Infracțiune de înșelăciune în formă continuată. Cauze de reducere a pedepsei. Competența după materie sau după calitatea persoanei (NCPP, Legea nr. 682/2002)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 414/RC/2017

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438, art. 447 alin. (2), art. 448, art. 598 alin. (1) lit. d); Legea nr. 682/2002: art. 19

Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiții stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul și motivarea cererii de recurs în casație, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac și titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casație sunt limitate la nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greșit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării grațierii sau constatarea în mod greșit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).

Deși recursul în casație presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat și la care se referă declarația de recurs, calitatea recurentului și, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație și pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.

Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casație formulate de inculpat a fost invocată incidența cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum și cel prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că inculpatul a formulat critici subsumate, în esență neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, din perspectiva elementului material susținând astfel că a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală întrucât, referitor la actul material reținut la pct. 2 din rechizitoriu, presupusa faptă a sa a rămas în forma actelor preparatorii sau cel mult în forma unei tentative absolut improprii, inaptă a produce rezultatul socialmente periculos.

Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii și vinovăția inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situația de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Prin urmare, critica inculpatului excede analizei instanței de recurs în casație, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităților comise de instanțele de fond.

Din analiza deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, infracțiunile reținute în sarcina inculpatului fiind prevăzute în C. pen., constatându-se că, din ansamblul probator administrat în cauză, a demonstrat că faptele există și că au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestuia sunt neîntemeiate.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A. motivat de împrejurarea că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, deși acesta a formulat denunțuri care s-au materializat, Înalta Curte amintește că, pot fi încadrate în dispozițiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de apel prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale.

În speță, Înalta Curte constată că inculpatul a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv în calea de atac extraordinară a recursului în casație, or din interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 rezultă fără echivoc că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei este o chestiune de apreciere a instanței de fond sau de apel, acestea fiind singurele în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Astfel, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de inculpat în susținerea cererii de recurs în casație nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât nu permite Înaltei Curți să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017).

În același context argumentativ, Înalta Curte apreciază că recurentul inculpat are la dispoziție alte remedii procesuale, motivele concrete invocate prin cererea de recurs în casație formulată s-ar putea subsuma unui caz de contestație la executare, fiind vorba despre o cauză de micșorare e pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Pentru considerente anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 590/A din data de 13 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 90 lei, rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.