Infracțiune de ucidere din culpă. Analiza existenței elementelor constitutive ale infracțiunii. Recurs (VCPP, NCP, NCPP)

6 iul. 2018
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1808

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 108/RC/2016

VCPP: art. 10 lit. b) și 10 lit. d), art. 385^9 alin. (1) pct. 13; NCP: art. 178 alin. (2); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 434-436, art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d), art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 448 alin. (1) pct. 1; O.U.G. nr. 195/2002: art. 35 alin. (1); CEDO: art. 7 parag. 1, art. 13

Original Black Friday pe UJmag.ro!

Decizia penală nr. 816/A din 15 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția Penală face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv la data de 27 noiembrie 2015, decizia fiind comunicată la data de 29 octombrie 2015, recurentul a avut în cauză, calitatea de inculpat și a exercitat calea de atac ordinară a apelului împotriva hotărârii primei instanțe, fiind așadar îndeplinite cerințele art. 434-436 C. proc. pen.

În ceea ce privește cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen., în cuprinsul cererii fiind menționate numele și prenumele inculpatului (A.), domiciliul inculpatului (Lugoj, jud. Timiș), numele, prenumele și domiciliul profesional al apărătorului ales (avocat D.- Lugoj, jud. Timiș), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 816 din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara), cazurile de recurs în casație (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) și semnătura apărătorului care a exercitat calea de atac.

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

În esență, în motivarea recursului în casație, inculpatul a precizat că în cauză lipsește culpa, ca element constitutiv al infracțiunii de ucidere din culpă și că nu există legătură de cauzalitate între accidentul de circulație produs în data de 20 ianuarie 2011 și decesul victimei. Față de aceste precizări, a apreciat că fapta reținută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, inculpatul a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale, având în vedere că nu au fost luate în considerare împrejurările în care s-a produs accidentul, hotărârea de condamnare bazându-se pe prezumții și nu pe probe certe.

Mai mult, a arătat că pentru a fi incidentă varianta agravantă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., legea impune nerespectarea unor dispoziții legale pentru efectuarea unei anumite activități, ori în speță nu este nicio dispoziție legală încălcată de către inculpat.

În opinia apărării, este incident un caz de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit, având în vedere că pietonul a traversat strada printr-un loc nepermis, loc aflat la o distanță de 5,1 m de trecerea de pietoni, că banda pe care se deplasa autoturismul condus de inculpat prevede o curbă la dreapta, care nu este semnalizată, precum și că strada nu era iluminată public.

A mai susținut că, la stabilirea culpei prin aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 instanța de apel nu a ținut cont de particularitățile zonei: în locul în care a avut loc accidentul becul stradal nu funcționa, victima purta haine de culoare închisă și a apărut intempestiv în fața mașinii.

A precizat că rapoartele de expertiză a trei experți din cinci au menționat că inculpatul nu a încălcat nicio normă rutieră pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul, iar ceilalți doi experți au arătat doar că trebuia să circule cu o viteză de sub 30 km/h pentru a putea evita accidentul, fără a indica vreo normă legală încălcată.

De asemenea, inculpatul a susținut în cuprinsul motivelor de recurs că soluția instanței de apel se bazează pe prezumții, și anume: dacă inculpatul acționa sistemul de frânare în momentul în care pietonul s-a angajat în traversare, putea evita accidentul și dacă adopta o conduită preventivă față de trecerea de pietoni, accidentul nu avea loc.

Un alt aspect învederat de inculpat privește lipsa legăturii de cauzalitate între accidentul produs în data de 21 ianuarie 2011 și decesul victimei. Leziunile provocate în urma accidentului nu au afectat organele vitale ale victimei, prezența altor factori cauzali, preexistenți, concomitenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator sunt cei care au condus la decesul victimei.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație, cu consecința casării deciziei instanței de apel și instanței de fond.

Original Black Friday pe UJmag.ro!

Prin Încheierea nr. 53/RC din ședința Camerei de Consiliu din data de 19 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/252/2014 s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 816/A din data de 15 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

S-a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători, acordându-se termen la data de 1 aprilie 2016, cu citarea părților și asigurarea asistenței judiciare obligatorii, menținându-se delegația apărătorului desemnat din oficiu.

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpatul A., prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Atât în C. proc. pen. din 1936, cât și în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară, și nu extraordinară, determinând verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.

Însă, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, așa cum se regăsea acesta în majoritatea legislațiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XIX-lea, la modelul inițial al recursului, așa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislațiilor și în concepția juridică europeană.

Reglementarea recursului a pornit de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. El reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor neco­respunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare jude­cătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de proce­dură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează doar la cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen. – nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea – în mod greșit – a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul și contestația.

Astfel, instanța constată că în materia recursului în casație nu se mai prevede, distinct, cum era în vechea reglementare, că se poate declara această cale de atac când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Totodată, față de sistemul actual al căilor de atac, care prevede doar dublul grad de jurisdicție, hotărârea rămânând definitivă în apel, ca ultima cale de atac prin care poate fi devoluat fondul cauzei, cazurile de recurs în casație nu mai sunt susceptibile de o interpretare extensivă. Argumentele ce se regăsesc și în jurisprudența Curții Constituționale în materie nu mai subzistă sub noua reglementare. Recursul nu mai este o cale ordinară de atac, caz în care s-ar fi justificat extinderea controlului judiciar cu privire la motive de nelegalitate echivalente cu cele prevăzute expres de lege.

Prin urmare, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu aspecte privind situația de fapt.

Instanța apreciază că această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 Convenție), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia a putut invoca interpretarea posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect situația de fapt sau dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și a existat posibilitatea de reparație a urmărilor pe care le-ar fi putut produce o condamnare posibil eronată. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. „o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

În esență, acest caz de casare este o expresie a principiului legalității incriminării, prevăzut atât la nivel constituțional – art. 23 alin. (1^2), cât și la nivel convențional – art. 7 parag. 1.

Tradițional, în materie procesual penală, „prevederea faptei de legea penală” și „întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii” au fost apreciate drept noțiuni distincte și au fost tratate diferit. O faptă poate fi prevăzută de legea penală, dar în concret să-i lipsească un element constitutiv, în schimb, nu există o faptă care să nu fie prevăzută de legea penală, dar să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Deși se poate susține și ideea că noțiunea de „prevedere în legea penală” se suprapune cu noțiunea de conținut juridic al infracțiunii, instanța consideră că și conținutul juridic al infracțiunii este mai larg decât cel constitutiv care se referă exclusiv la actul de conduită incriminat.

Prevederea faptei de legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare). Prin urmare, orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este și infracțiune, fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia.

Prin urmare, instanța constată că legiuitorul nu a avut în vedere ca în cuprinsul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. să se verifice existența întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, altfel ar fi prevăzut în mod expres un astfel de caz de casare, așa cum a făcut-o în vechea reglementare, o astfel de analiză rămânând atributul exclusiv al instanțelor de fond. Or, dacă ar fi dorit ca prin intermediul acestui caz de casare să se analizeze și întrunirea/ neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, ar fi folosit sintagma „fapta nu constituie infracțiune” și nu „fapta nu e prevăzută de legea penală”. Cum legea procesual penală este de strictă interpretare, nu se poate extrapola o prevedere legală la alte situații neprevăzute de aceasta.

De altfel, o analiză a existenței elementelor constitutive ale infracțiunii, astfel după cum solicită inculpatul, implică o cercetare în fapt, o analiză a probelor, activitate specifică judecării cauzei în fond și în căile ordinare de atac și nu a aspectelor de drept, de legalitate, așa cum este prevăzut a se proceda în cazul recursului în casație.

Critica referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni atinge starea de fapt, în drept ea vizează modul judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvată prin corecta interpretare a legii și mai ales prin evitarea oricăror încălcări a normelor de drept de natură a influența rezolvarea cauzei. Recursul în casație nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta își menține caracteristica de jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalității hotărârii anterior pronunțate.

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă de către inculpat – persoana fizică sau persoană juridică – pe care prima instanță sau instanța de apel a considerat-o infracțiune, când în realitate, fapta nu se găsește în niciuna din prevederile legii penale ca infracțiune, fiind corespondentul cazului de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. anterior.

Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le-a prevăzut ca infracțiuni, dar și cazul faptei care fusese prevăzută ca infracțiune de legea penală, dar între timp a fost dezincriminată.

Fapta neprevăzută de legea penală și fapta care nu constituie infracțiune sunt două noțiuni diferite, tratate distinct în C. proc. pen. anterior (art. 10 lit. b) și 10 lit. d), implicând situații concrete diferite, astfel încât, în opinia Înaltei Curți, nu se poate extinde înțelesul sintagmei „fapta nu e prevăzută de legea penală” și la situația când fapta nu întrunește elementele constitutive prevăzute de lege ale unei infracțiuni, punct de vedere conturat la nivelul jurisprudenței secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Încheierea nr. 131/RC din 25 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Prin urmare, față de considerentele teoretice mai sus prezentate, susținerea inculpatului A. în sensul că se impune reanalizarea condițiilor constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă întrucât în opinia sa lipsește culpa și că nu există legătură de cauzalitate între accidentul de circulație produs în data de 20 ianuarie 2011 și decesul victimei, astfel încât fapta reținută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, iar instanțele de judecată au aplicat texte de lege care nu sunt aplicabile în prezenta cauză și fără a avea în vedere împrejurările concrete ale speței și probatoriul administrat, hotărârea de condamnare bazându-se pe prezumții și nu pe probe certe, nu poate forma obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care nu putem vorbi în acest caz de o faptă neprevăzută de legea penală, ci de norme de procedură care țin de administrarea de probatorii și care reglementează modul de desfășurare a procesului penal în căile ordinare de jurisdicție. Totodată, o astfel de critică nu poate fi circumscrisă niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

Față de considerentele anterior expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 816/A din 15 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiune de ucidere din culpă. Analiza existenței elementelor constitutive ale infracțiunii. Recurs (VCPP, NCP, NCPP) was last modified: iulie 6th, 2018 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter