Infracțiune de înșelăciune. Mandat european de arestare. Refuzul executării mandatului (NCPP, Legea nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 709/2017

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b); Legea nr. 302/2004: art. 84, art. 85, art. 86 alin. (1), art. 88 alin. (1), art. 96 alin. (1) pct. 20, art. 98, art. 107 alin. (1); C. pen. austriac: art. 146, art. 147 secțiunea 3 și art. 148 al doilea caz 

Prima instanță a analizat judicios actele dosarului și a concluzionat întemeiat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare austriece pe numele persoanei solicitate A., dispunând arestarea acesteia în vederea predării către autoritățile străine, pe o perioadă de 30 de zile.

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L/190/1 din 18 iulie 2002”.

Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială – art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 – care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la evaluarea motivelor de refuz la predare pe care aceasta, eventual, le invocă.

În prezenta cauză, în baza mandatului de arestare emis, la data de 03 iunie 2015, de autoritățile din Austria, Tribunalul Wels, un mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale față de cetățeanul român pentru săvârșirea infracțiunilor de fraudă repetată (înșelăciune), prevăzută de art. 146, art. 147 secțiunea 3 și art. 148 al doilea caz C. pen. austriac.

Pedeapsa maximă prevăzută de legislația statului emitent pentru aceste infracțiuni este de 10 ani închisoare.

În cuprinsul mandatului european de arestare se menționează că datele și intervalul în care au fost comise faptele pentru care se fac cercetări pe numele persoanei solicitate este perioada 3 aprilie 2015-03 aprilie 2017, reținându-se, în fapt, următoarele:

Persoana solicitată A. în Laakirchen și în alte locuri în Austria, a indus în eroare pe numitul B., simulând capacitate și dorință de plată, în scopul primirii unor sume de bani pentru presupuse achiziții imobiliare, costuri de tratamente medicale și altele, în sumă de 421.225 euro.

Faptele reținute în sarcina persoanei solicitate, astfel cum au fost expuse în cuprinsul mandatului european de arestare, au corespondent în legea penală română, întrunind conținutul constitutiv a infracțiunii de înșelăciune, permițând predarea în condițiile prevăzute de art. 96 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 302/2004 modificată, respectiv fără a fi necesară verificarea condiției dublei incriminări.

Din examinarea tuturor datelor existente în cauză, Înalta Curte constată, de asemenea, inexistența vreuneia dintre situațiile expres prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 300/2013 ca motive obligatorii ori opționale de refuz al executării mandatului european de arestare.

În fine, având în vedere stadiul cercetărilor întreprinse de autoritățile austriece, Înalta Curte apreciază că buna administrare a probatoriului necesar lămuririi complete a cauzei și soluționării sale cu celeritate este în mod obiectiv posibilă doar ca urmare a predării persoanei solicitate către autoritățile statului emitent.

Aceste considerente, alături de necesitatea executării mandatului european de arestare în virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre, impun a se dispune punerea în executare a acestei decizii judiciare și predarea persoanei solicitate, în vederea efectuării urmăririi penale de către autoritățile judiciare ale statului emitent.

Referitor la critica contestatoarei prin apărător în sensul că hotărârea atacată este lovită de nulitate întrucât judecătorul care a pronunțat luarea măsurii arestării provizorii nu a judecat cauza în calitate de judecător de drepturi și libertăți, încălcând astfel principiul separației funcțiilor judiciare, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, fiind respectate regulile compunerii completului de judecată, respectiv, hotărârea a fost pronunțată de un judecător din cadrul secției penale având grad de Curte de apel.

Deopotrivă, nu pot fi primite apărările contestatoarei în sensul că instanța de fond a fost în imposibilitate de a examina temeinicia acuzației aduse acesteia, precum și documentele avute în vedere la emiterea mandatului european de arestare de către instanța judiciară din Austria, întrucât acestea vizează fondul cauzei asupra căreia instanța română nu este abilitată să se pronunțe.

Pe de altă parte, invocarea depunerii unei cereri la parchet privind transferarea procedurii în România, nu constituie motiv opțional de refuz al extrădării.

Prin urmare, instanța de control judiciar, similar primei instanțe, conchide că mandatul european de arestare conține toate informațiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată prin Legea nr. 300/2013, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, precum și că nu există în cauză vreun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2014.

Față de aceste împrejurări, apărările formulate în cel de-al doilea grad de jurisdicție de către apărătorul ales al contestatoarei (în sensul că persoana solicitată nu recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și nu dorește să fie predată autorităților austriece invocând motive medicale și faptul că familia acesteia se află în România) nu pot face obiectul cenzurii instanței de executare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în precedent, potrivit art. 84 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 302/2004, rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului european de arestare, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz ale predării, condiții deja analizate în cuprinsul hotărârii contestate.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, cu ocazia pronunțării asupra executării mandatului european de arestare, instanța ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare, apreciindu-se că solicitarea privind rămânerea în țara de origine a persoanei solicitate nu este întemeiată.

Pentru aceste considerente, apreciind că hotărârea penală atacată este legală și temeinică, în baza art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 138/F din data de 03 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea persoană solicită, în sumă de 100 lei, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.