Infracțiune de terorism. Extrădare vs. regimul juridic al refugiaților. Motive de refuz al extrădării (NCPP, Legea nr. 302/2004, Tratatul ONU privind refugiații)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 1529/2016

NCPP: art. 274 alin. (3) și (6); Legea nr. 302/2004: art. 18-35, art. 36, art. 38; C. pen. al Republicii Uzbekistan: art. 97, art. 155, art. 159, art. 242, art. 244; Tratatul ONU privind refugiații: art. 1, art. 3, art. 19, art. 33 

Conform examenului de regularitate internațională efectuat de Ministerul Justiției, realizat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, persoana a cărei extrădare se solicită are cetățenie suedeză, iar între România și Republica Uzbekistan se aplică dispozițiile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transfrontaliere, iar extrădarea este supusă condițiilor prev. de art. 18-35 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, pot fi extrădate din România, în condițiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.

Din cererea de extrădare reiese că A. este acuzat de crimele prevăzute de lit. e), g) și i) din partea a doua a art. 97 (ucidere internațională) de lit. a) și b) din partea a treia a art. 155 (terorism), de lit. b) din partea a treia a art. 159 (atentate la ordinea constituțională a Republicii Uzbekistan), de partea a întâi a art. 242 (organizarea comunității criminale) și art. 244 (revolte) C. pen. al Republicii Uzbekistan, constând în aceea că în luna mai 2005, în regiunea Andijan din Uzbekistan, A., ca membru al organizației teroriste „Mișcarea Islamică a Turkestanului”, având ca scop schimbarea armată a sistemului de guvernământ al statului Uzbekistan, a intrat într-o conspirație criminală cu alți membri ai organizației menționate și anume cu B., C. și alții, iar în data de 13 mai 2005, A. cu ajutorul grupului său infracțional au atacat Unitatea Militară din Andijan și închisoarea Nr. 64/1, și au înlesnit evadarea prizonierilor. De asemenea, A. cu ajutorul grupului său infracțional au ocupat biroul primarului și au luat ostatici.

Legea nr. 302/2004 prevede expres persoanele exceptate de la extrădare (art. 19), motivele obligatorii sau opționale pentru care statul solicitat poate refuza extrădarea (art. 21 Motive obligatorii de refuz al extrădării și art. 22 Motive opționale de refuz a extrădării), precum și condițiile de fond (art. 24-35) și de formă (art. 36) ce se cer a fi îndeplinite pentru admiterea acesteia.

Se constată că cererea de extrădare formulată de autoritățile uzbece îndeplinește condițiile de formă cerute de lege și că, în sprijinul său, au fost prezentate documentele prevăzute de tratatul internațional aplicabil și de alin. (2) al art. 36 din Legea nr. 302/2004, însoțite de traduceri.

În ceea ce privește condițiile de fond, se reține că persoana extrădabilă este urmărită penal pe teritoriul statului solicitant pentru infracțiunile prevăzute de lit. e), g) și i) din partea a doua a art. 97 (ucidere internațională) de lit. a) și b) din partea a treia a art. 155 (terorism), de lit. b) din partea a treia a art. 159 (atentate la ordinea constituțională a Republicii Uzbekistan), de partea a întâi a art. 242 (organizarea comunității criminale) și art. 244 (revolte) C. pen. al Republicii Uzbekistan, care au corespondent în legea română.

Totodată, se constată că nici potrivit legislației române, nici a statului solicitant nu a intervenit prescripția răspunderii penale, faptele pentru care se solicită extrădarea atrag, potrivit legislației statului solicitant, o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an (de 20 ani închisoare) și că în Republica Uzbekistan a fost abolită pedeapsa capitală.

De asemenea, se constată că persoana extrădabilă nu se numără printre persoanele exceptate de la extrădare, prevăzute de art. 19 din Legea nr. 302/2004, aceasta neavând statut de refugiat în România, chiar dacă i-a fost acordat anterior, într-un alt stat membru al Uniunii Europene și că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al extrădării, inclusiv existența unor motive serioase pentru a se crede că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii persoanei extrădabile A. pe motive de religie, așa cum susține acesta, în condițiile în care religia islamică, pe care persoana extrădabilă o practică, este religia majoritară din Uzbekistan.

Totuși, o eventuală extrădare trebuie să fie compatibilă cu principiul „nereturnării”, stabilit prin art. 33 din Tratatul privind refugiații al Organizației Națiunilor Unite, dar și de Tratatul împotriva Torturii al Organizației Națiunilor Unite, Tratatul privind drepturile cetățenești și politice al Organizației Națiunilor Unite și Tratatul European privind protecția drepturilor omului, care impun ca refugiatul să nu poată fi trimis într-o țară unde este de temut că va fi urmărit penal sau unde viața și siguranța îi sunt puse în pericol. (Decizia nr. 1378 din 13 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală)

Se constată că persoana extrădabilă A. a primit statutul de refugiat în Suedia, nu cel de protecție subsidiară, iar ulterior l-a pierdut din punct de vedere juridic, prin acordarea cetățeniei suedeze, însă motivele pentru care a obținut statutul de refugiat nu s-au schimbat, în caz de extrădare existând riscul real ca acesta să sufere maltratări.

Prin urmare, Înalta Curte constată că o eventuală extrădare a intimatului A. este de natură a aduce atingere art. 19 din Cartă, conform căruia nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante, interdicție cu caracter absolut, în condițiile în care este strâns legată de respectarea demnității umane, vizată la art. 1 din cartă (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru în cauzele conexate C-404 din 15 și C-659 din 15 PPU).

Existența unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente, în sine, pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităților – sau tolerate de acestea – vădit contrare principiilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea Saadi împotriva Italiei).

Înalta Curte constată că, prin Hotărârea Ismoilov și alții împotriva Rusiei din anul 2008, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asupra cererii intimatului-persoană extrădabilă A., s-a constatat că riscul de tratamente dure persistă în Uzbekistan.

În cuprinsul hotărârii se reține că raportorul special al ONU privind tortura, din 2002, a descris practica torturii asupra celor din custodia poliției uzbece ca fiind „sistematică” și „fără discernământ”. Succesorul său în acest post a anunțat, în 2006, că în mandatul său a continuat să primească acuzații grave de tortură la adresa organelor de drept uzbece. La sfârșitul anului 2006, Secretarul General al ONU a atras atenția asupra problemelor persistente ale tratamentelor dure pe scară largă a prizonierilor și s-a plâns că au fost luate măsuri inadecvate pentru a-i aduce pe cei responsabili în fața justiției. În plus, nu a fost adusă nicio dovadă concretă că s-a produs o îmbunătățire fundamentală în protecția împotriva torturii în Uzbekistan, în ultimii ani. Deși guvernul uzbec a adoptat anumite măsuri menite să combată practica torturii, nu exista nici o dovadă că măsurile respective au avut rezultate pozitive. Prin urmare, Curtea a fost convinsă că maltratarea deținuților este o problemă generală și de durată în Uzbekistan.

A mai reținut că aceste constatări descriu situația generală din Uzbekistan în ceea ce privește situațiile personale ale reclamanților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observând că au fost acuzați în legătură cu evenimentele de la Andijan și că Amnesty International a considerat că persoanele acuzate în legătură cu aceste evenimente prezintă un risc crescut de maltratare, iar Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului și raportorul special al ONU privind tortura au îndemnat guvernele să nu accepte transferarea persoanelor acuzate de implicare în tulburările Andijan în Uzbekistan, unde s-ar confrunta cu riscul de tortură.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat semnificativ faptul că biroul Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați a acordat statutul de refugiat reclamanților, după stabilirea deciziei că au avut fiecare o temere bine întemeiată de a fi persecutați și maltratați, dacă vor fi extrădați în Uzbekistan. Totodată, a reținut că un tribunal din Rusia a constatat că, având în vedere dovezile bine documentate de tortură pe scară largă în Uzbekistan, extrădarea reclamanților i-ar expune riscului de tortură.

În acest context, Curtea a fost convinsă că reclamanții, printre care și persoana extrădabilă A., ar fi supuși unui risc real de a suferi maltratări în cazul în care ar reveni în Uzbekistan.

Examinând argumentul Guvernului rus privind asigurările de tratament uman din partea autorităților uzbece la adresa reclamanților, ca o garanție de siguranță adecvată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în hotărârea sa în cazul Chahal, a avertizat împotriva încrederii în asigurările diplomatice împotriva torturii într-un stat în care tortura este endemica sau persistentă.

De asemenea, a reamintit că în Hotărârea Saadi v. Italia, a constatat că asigurările diplomatice nu au fost suficiente pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de maltratare, iar surse de încredere au raportat practici la care au recurs la sau pe care le-au tolerat autoritățile, care au fost în mod evident contra principiilor Convenției (a se vedea Saadi, citată mai sus, §§147. și 148). Având în vedere faptul că practica torturii în Uzbekistan este descrisă de către experții internaționali de renume ca fiind sistematică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a fost convinsă că asigurările oferite de autoritățile uzbece au o garanție de încredere împotriva riscului de maltratare.

S-a constatat că întoarcerea forțată a reclamanților în Uzbekistan ar da naștere la o încălcare a art. 3, dat fiind faptul că s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supuși torturii sau unor tratamente inumane sau degradante.

Înalta Curte reține că de la constatările Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Hotărârea Ismoilov și alții împotriva Rusiei, pronunțată în decembrie 2008, în care persoana extrădabilă a avut calitatea de reclamant, reproduse pe larg anterior, deși în Republica Uzbekistan s-au înregistrat unele îmbunătățiri în protecția drepturilor omului, una dintre acestea fiind abolirea, în anul 2008, a pedepsei cu moartea, încă persistă riscul de rele tratamente, așa cum se statuează și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Zokhidov împotriva Rusiei din 5 februarie 2013.

De asemenea, Parlamentului European, prin Rezoluția din 23 octombrie 2014 referitoare la drepturile omului în Uzbekistan [2014/2904(RSP)], a menționat în legătură cu evenimentele din Andijan, din 2005, că guvernul uzbec continuă să refuze o anchetă independentă cu privire la masacrul a sute de persoane, peste 200 de persoane executând pedepse legate de acele evenimente în urma unor procese desfășurate cu ușile închise, marcate de grave încălcări ale dreptului la un proces echitabil și de indicii că s-a folosit tortura pentru a obține recunoașterea acuzațiilor.

Ulterior, Parlamentului European, prin Rezoluția referitoare la cea de a 28-a sesiune a Consiliului pentru Drepturile Omului al ONU, aprobată la 12 martie 2015, a îndemnat statele membre să preia inițiativa și să depună o rezoluție ICNUR în temeiul punctului (4) pentru instituirea unui mecanism al ONU dedicat pentru Uzbekistan, care să asigure monitorizarea ONU, raportarea publică și dezbaterea la nivelul ICNUR a situației dezastruoase a drepturilor omului din Uzbekistan din cursul anului 2015, care să coincidă cu comemorarea a 10 ani de la masacrul de la Andijan, dată fiind atitudinea Uzbekistanului de a nu coopera în cadrul mecanismelor ONU pentru drepturile omului și reținerea neîncetată a uni mare număr de oponenți politici și apărători ai drepturilor omului, restrângerea permanentă a libertății de asociere și a libertății de exprimare și a mass-media și folosirea continuă a muncii forțate și a muncii copiilor.

Mai mult, într-o fișă informativă recentă a Parlamentului European, din septembrie 2016, se reține că „toate republicile din Asia Centrală – îndeosebi Turkmenistanul și Uzbekistanul – suferă de pe urma unor deficiențe grave în domeniul drepturilor omului și al libertăților fundamentale”.

Raportat la aceste date, Înalta Curte constată că, în cauză, există motive serioase și temeinice de a se crede că intimatul-persoană extrădabilă A. ar putea fi supus unui tratament inuman și degradant sau la rele tratamente în statul solicitant, context în care pot fi aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce ce stau la baza cooperării internaționale în materie penală, așa cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru în cauzele conexate C-404 din 15 și C-659 din 15 PPU).

Față de aceste considerente, ținând seama de faptul că intimatul – persoană extrădabilă A. se confruntă, în caz de extrădare cu un risc ridicat de maltratare, încă din anul 2005 și dată fiind atitudinea Uzbekistanului de a nu coopera în cadrul mecanismelor ONU pentru drepturile omului și reținerea neîncetată a unui mare număr de oponenți politici și apărători ai drepturilor omului, restrângerea permanentă a libertății de asociere, a libertății de exprimare și a mass-media și folosirea continuă a muncii forțate și a muncii copiilor, constatată de Parlamentul European, Înalta Curte constată că acest risc nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Sentinței penale nr. 249 din data de 06 decembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/54/2016, privind persoana extrădabilă A.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (3) și (6) C. proc. pen., Înalta Curte respinge, ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Sentinței penale nr. 249 din data de 06 decembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/54/2016, privind persoana extrădabilă A..

Cheltuielile judiciare ocazionate cu apelul de declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 420 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limba rusă se plătește din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sursa informației: www.scj.ro.