Infracțiunea de abuz în serviciu, fals în declarații și uz de fals. Repartizarea și închirierea locuințelor de serviciu. Încălcare a principiului ne bis in idem (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (Complet de 5 judecători) nr. 184/2017

NCP: art. 17 alin. (1) lit. c), art. 31 alin. (2), art. 33 lit. a), art. 75 lit. a), art. 248, art. 289, art. 291, art. 292; NCPP: art. 10 lit. d), art. 275 alin. (2) și (6), art. 278^1, art. 426 lit. b) și i), art. 432, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 595, art. 597 ; O.U.G. nr. 40/1999: art. 14 alin. (5); Legea nr. 78/2000: art. 13^2; Legea nr. 562/2004: art. 2 alin. (1); H.G. nr. 195/2005: art. 2

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul dezlegării unor chestiuni de drept, mecanism de unificare jurisprudențială cu forță egală legii, prin Decizia nr. 10 din 25 mai 2017 a stabilit că: „în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal”.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că: „Recunoașterea acestui principiu (n.n. autoritatea de lucru judecat), precum și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumția res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casație) și pentru a înlătura erorile de procedură (contestația în anulare). (…) față de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare și căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, dar și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate de instanțele de apel, cu evoluția modificărilor legislative în materia contestației în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuția instanței de apel și cu privire la care aceasta s-a pronunțat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestației în anulare, conform art. 426 lit. b) C. proc. pen.”.

Art. 426 lit. b) C. proc. pen. se referă la cazul în care inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, iar art. 426 lit. i) C. proc. pen. se referă la cazul în care împotriva aceluiași inculpat s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Însă rațiunea deciziei anterioare este pe deplin valabilă și în cazul prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen. invocat de contestator în speța dedusă judecății și înfrânge argumentele nefondate ale apărării, care, de altfel, a recunoscut că excepția autorității de lucru judecat a fost dezbătută și analizată anterior atât în fond, cât și în apel și, prin urmare, nu constituie un element cu caracter de noutate.

Sentința penală nr. 131 din 4 februarie 2014 invocată de contestatorul condamnat nu are autoritate de lucru judecat în cauză, prin această hotărâre fiind admisă o plângere întemeiată pe art. 278^1 C. proc. pen. anterior prin care s-a schimbat numai temeiul în baza căruia s-a adoptat soluția de neîncepere a urmăririi penale față de inculpat, neavând loc, așadar, o judecată pe fond.

În practică și în doctrină, o astfel de procedură este una specială ce nu presupune o soluționare pe fond a cauzei și, contrar susținerilor contestatorului condamnat, în speță, nu există identitate de obiect și, prin urmare, nu există autoritate de lucru judecat sub acest aspect, întrucât prin pronunțarea Sentinței penale nr. 131 din 4 februarie 2014 nu s-a dezlegat fondul cauzei, nu s-a statuat asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, nefiind rezolvate nici acțiunea penală și nici acțiunea civilă.

În același sens este și Decizia în interesul legii nr. 17/2007, pronunțată de Secțiile Unite al Înaltei Curți, care a statuat, de asemenea, că soluțiile întemeiate pe art. 278^1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. anterior nu rezolvă fondul cauzei, întrucât nu vizează stabilirea existenței faptei sau vinovăției în accepțiunea C. proc. pen., în sensul de a pronunța o soluție de încetare a procesului penal ori de condamnare sau achitare a inculpatului.

Așadar, în speță, nu sunt incidente dispozițiile relativ la aplicarea principiului ne bis in idem, Sentința penală nr. 131 din 4 februarie 2014 nu se bucură de autoritate de lucru judecat, iar motivele relevate de contestatorul condamnat în susținerea contestației în anulare nu au caracter de noutate, fiind analizate și intrând în autoritate de lucru judecat, astfel cum a stabilit definitiv Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți și nu mai pot fi repuse în discuție în fața acestei instanțe, contestatorul condamnat tinzând la schimbarea naturii juridice a contestației în anulare de cale extraordinară de atac în scopul obținerii rejudecării cauzei prin promovarea unui apel deghizat, cu consecința inadmisibilă/inacceptabilă a încălcării securității raporturilor juridice.

În plus, reluând analiza incidenței, în cauză, a principiului „ne bis in idem”, se constată că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei hotărâri definitive în materie penală, existența unei duble proceduri în materie penală de sancționare, iar ambele proceduri să fie îndreptate împotriva aceleași persoane și să privească fapte identice sau fapte care sunt în mod substanțial aceleași.

Primele două condiții au fost deja antamate anterior în considerentele prezentei decizii, însă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în virtutea unei analize efective a cauzei, va face referiri, în concret, și la celelalte susțineri ale contestatorului care vizează, în fapt, condițiile privind identitatea de fapte și persoană din cele două proceduri penale.

Astfel, deși există identitate între persoana ce face obiectul celor două proceduri invocate, în speță condamnatul E., nu există similitudine perfectă între faptele deduse celor „două” proceduri penale, în ceea ce-l privește pe acesta, faptele penale reținute în sarcina sa nefiind identice.

Așa cum s-a arătat în jurisprudența europeană, actele materiale din cele două cauze penale trebuie să reprezinte un ansamblu de fapte indisolubil legate în timp, în spațiu, precum și prin obiectul lor. În schimb dacă actele materiale nu formează un asemenea ansamblu, simpla împrejurare că autorul a acționat în baza aceleiași rezoluții infracționale nu este suficientă pentru a asigura existența unui ansamblu de circumstanțe concrete care să intre în sfera noțiunii de „aceleași fapte” (Hotărârea din 9 martie 2006, Van Esbroeck, C-436/04, Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții, C-467/04, Hotărârea Van Straaten, C-150/05).

Așadar o legătură subiectivă între faptele care au făcut obiectul urmăririi penale (pentru unele dintre acestea dispunându-se trimiterea în judecată, în speță, participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută și pedepsită de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2), art. 75 lit. a) și art. 33 lit. a) C. pen. și pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) și art. 33 lit. a) C. pen., iar pentru altele s-a dispus neînceperea urmăririi penale – infracțiunile de fals în declarații, prevăzute și pedepsite de art. 292 C. pen. și uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen.) nu determină automat existența unei legături obiective între respectivele infracțiuni comise de condamnatul E. care sunt diferite din punct de vedere temporal, spațial, precum și prin natura lor.

Astfel, prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a reținut că acuzația adusă inculpatului E. vizează determinarea, cu intenție, a membrilor comisiei de auditare, în vederea vânzării-cumpărării locuinței de serviciu în regim subvenționat prin depunerea la dosarul de vânzare-cumpărare, a unor documente ce conțineau date necorespunzătoare adevărului în scopul cumpărării în condiții nelegale a locuinței de serviciu, cu consecința prejudicierii patrimoniului Ministerului Apărării Naționale. Instanța de fond a apreciat că avantajul patrimonial obținut pe această cale de către inculpat a avut un caracter necuvenit și, în consecință, activitatea sa infracțională se circumscrie incriminării prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, comisă în participație improprie, reținută în sarcina inculpatului prin actul de trimitere în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că (…) inculpatul, cu intenție, prin depunerea la dosarul de vânzare-cumpărare a locuinței de serviciu de documente false, i-a determinat pe membrii comisiei de auditare, în vederea vânzării în regim subvenționat a locuințelor de serviciu, să întocmească în fals Raportul de Audit Public Intern în care aceștia au consemnat, nereal, îndeplinirea condițiilor legale pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, răspunzând apărărilor formulate de inculpat, instanța de judecată a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562 din 7 decembrie 2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, în vigoare începând cu data de 12 decembrie 2004, „pot cumpăra o singură locuință de serviciu, titularul contractului de închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat și îndeplinește o funcție în una dintre instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, precum și pensionarii sau urmașii titularilor contractelor de închiriere decedați, în situația în care fac dovada că ocupau locuința de serviciu, au achitat chiria la zi și că nu au deținut în proprietate o locuință după anul 1990”.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 195 din 17 martie 2005, pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa, „prin contract de închiriere valabil încheiat în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004 … se înțelege contractul încheiat cu respectarea prevederilor legale în vigoare și a reglementărilor interne privind repartizarea și închirierea locuințelor de serviciu”.

La data emiterii de către U.M. x București a repartiției din 29 iunie 2000 pentru locuința de serviciu situată în București, erau în vigoare Instrucțiunile privind metodologia de realizare, evidență, administrare, repartizare și folosire a locuințelor de serviciu și de intervenție din patrimoniul Ministerului Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15 din 20 mai 1994, care în art. 32 alin. (1) prevedeau că „Locuințele de serviciu și de intervenție nu vor fi repartizate cadrelor militare în activitate (ofițeri, maiștri militari și subofițeri) care au locuințe proprietate personală sau care și-au înstrăinat locuința repartizată din cota Ministerului Apărării Naționale. Fac excepție de la prevederile alineatului mai sus menționat cadrele militare mutate la ordin, în interesul serviciului în garnizoana în care nu posedă locuință”.

La data primirii repartiției, 29 iunie 2000, inculpatul nu deținea locuință proprietate personală în Garnizoana București, însă anterior, respectiv la data de 18 ianuarie 1994, a cumpărat în baza Decretului – Lege nr. 61/1990, a H.G. nr. 88/1991, a H.G. nr. 562/1991 și a Legii nr. 85/1992, de la SC „O.” SA, conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1994, transcris la Notariatul de stat al Sectorului 3, locuința situată în București, cu o suprafață utilă de 28,00 mp (dosar urmărire penală).

Locuința sus-menționată a fost închiriată de inculpat în baza contractului de închiriere nr. x/1980 emis de SC „O.” SA, iar în anul 1995, urmare a hotărârii pronunțată de instanță în urma procesului de divorț, beneficiul contractului de închiriere pentru imobilul din București a fost atribuit inculpatului (dosar urmărire penală).

Susținerea inculpatului în sensul că locuința sus-menționată nu a fost atribuită din fondul locativ al Ministerului Apărării Naționale și, în consecință, că nu ar fi incidente dispozițiile art. 32 alin. (1) din Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15/1994 este contrazisă pe de o parte, de Raportul personal din 9 decembrie 1993 înaintat de către inculpat comandantului Comenduirii Garnizoanei București prin care solicita avizarea contractului de închiriere: „Rog aprobați avizarea contractului de închiriere în vederea cumpărării locuinței ce o dețin în București” (dosar urmărire penală), iar pe de altă parte, de Instrucțiunile Cz nr. 81/1974 care la pct. 55 definesc fondul de locuințe al M.Ap.N. și de adresa din 23 septembrie 2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale.

Ulterior, la data de 31 aprilie 1994, inculpatul a vândut locuința din București, lui P., încheind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1994 (dosar urmărire penală).

Întrucât inculpatul și-a înstrăinat garsoniera din București, care îi fusese repartizată din cota de locuință a Ministerului Apărării Naționale, repartizarea către acesta a locuinței de serviciu din București s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15 din 20 mai 1994 pentru aprobarea „Instrucțiunilor privind metodologia de realizare, evidență, administrare, repartizare și folosire a locuințelor de serviciu și de intervenție din patrimoniul Ministerului Apărării Naționale”.

Pentru perfectarea contractului de închiriere din 17 iulie 2000, încheiat cu Ministerul Apărării Naționale, prin comenduirea Garnizoanei București, reprezentată de R., pe perioada 29 iunie 2000 – 29 iunie 2005, inculpatul a depus:

– fotocopia buletinului său de identitate (dosar urmărire penală);

– fotocopia buletinului de identitate al soției sale S. (dosar urmărire penală);

– copii ale buletinelor de identitate ale fiicei sale, T. și ale fiului soției sale, U. (dosar urmărire penală);

– copia certificatului de căsătorie al soților E. și S. (dosar urmărire penală);

– Sentința civilă nr. 7976 din 16 octombrie 1985 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între E. și V. (dosar urmărire penală);

– certificatul medical din 29 decembrie 1999 prin care se atestă că S., soția sa, suferă de o boală ce îi dă dreptul la o cameră în plus, eliberată pentru a servi la „spațiu locativ”;

– adeverința din 17 iulie 2000 emisă de Direcția Relații Militare Internaționale în care se menționează „conform ordinului ministrului apărării naționale nr. MP 594 din 1 iulie 2000, începând cu 1 iulie 2000, lt. col. E. a fost mutat în Garnizoana București, fiind încadrat la Direcția Relații Militare Internaționale. S-a eliberat prezenta pentru a-i servi la întocmirea dosarului pentru repartiția unei locuințe” (dosar urmărire penală);

– declarațiile pe proprie răspundere date atât de către el, cât și de soția sa, S. și de copiii lor, U. și T. În declarația pe proprie răspundere autentificată în 13 februarie 2000, inculpatul arată „Nu dețin nicio locuință proprietate personală sau din fondul de stat. Nu am cumpărat locuință în baza Legii nr. 61/1990 sau a Legii nr. 85/1992” (dosar urmărire penală).

Față de împrejurarea că la data de 31 ianuarie 1994, inculpatul a cumpărat, în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, locuința din București astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1994, rezultă că declarația pe proprie răspundere din 13 februarie 2000 nu corespunde adevărului (dosar urmărire penală).

Prin raportare la prevederile art. 32 din Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15 din 20 mai 1994 în conformitate cu care, „Locuințele de serviciu și de intervenție nu pot fi repartizate cadrelor militare în activitate … care și-au înstrăinat locuința repartizată din cota Ministerului Apărării Naționale” rezultă că încheierea contractului de închiriere a locuinței de serviciu s-a realizat cu nerespectarea prevederilor legale menționate și, în consecință, că respectivul contract nu este un contract valabil încheiat în sensul art. 2 din H.G. nr. 195/2005.

Instanța de fond a considerat relevant și faptul că, în perioada cuprinsă între 29 iunie 2005 (data expirării contractului de închiriere din 17 iulie 2000) și data de 5 decembrie 2005 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. A 8864 din 5 decembrie 2005), inculpatul a deținut locuința de serviciu fără a exista un contract de închiriere încheiat cu Ministerul Apărării Naționale prin Comenduirea Garnizoanei București, așa cum prevedea art. 14 alin. (2) din Cz 50/2000 – Instrucțiuni privind evidența, repartizarea, închirierea și folosirea locuințelor de serviciu și locuințelor de intervenție din administrarea Ministerului Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 86 din 25 iulie 2000, aspect recunoscut de inculpat care a declarat „nu am reînnoit contractul de închiriere pentru simplul fapt că mi s-a comunicat de către minister că a fost aprobat raportul prin care solicitam cumpărarea locuinței de serviciu”.

Inculpatul avea obligația să încheie un nou contract de închiriere, înainte de expirarea duratei celui inițial, în raport de clauza expresă prevăzută la pct. 3 din contract în conformitate cu care „la expirarea acestei perioade, chiriașul poate reînnoi contractul dacă îndeplinește condițiile prevăzute de actele normative în vigoare. Tacita relocațiune nu operează”, dar și de dispozițiile art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriilor pentru spațiile cu destinație de locuință, potrivit cărora: „chiriașul este obligat să părăsească locuința în termen de 30 de zile de la expirarea termenului contractual, dacă locațiunea nu s-a reînnoit”.

Pentru cumpărarea locuinței de serviciu, inculpatul a depus la dosar:

– adeverința din 25 aprilie 2005 emisă de UM x București din care rezultă că inculpatul este cadru militar activ în cadrul acestei unității (dosar urmărire penală);

– adeverința din 14 aprilie 2005 emisă de UM x București din care rezultă veniturile inculpatului (dosar urmărire penală);

– adeverința din 27 aprilie 2005, emisă de SC „X.” SRL București din care rezultă veniturile soției inculpatului, S. (dosar urmărire penală);

– adeverința din 28 aprilie 2005 a Asociației de Locatari din care rezultă că inculpatul a achitat chiria la zi (dosar urmărire penală);

– copia cărții de identitate a inculpatului și a soției sale (dosar urmărire penală);

– declarația pe proprie răspundere autentificată din 8 iunie 2005 în care inculpatul arată următoarele „Nu ne încadrăm în nici una din situațiile prevăzute la art. 3 din Normele metodologice privind vânzarea locuințelor de serviciu către M.Ap.N. pe care le are în administrație, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 254 din 28 martie 2005. Nu deținem credite contractate la nicio societate comercială bancară, nu avem în întreținere pe niciunul din copiii noștri” (dosar urmărire penală);

– copia contractului de închiriere nr. 715 din 17 iulie 2000 (dosar urmărire penală).

Art. 3 lit. c) din H.G. nr. 195/2005, în vigoare la data formulării declarației pe proprie răspundere prevedea că, „Nu pot cumpăra locuințe de serviciu următoarele persoane: cele care au deținut sau dețin, ele ori soțul, soția sau copiii aflați în întreținere, o locuință, proprietate personală care corespunde ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere, conform dispozițiilor legale”.

La data cumpărării locuinței de serviciu inculpatul vânduse lui P., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 31 ianuarie 1994, locuința proprietate personală situată în București pe care a achiziționat-o conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1994, la preț subvenționat, în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 și care provenea din fondul locativ al Ministerului Apărării Naționale (dosar urmărire penală), deținea în proprietate împreună cu soția sa, S., locuința în suprafață de 354 mp, situată în comuna Găneasa, județul Ilfov, iar fiul soției sale, U., deținea în municipiul Piatra Neamț, o locuință proprietate personală, compusă din două camere, cumpărată conform contractului de vânzare-cumpărare din 1 aprilie 1999 (dosar urmărire penală).

Având în vedere situația locativă a inculpatului, rezultă că mențiunea din declarația dată pe propria răspundere în sensul că nu se încadrează în art. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 195/2005 nu este reală.

Apărarea inculpatului în sensul că locuința din comuna Găneasa, județul Ilfov fiind „casă de vacanță” nu constituia un impediment la cumpărarea locuinței de serviciu, urmează a fi înlăturată în raport de mențiunea din cuprinsul autorizației de construcție din 12 noiembrie 2001 eliberată de Primăria comunei Găneasa, urmare a cererii soției inculpatului, conform căreia, respectivul imobil nu este o casă de vacanță, ci o construcție de locuință de tip principal sau permanentă (dosar urmărire penală).

Împrejurarea că inculpatul nu locuia efectiv în imobilul din comuna Găneasa, aspect dovedit cu declarațiile martorilor AA., BB. și CC., audiați în cursul cercetării judecătorești, la cererea sa, este lipsită de relevanță în raport de cerința înscrisă în art. 3 din H.G. nr. 195/2005 care interzicea cumpărarea locuinței de serviciu de către persoana care a deținut sau deține ea, soțul sau copiii aflați în întreținere o locuință proprietate personală ce corespunde ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere.

Prin motivele de apel, inculpatul E. a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare, apreciind că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală. În susținerea acestui motiv de apel, inculpatul a învederat instanței că, din probele administrate nu rezultă care au fost atribuțiile pe care membrii comisiilor le-au încălcat, situație în care nu se poate reține că se face vinovat de participație improprie la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Analizând critica, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători, prin Decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016, a constatat că atât prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție, cât și prin sentința apelată au fost descrise faptele reținute în sarcina inculpatului E., precum și îndatoririle membrilor comisiei de audit pentru cumpărarea de locuințe, reținând aceeași situație de fapt ca și instanța de fond.

În considerentele deciziei penale antemenționate s-a constatat, potrivit actelor din dosar (…) că în sarcina inculpatului E. s-a reținut că prin depunerea la dosarul de cumpărare a locuinței de serviciu a declarației pe proprie răspundere în care arăta că nu se află în situațiile prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 195/2005, deși la momentul respectiv cunoștea că înstrăinase o locuință de serviciu și deținea, împreună cu soția sa, o locuință în proprietate, sunt realizate condițiile unei instigări ascunse, insidioase, cu atât mai mult cu cât, membrii comisiei de vânzare, respectiv cei ai comisiei de auditare în vederea vânzării au întocmit raportul de audit public intern din 13 decembrie 2005 prin care au recomandat perfectarea vânzării-cumpărării la preț subvenționat a locuinței de serviciu.

În condițiile în care membrii comisiilor ar fi cunoscut că declarația inculpatului E. nu corespunde adevărului, prin raportul întocmit nu ar fi recomandat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aspect confirmat de membrii comisiilor, respectiv martorii DD., EE., FF., și, pe cale de consecință, Ministerul Apărării Naționale nu ar mai fi procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare a apartamentului.

Ca urmare a recomandării făcute prin raportul întocmit, membrii comisiei de audit și-au încălcat atribuțiile de serviciu și au determinat încheierea, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 562/2004 și H.G. nr. 195/2005, a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 5 decembrie 2005 între Ministerul Apărării Naționale, prin UM x București, reprezentată de col. ing. GG., și inculpatul E., prin care inculpatul a cumpărat apartamentul situat în București, la un preț subvenționat.

Referitor la caracterul necuvenit al folosului obținut de inculpatul E., s-a apreciat în considerentele deciziei penale precitate că, din moment ce acesta a determinat, cu intenție, membrii comisiei de auditare, în vederea vânzării-cumpărării locuinței de serviciu în regim subvenționat, prin depunerea la dosarul de vânzare-cumpărare a unor documente ce conțineau date necorespunzătoare adevărului în scopul cumpărării în condiții nelegale a locuinței de serviciu, cu consecința prejudicierii patrimoniului Ministerului Apărării Naționale și obținerii unui folos, respectiv locuința de serviciu, este evident că avantajul patrimonial obținut pe această cale de către inculpat a avut un caracter necuvenit și, în consecință, activitatea sa infracțională se circumscrie incriminării prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

În raport de considerentele expuse anterior prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 și prin Decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016 ambele pronunțate de instanța supremă, în judecarea fondului cauzei și a căii de atac ordinare a apelului, instanța de contestație apreciază că, în speță, nu există identitate între faptele reținute în sarcina condamnatului E., analizate prin cele două hotărâri precitate și prin Sentința penală nr. 131 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constatarea neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații și uz de fals prin Sentința penală nr. 131 din 12 februarie 2014 nu determină, în mod automat, constatarea inexistenței infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual, în forma participației improprii pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016, soluția pronunțată în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior presupunând existența faptelor, în materialitatea lor.

De altfel, se constată că în ceea ce privește declarația notarială din 13 februarie 2000, ambele instanțe de judecată au apreciat că aceasta este contrară adevărului și conține date nereale declarate de către contestatorul E..

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători apreciază că nu este incident cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Față de considerentele mai sus expuse, în baza art. 432 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de condamnatul E. împotriva Deciziei penale nr. 119 din 24 mai 2016, pronunțată de în dosarul nr. x/1/2015.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2), va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

În raport cu această soluție a fost emisă și o opinie concordată, potrivit căreia soluția pronunțată în cauză este judicioasă însă se apreciază că argumentele sunt următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul dezlegării unor chestiuni de drept, mecanism de unificare jurisprudențială cu forță egală legii, prin Decizia nr. 10 din 25 mai 2017 a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că: Recunoașterea acestui principiu (n.n. autoritatea de lucru judecat), precum și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumția res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casație) și pentru a înlătura erorile de procedură (contestația în anulare) … față de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare și căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, dar și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate de instanțele de apel, cu evoluția modificărilor legislative în materia contestației în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuția instanței de apel și cu privire la care aceasta s-a pronunțat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestației în anulare, conform art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Art. 426 lit. b) C. proc. pen. se referă la cazul în care inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Art. 426 lit. i) C. proc. pen. se referă la cazul în care împotriva aceluiași inculpat s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Rațiunea deciziei anterioare este pe deplin valabilă și în cazul prevăzut de art 426 lit. i) C. proc. pen. și paralizează contestația în anulare formulată.

Remediul procesual în situația petentului ar putea fi obținut prin promovarea recursului în casație, pedeapsa aplicată cu încălcarea principiului ne bis in idem intrând în categoria pedepselor nelegale sau prin formularea unei contestații la executare întemeiate pe dispozițiile art. 595 rap. la art. 597 C. proc. pen.

Jurisprudența înregistrează și admisibilitatea recursului în casație în contextul valorificării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M.Of. nr. 517/8.07.2016, pronunțată de Curtea Constituțională a României în materia abuzului în serviciu, inculpatul fiind condamnat pentru o astfel de infracțiune anterior (Înalta Curte de Casație și Justiție, s.p., d.p. 179/RC din 26 aprilie 2016, dosar x/309/2014; 230/RC din 7 iunie 2017, dosar x/175/2014; 617 din 13 iunie 2017, dosar x/54/2017; 267/RC din 26 iunie 2017, dosar x/107/2015; 286/RC din 30 iunie 2017, dosar x/3/2015).

Astfel jurisprudența asumată de secție prin procesul-verbal din data de 7 iunie 2017, a arătat că: Recursul în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare, cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a recursului în casație. În consecință, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 – în sensul verificării existenței ori a inexistenței încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență – poate fi examinată pe calea recursului în casație, în baza dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a căii extraordinare de atac. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 179/RC din 26 aprilie 2017).

De asemenea, jurisprudența asumată de secție prin procesul-verbal din aceeași dată, a arătat că: După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare. În consecință, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 – în sensul verificării existenței ori a inexistenței încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență – poate fi examinată în procedura reglementată în dispozițiile art. 595 C. proc. pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017).

Sursa informației: www.scj.ro.