Infracțiune de înșelăciune. Recurs. Principiul „ne bis in idem”. Autoritatea de lucru judecat (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 147/RC/2017

NCP: art. 244 alin. (1); NCPP: art. 6, art. 16 alin. (1) lit. i), art. 275, art. 318, art. 396 alin. (2), art. 448 alin. (2) lit. b), art. 478 și urm.; Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI: art. 3 pct. 2; Protocolul nr. 7 la CEDO: art. 4; Convenția de Aplicare a Acordului Schengen: art. 54

A. Principiul „ne bis in idem” care are înțelesul „nu de două ori același lucru”, înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă.

Principiul enunțat este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când și-a executat pedeapsa, poate să-și reia locul în societate fără a se putea declanșa, pentru aceeași faptă, o nouă procedură judiciară.

Principiul „ne bis in idem” răspunde așadar unei duble cerințe, de echitate și de securitate juridică.

Principiul „ne bis in idem” este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, potrivit cu care „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale a acestui stat”.

Reglementări similare, ale aceluiași principiu, sunt identificate și în art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen.

Astfel, potrivit textului „o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

Principiul „ne bis in idem”, a fost încorporat, ulterior, în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI privind mandatul de arestare, figurând printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului.

Atât art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen, precum și art. 3 pct. 2 din decizia cadru, au în vedere o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare, noțiunea de „idem” având în vedere elementele care trebuie considerate ca fiind judecate definitiv.

În ceea ce privește noțiunea de „bis”, Curtea Europeană de Justiție a interpretat condiția conform căreia sancțiunea pronunțată de o instanță a unui stat contractant „ a fost executată” sau „este în curs de executare”, în sensul că aceasta acoperă situația în care inculpatul a fost condamnat sau achitat chiar și pentru lipsă de probe (Hotărârea Van Stroatem-CJ 150/05).

În analiza aceluiași principiu, Curtea Europeană de Justiție a statuat, în jurisprudența sa, că principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil atunci când s-a pronunțat o decizie prin care autoritățile judiciare au dispus clasarea cauzei, în absența oricărei aprecieri pe fond (Hotărârea Miraglia, C-469/03, 2005).

Acest principiu nu este aplicabil nici în cazul unei decizii prin care, autoritatea judiciară a dispus încetarea urmăririi penale, dacă această decizie nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (Hotărârea Turansky, C-491/07/2008).

Dintr-o altă perspectivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în analiza acestui principiu, are în vedere momentul încheierii unui proces penal.

Astfel, atunci când decizia este pronunțată în urma unui proces, jurisprudența a stabilit că principiul „ne bis in idem” se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau dimpotrivă condamnat. Acest lucru este valabil și pentru situația judecării în lipsă a inculpatului (hotărârea Bourguein, C-297/07/2008) dar și pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet (Hotărârea Von Stroatem, C-150/05/2006).

Aplicarea principiului „ne bis in idem” este condiționată de existența unei hotărâri prin care trebuie să se pună capăt urmăririi penale și să stingă definitiv acțiunea penală și trebuie să se verifice, în prealabil (…) dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național” (Hotărârea Turansky, C-491/07/2008).

B. Reglementarea principiului „ne bis in idem” în dreptul intern.

În legislația anterioară, principiul „ne bis in idem” nu era reglementat în mod expres, făcându-se aplicarea directă a art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, esența acestuia constând în aceea că autoritățile judiciare pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal.

Fiind nevoie de o reglementare explicită a acestui principiu, în categoria principiilor procesului penal român, prin Legea nr. 135/2010 privind NCPP a fost introdus art. 6 C. proc. pen., potrivit cu care „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă chiar și sub o altă încadrare juridică”.

Principiul „ne bis in idem” este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune.

În acest sens, pentru existența autorității de lucru judecat, în materie penală, se cere existența a două elemente identice, între cauza judecată definitiv și cauza ce urmează a fi soluționată, și anume: identitate de persoană și identitate de obiect.

Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acțiunea penală a fost stinsă definitiv, nu și atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale și ca atare nu poate opera un impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

În ceea ce privește sintagma „hotărâre definitivă” aceasta trebuie înțeleasă în sensul existenței unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluție prin care se stinge definitiv acțiunea penală.

Prin urmare, incidența principiului „ne bis in idem”, respectiv autoritatea de lucru judecat pot opera în cazul soluțiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acțiunea penală cum ar fi de pildă renunțarea la urmărirea penală reglementată de art. 318 C. proc. pen. sau încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției în sensul art. 478 și următoarele C. proc. pen.

Prin urmare, nu toate soluțiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror, se încadrează în noțiunea de „hotărâre definitivă” deoarece, în cele mai multe cazuri soluțiile adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (cauza Turansky).

C. Înalta Curte, raportând exigențele ce rezultă din dispozițiile art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – astfel cum au fost analizate anterior, art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen, precum și din art. 6 C. proc. pen., constată că instanța de apel, în mod greșit, a dispus începerea procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., nefiind incident principiul „ne bis in idem”.

Din actele cauzei rezultă că prin Ordonanța nr. 180/P/2012 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța la 13 martie 2015, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea numitului D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

Ulterior, prin Ordonanța nr. 807/II/2/2015 din 4 mai 2016 dată de Prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, s-a dispus admiterea plângerii formulată de petentul A. împotriva Ordonanței nr. 18019/P/2012 din 13 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, dispunându-se redeschiderea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., în dauna părții vătămate D.

Se reține, în conținutul ordonanței, faptul că față de petent au fost dispuse, de organele de urmărire penală, două soluții contradictorii nedefinitive, Ordonanța nr. 18019/P/2012, respectiv Rechizitoriul nr. x/P/2014 al Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța prin care s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceeași faptă.

Parchetul reține că nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

Ulterior, prin Încheierea Judecătorului de Cameră Preliminară nr. 284 din 16 mai 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/212/2016 al Judecătoriei Constanța s-a dispus respingerea cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța.

S-a constatat nelegalitatea Ordonanței nr. 807/II/2/2015 din 4 mai 2016 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța în Dosarul nr. x/P/2012 fiind infirmată redeschiderea urmăririi penale.

În considerentele acestei hotărâri, se reține, în esență, că redeschiderea urmăririi penale ar fi „ilogică” în condițiile în care se desfășoară simultan două procese penale cu privire la aceeași faptă dat fiind faptul că s-au făcut cercetări față de intimat cu privire la o faptă pentru care acesta a fost trimis în judecată într-un alt dosar aflat în cursul judecății în apel.

Se observă, așadar, că prin hotărârea Judecătorului de cameră preliminară se au în vedere aspecte, esențialmente, de procedură și nu de fond.

În fine, anterior emiterii Ordonanței nr. 18019/P/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, prin Rechizitoriul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., constând în aceea că a indus și menținut în eroare partea civilă D. cu prilejul încheierii unui contract de asistență juridică.

Prin sentința penală nr. 970 din 10 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a dispus achitarea inculpatului A. iar ulterior, prin Decizia nr. 769/P din 29 mai 2016 a Curții de Apel Constanța s-a dispus, printre altele, încetarea procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., constatând incidența principiului „ne bis in idem”, fără a avea în vedere că ordonanța de clasare nu a stins definitiv acțiunea penală.

Concluzionând, Înalta Curte constată că ordonanța de clasare, dispusă de procuror, nu satisface exigențele ce decurg din art. 6 C. proc. pen. și nu se înscrie în categoria hotărârilor definitive astfel cum acestea sunt definite în dreptul intern, dar și în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va admite, în baza art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se pronunța pe fondul cauzei în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina inculpatului A., în dauna părții vătămate D.

Văzând și dispozițiile art. 275 C. proc. pen., Înalta Curte admite recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei penale nr. 769/P din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2014, privind pe inculpatul A.

Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 lei, rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.