Infracțiune de neglijență în serviciu. Fapta concretă nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă din norma de incriminare. Raționamentul Curții Constituționale (CP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 465/RC/2017

CP: art. 246 alin. (1); NCP: art. 297 alin. (1), art. 298; NCPP: art. 433, art. 438 pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; O.U.G. nr. 105/2001: art. 14, 17 și 19

Înalta Curte reține că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Or, în acest sens, din considerentele deciziei penale Deciziei penale nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, prezentată pe larg mai sus, reiese că instanța de apel a demonstrat că, atât din perspectiva laturii obiective, cât si a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzute de art. 298 C. pen.

Astfel, Curtea de Apel București a concluzionat în sensul că inculpatul A. nu și-a îndeplinit obligația de control a documentelor de identitate și a îndeplinit necorespunzător atribuțiile de coordonare a controlului în zona de trecere a frontierei, astfel încât și-a asumat acordarea „liberului” la plecarea mijlocului auto din zona liberă, în absența vameșului desemnat la punctul de control, în condițiile în care este vorba despre o zonă de supraveghere vamală și de acces pe teritoriul vamal al României.

În același timp, Înalta Curte constată că se impune a se verifica dacă îndatoririle de serviciu încălcate de către inculpat, astfel cum au fost definitiv stabilite de curtea de apel în limitele situației de fapt reținute, sunt sau nu prevăzute de legislația primară.

În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie 2017 s-a menționat faptul că, având în vedere că, în varianta de bază, atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și infracțiunea de neglijență în serviciu prevăd, ca o modalitate normativă identică, „îndeplinirea defectuoasă” a unei îndatoriri de serviciu, Curtea a constatat că, atât soluția, cât și considerentele deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos”, sunt aplicabile mutatis mutandis și în situația infracțiunii de neglijență în serviciu.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016 s-au stabilit următoarele: Curtea constată că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”(…).

(…) Totodată, Curtea apreciază că raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită, doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată.(…).

(…) Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului.(…).

Prin urmare, față de cele statuate de Curtea Constituțională, instanței îi revine obligația de a verifica dacă neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, cum este în cazul de față, decurge din legislația primară.

În acest sens, Înalta Curte observă că, în acord cu instanța de apel, inculpatul nu a respectat dispozițiile art. 14,17 și 19 ale O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.

În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului A., astfel cum a fost reținută de curtea de apel, contrar susținerilor recurentului, se încadrează în exigențele impuse de decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curții Constituționale infracțiunii de neglijență în serviciu.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016).

Va obliga recurentul – inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.