Infracțiune de evaziune fiscală. Scopul recursului în casație (CP, NCPP)
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 52/RC/2017
CP: art. 5, art. 41 alin. (2), art. 71 alin. (5), art. 74 alin. (2) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b), art. 861 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 16 lit. b), art. 433, art. 438, art. 448 alin. (1) pct. 1; Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3)
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În cauză, inculpata A. a fost condamnată de instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și art. 5 C. pen., art. 74 alin. (2) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, dispunându-se, în temeiul art. 861 alin. (1) C. pen. anterior și art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, suspendarea sub supraveghere a acestei pedepse, pe durata unui termen de încercare de 7 ani.
Recurenta inculpată A. a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În esență, prin motivele de recurs în casație formulate, apărarea recurentei inculpate, în temeiul cazului de casare invocat și făcând trimitere la dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen., a susținut că, în raport de starea de fapt, circumstanțele cauzei și probele dosarului nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscale pentru care, în mod greșit, s-a dispus condamnarea inculpatei.
Sub aspectul situației de fapt, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte constată că instanțele de fond și apel au reținut că inculpata A., în perioada 2003-2007, în calitate de administrator la SC B. SRL și asociat la societățile „filtru” SC I. SRL și SC J. SRL, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, s-a sustras, în parte, de la plata obligațiilor fiscale către bugetul de stat în sumă totală de 4.799.910 lei, cu titlu de impozit pe profit datorat, prin aceea că, deși demarate negocierile de achiziție între SC D. SA și SC B. SRL încă din anul 2003 în ceea ce privește vânzarea unei suprafețe de circa 43,24 ha, totuși înțelegerea s-a perfectat în anul 2004, mai întâi prin simularea operațiunilor de vânzare a 429.784 m.p. teren către societățile „filtru” – SC I. SRL – 330.145 m.p. (51 contracte și facturi) și SC J. SRL – 129.639,3 m.p. (14 contracte și facturi), a căror activitate o coordona și o controla în fapt, alături de K., prin consemnarea în contractele de vânzare-cumpărare a unui preț subevaluat (preț nereal), pentru ca apoi să înstrăineze părțile sociale (la prețul de piață al activelor și nu la valoarea nominală) ale societăților de tip „filtru” către SC D. SA – în fapt beneficiarul real, cu scopul de a ascunde sursa impozabilă/taxabilă și a obține beneficii personale.
Astfel, instanțele de fond și apel au stabilit pe baza probatoriului administrat, că inculpata A. se face vinovată de comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnată, faptele acesteia, așa cum au fost descrise în cuprinsul hotărârilor pronunțate în cauză, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.
În concret, criticile aduse de recurenta inculpată A. prin recursul în casație vizează greșita condamnare pentru fapta de evaziune fiscală, arătându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii imputate, întrucât în baza situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, nu rezultă dovezi privind ascunderea sursei impozabile, că probatoriul cauzei relevă faptul că inculpata nu a avut o poziție de control în drept sau în fapt asupra celor 3 companii implicate în tranzacțiile respective, ci a acționat întotdeauna exclusiv pe baza instrucțiunilor primite de la reprezentanții B. așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați. Totodată, s-a susținut de apărarea inculpatei neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care în mod greșit s-a dispus condamnarea și din perspectiva lipsei prejudiciului, neexistând astfel urmarea imediată a faptei de evaziune fiscală, lipsei vinovăției inculpatei în forma cerută de lege – intenție directă calificată prin scop, precum și lipsei mobilului infracțiunii.
Astfel, în esență, prin prezenta cale de atac, s-a susținut că pretinsele fapte pentru care a fost condamnată inculpata A., așa cum au fost reținute de instanța de apel nu sunt prevăzute de legea penală, nu se circumscriu ilicitului penal, nefiind întrunite, așadar, elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.
În fine, lecturând motivele de recurs în casație formulate de recurenta inculpată A. se poate observa că inculpata critică situația de fapt astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond și apel pe baza probatoriului administrat în cauză, care, în opinia apărării, nu pot concluziona în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care recurenta inculpată a fost condamnată, critici care în mod evident nu constituie motive de casație, întrucât, așa cum au fost formulate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.
Toate aspectele menționate de inculpata A. în cuprinsul recursului în casație presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul nici unuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Așadar, se constată că, prin motivele de recurs în casație invocate nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel și care să conducă la o altă soluție favorabilă inculpatei – cea de achitare.
Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.
Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Înalta Curte reamintește că scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Așadar, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.
Prin urmare, criticile recurentei inculpate A. cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, vinovăția sa sau modul de apreciere al probatoriului, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind, așa cum s-a arătat, scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.
În consecință, instanța de casație constată că motivele invocate de recurenta inculpată A., așa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile legale în materie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 527/A din data de 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Sursa informației: www.scj.ro.