Infracțiune de abuz în serviciu. Domeniul de aplicare al noțiunii de funcționar public: funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare (NCC, VCP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 41/A/2018

NCC: art. 998-999; VCP: art. 145, art. 147, art. 248, art. 248^1; NCP: art. 31 alin. (2), art. 41 alin. (2), art. 64 lit. c), art. 71, art. 75 alin. (1) lit. a), art. 175 alin. (2), art. 248-248^1, art. 289; NCPP: art. 10 alin. (1) lit. g), art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b), art. 14, art. 147 alin. (1), art. 346, art. 357 alin. (2) lit. c), art. 465, art. 475, art. 477 alin. (3); O.U.G. nr. 99/2006: art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1) pct. 1, art. 69, art. 108 alin. (1), art. 153, art. 228 alin. (1); art. 4, art. 9 alin. (1), Legea nr. 58/1998: art. 38 alin. (1) și (2), art. 66, art. 68, art. 69, art. 75-81; Legea nr. 82/1991: art. 34 alin. (2), art. 43; Legea nr. 312/2004: art. 25 alin. (1) și (2); Legea nr. 101/1998: art. 26 alin. (2) lit. a) și b); Legea nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. m); Legea nr. 187/2012: art. 240; Legea nr. 312/2015: art. 195; Constituția României: art. 58-60, art. 116, art. 119, art. 140, 141 și 142; CEDO: art. 7, art. 39; Directiva 2014/59/UE: art. 3 alin. (2) și (3)

Prin Decizia penală nr. 1083/R din 25 mai 2012, , Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul penal nr. x/299/2003 a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații B., C., D. și E. împotriva Deciziei penale nr. 143/A din 20 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală și a Sentinței penale nr. 1071 din 19 aprilie 2007 a Judecătoriei Sector 1 București.

A casat, în parte, decizia și sentința recurate și rejudecând, în fond, printre alții, a descontopit pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

– 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-248^1 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

– 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

S-a dispus, în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. și art. 124 C. pen.. încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul infracțiunii prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

A dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-248^1 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

A aplicat dispozițiile art. 71 și art. 64 lit. c) C. pen.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ. a obligat doar inculpații F., A., G., E. și H. la plata, către partea civilă Banca Turco-Română, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, a despăgubirilor civile în cuantum de 59.421.921,04 dolari SUA și 11.326.199,99 euro, în echivalent RON la data plății, cu dobânda legală calculată de la data de 31 martie 2003, până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. a ridicat măsura sechestrului asigurător dispusă prin O.G. nr. 69 din 10 mai 2001 asupra bunurilor inculpaților B., C., D.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței recurate.

A respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații F., A, G. și H.

În speța dedusă judecății, Curtea de Apel București a constatat că prin decizia pronunțată în ședința din data de 2 februarie 2016, în cauza Koncavar împotriva României, publicată în M. Of. al României nr. 458/21 iunie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a patra) a luat act de soluționarea pe cale amiabilă asupra căreia au convenit părțile, a considerat că această soluționare s-a inspirat din respectarea drepturilor omului, așa cum sunt ele recunoscute în Convenție și protocoalele acesteia și a constatat că nu mai există niciun motiv care să justifice continuarea examinării cererii. În consecință, Curtea de la Strasbourg a apreciat că este oportună scoaterea cererii de pe rol, în temeiul art. 39 din Convenție.

Examinând în prealabil condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire dedusă judecății, astfel cum acestea se desprind din reglementarea dispozițiilor prev. de art. 465 alin. (2) și (4) C. proc. pen., Curtea a constatat că acestea au fost respectate, în sensul că revizuirea a fost cerută de către persoana al cărei drept a fost încălcat, prin intermediul unui apărător ales, iar cererea a fost formulată înăuntrul termenului de 3 luni, calculat de la data publicării în M. Of. al României nr. 458/21 iunie 2016 a hotărârii definitive pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Koncavar împotriva României, respectiv la data de 7 septembrie 2016.

Curtea a observat cu titlu preliminar că, invocând încălcarea articolului 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât în fața instanțelor naționale, cu prilejul judecării în fond și în căile ordinare de atac a cauzei a cărei revizuire este în prezent solicitată, cât și în fața instanței europene de contencios al drepturilor omului, revizuentul condamnat A a reclamat lipsa de claritate și de previzibilitate nu a însăși normei de încriminare a infracțiunii pentru săvârșirea căreia a fost condamnat, prev. de art. 248 C. pen. din 1969 raportat la art. 248^1 din același act normativ, ci a unor norme de trimitere, completatoare, respectiv a dispozițiilor art. 145 C. pen. din 1969, care definește termenul „public” și ale art. 147 alin. (1) C. pen. din 1969, care circumstanțiază domeniul de aplicare al noțiunii de funcționar public, prevederi legislative care prezintă relevanță pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu contra interesului public, din perspectiva îndeplinirii condiției de tipicitate privitoare la calitatea specială a subiectului activ al acestei infracțiuni, aceea de funcționar public.

În esență, apărările revizuentului condamnat grefate pe reclamarea încălcării art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au vizat faptul că, în calitatea sa de funcționar bancar, angajat al unei instituții bancare cu capital integral privat, nu putea fi inclus în categoria funcționarilor publici la care se referă art. 147 alin. (1) C. pen. din 1969, întrucât instituția bancară respectivă este o persoană juridică de drept privat și, nicidecum, o instituție publică sau o persoană juridică de interes public, în înțelesul art. 145 C. pen. din 1969.

Sub acest aspect, având în vedere exigențele legislative instituite prin dispozițiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a constatat că, deși la momentul pronunțării de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală a Deciziei definitive nr. 1083/R din 25 mai 2012, în prezent atacată pe calea extraordinară a revizuirii, exista o anumită inconsecvență a jurisprudenței naționale în ceea ce privește calificarea instituțiilor bancare cu capital privat drept persoane juridice de interes public sau de drept privat și includerea funcționarilor bancari, angajați ai unor astfel de instituții bancare în categoria funcționarilor publici sau a simplilor funcționari, ceea ce, de altfel, a și determinat Guvernul României, ca în cauza Koncavar împotriva României, să accepte prin declarația de stingere a litigiului pe cale amiabilă, recunoașterea încălcării art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, dat fiind faptul că prin aplicarea mecanismului ce i-a fost pus la dispoziție potrivit art. 475 și următoarele C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a lămurit cu titlu obligatoriu pentru instanțele naționale, potrivit art. 477 alin. (3) C. proc. pen., care este statutul, din perspectiva legii penale, al unei instituții bancare cu capital privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României și al funcționarului bancar, angajat al unei astfel de societăți bancare, dezlegare care, practic, este în același sens cu opinia exprimată de instanțele ordinare care au judecat cauza supusă în prezent revizuirii. Or, nu se mai poate susține că ar subzista o încălcare a principiului legalității incriminării consacrat de art. 7 din CEDO sau că ar mai continua să se producă vreunele consecințe ale lipsei de claritate și de previzibilitate a normelor legale care circumstanțiază domeniul de aplicare al noțiunilor de „public” și de „funcționar public”, cu referire la categoria funcționarilor bancari, angajați ai unor instituții bancare cu capital privat, autorizate și aflate sub supravegherea BNR.

Astfel, prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 545/11 iulie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că „În sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C. pen.”.

În considerentele acestei decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanței supreme a reținut următoarele aspecte:

„Funcționarul public, în înțelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen., este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C. pen., implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerințe obligatorii:

a) persoana să exercite un serviciu de interes public (condiție comună);

b) persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice (condiție alternativă).

1. Exercitarea unui serviciu de interes public

Analiza îndeplinirii primei cerințe, care vizează sfera atribuțiilor persoanei, se face ținând seama de definiția dată serviciului public în dreptul administrativ, prin art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit căreia reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public sau, altfel spus, verificarea împrejurării dacă, prin realizarea serviciului prestat, se urmărește satisfacerea unui interes general și dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. De asemenea, noțiunea de „serviciul public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituții din administrația internă împărțită pe secții, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății.

În doctrina de drept bancar, se arată că procesul de publicizare a dreptului bancar este rezultatul interesului deosebit pe care îl prezintă pentru orice stat activitățile permise instituțiilor de credit și este dedus din regimul de autorizare, reglementare și supraveghere jurisprudențială a acestor instituții, exercitat de Banca Națională a României, instituție publică, independentă, din caracterul imperativ al dispozițiilor actelor normative din domeniul bancar, precum și din monopolul instituit cu privire la desfășurarea activităților bancare. Practic, acest monopol se justifică prin interesul clientelei și necesitatea protejării acesteia, ceea ce reclamă ca astfel de operațiuni să fie efectuate doar de entități care oferă siguranță.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, a arătat că noțiunea de „funcție publică” se află în corelație cu noțiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuințelor de interes general, în baza prerogativelor constituționale, care fac să prevaleze interesul public față de cel privat, astfel că funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal.

În același sens, Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, a stabilit că: „sunt incluși (în categoria funcționarilor publici asimilați, potrivit art. 175 alin. (2) C. pen.) [..] particularii care primesc gestiunea unui serviciu public național sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecți care își desfășoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăți comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivității, naționale sau locale, după caz, bunurile și serviciile publice”.

Banca (instituția de credit) cu capital integral privat desfășoară o activitate de interes public, și anume activitatea bancară, ce este definită în cuprinsul dispozițiilor art. 7 alin. (1) pct. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 ca „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu;”. Natura activității desfășurate de băncile (instituțiile de credit) cu capital integral privat depășește sfera interesului particular și se situează în sfera interesului public, acestea fiind incluse în cadrul persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. XIII/2006, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au reținut că „activitatea bancară, deși se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public”.

Recunoașterea băncilor ca fiind entități de interes public a fost consacrată legislativ prin Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, art. 34 alin. (2), incluzând, în forma actuală, în această categorie și instituțiile de credit: „(2) În înțelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se înțelege: (..) instituțiile de credit (..)”.

În consecință, pe baza naturii activității desfășurate, se desprinde concluzia că banca (instituția de credit) cu capital integral privat reprezintă o persoană juridică abilitată să exercite un serviciu de interes public.

2. Persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorități publice.

Cu referire la cea de a doua condiție, care privește relația persoanei ce realizează serviciul public cu autoritățile publice, aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorități publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Condiția prevăzută de art. 175 alin. (2) C. pen. este îndeplinită numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcționarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală și, așa cum se menționează expres în Expunerea de motive la noul C. pen., art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deși nu sunt propriu-zis funcționari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcționarii”.

Funcționarul bancar, angajat al unei bănci (instituție de credit) cu capital integral privat, nu îndeplinește condiția de a fi învestit de autoritățile publice pentru exercitarea unui serviciu de interes public.

Contractul de muncă încheiat între banca (instituția de credit) cu capital integral privat și funcționarul bancar nu are semnificația unei învestiri pentru exercitarea unui serviciu de interes public.

În Expunerea de motive a noului C. pen., reflectată în considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispozițiile art. 175 alin. (2) C. pen., și anume: notarii publici (Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995) și executorii judecătorești (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcționarilor publici, legiuitorul precizează că „deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt supuse controlului acesteia”.

Or, funcționarul bancar, angajat al unei bănci (instituție de credit) cu capital integral privat, nu exercită atribute de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorității statale.

În considerentele aceleiași Decizii nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la medic, s-a relevat că angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autoritățile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic și unitatea sanitară de stat, (..) nu poate fi considerat un act de învestire de către autoritățile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică.

În mod corespunzător, angajarea funcționarului bancar de către banca (instituția de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autoritățile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, iar actul de angajare, ca bază a raportului dintre funcționarul bancar și banca (instituția de credit) cu capital integral privat, nu poate fi considerat un act de învestire de către autoritățile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică, ci trebuie avută în vedere natura serviciului prestat.

Considerentele anterioare își mențin caracterul valabil și cu privire la funcționarii bancari prevăzuți în dispozițiile art. 108 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 (membrii consiliului de administrație și directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului unei instituții de credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activitățile de administrare și control al riscurilor, audit intern, juridice, conformitate, trezorerie, creditare, precum și orice alte activități care pot expune instituția de credit unor riscuri semnificative) și a celor desemnate să asigure conducerea sucursalelor în cadrul unei bănci cu capital integral privat.

Aprobarea de către Banca Națională a României a persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, înainte de începerea exercitării responsabilităților, conform alin. (3) al aceluiași articol, nu echivalează cu o învestire.

Astfel, deși angajarea funcționarului bancar de către banca (instituția de credit) cu capital integral privat nu echivalează cu o învestire de către autoritățile publice pentru a exercita un serviciu de interes public, activitatea desfășurată de acesta este supusă controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

În accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C. pen., controlul ori supravegherea autorităților publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existența unor dispoziții legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorității publice.

Or, din dispozițiile art. 4, art. 9 alin. (1), art. 38 alin. (1) și (2), art. 66, 68, 69 și 75 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (în vigoare la data faptelor, în prezent abrogată), care au corespondent în dispozițiile art. 32 alin. (1), art. 225 alin. (1), art. 228, 229 și 229^1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, ar rezulta modul în care se exercită controlul ori supravegherea băncilor (instituțiilor de credit), persoane juridice române de către Banca Națională a României. Astfel, acestea pot funcționa numai pe baza autorizației emise de Banca Națională a României, se supun regulamentelor și ordinelor emise de Banca Națională a României care le controlează și supraveghează activitatea, prin raportări transmise de instituțiile de credit și prin verificări efectuate de către personalul Băncii Naționale a României, împuternicit în acest sens, la fața locului, desfășurate la sediul instituțiilor de credit și al sucursalelor. Instituțiile de credit, persoane juridice române, au obligația să permită personalului Băncii Naționale a României și auditorilor independenți care efectuează inspecția să le examineze evidențele, conturile și operațiunile și să furnizeze toate documentele și informațiile legate de administrarea, controlul intern și operațiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în funcție de gravitatea acestora, Banca Națională a României poate aplica sancțiuni, mergând până la retragerea autorizației băncii. De asemenea, Banca Națională a României, în calitate de autoritate competentă în sensul Legii nr. 312/2015, poate lua măsuri de redresare financiară, având acces la toate documentele și registrele instituției de credit, poate înlocui organele de conducere și poate desemna un administrator temporar, pentru a înlocui sau a conlucra cu organele de conducere, care poate prelua integral atribuțiile de administrare și conducere a instituției de credit, având acces nerestricționat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate sediile și locațiile instituției de credit și la toate activele, evidențele, conturile și alte înregistrări, deținând controlul asupra acestora.

Mai mult, în situația în care se declanșează acțiunea de rezoluție cu privire la o instituție de credit, Banca Națională a României, în calitatea sa de autoritate de rezoluție, poate desemna un administrator special care să înlocuiască organul de conducere al instituției supuse rezoluției, care dispune de toate competențele adunării generale a acționarilor și ale organului de conducere al instituției respective, conform art. 195 din Legea nr. 312/2015.

Dispoziții asemănătoare se regăsesc și în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, în cuprinsul art. 75-81.

De asemenea, același control/supraveghere a activității instituțiilor de credit, indiferent de structura și proveniența publică ori privată a capitalului social, realizat de către Banca Națională a României, rezultă și din dispozițiile art. 26 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României (în vigoare la data faptelor, în prezent abrogată), care au corespondent în art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naționale a României, conform cărora Banca Națională a României este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora și să aplice sancțiunile legale în cazurile de nerespectare, precum să controleze și să verifice, pe baza raportărilor primite și prin inspecții la fața locului, registrele, conturile și orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor de supraveghere cu privire la băncile autorizate.

Deși aceste dispoziții vizează modul în care se realizează supravegherea ori controlul instituției de credit, persoană juridică, nu se poate face o disociere între serviciul prestat de funcționarul băncii și activitatea instituției de credit, în sensul excluderii acestuia de la controlul ori supravegherea unei autorități publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, pe motiv că prevederile legale se referă doar la persoana juridică sau organele de conducere ale acesteia, în condițiile în care prin intermediul activității desfășurate de către funcționarul public se asigură funcționarea băncii și atingerea scopului pentru care a fost înființată.

În același sens sunt și dispozițiile deciziilor Curții Constituționale a României nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017 și nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, în cadrul cărora s-a analizat incidența dispozițiilor art. 175 alin. (2) C. pen., reținându-se că, pentru ca o persoană să fie considerată funcționar public în sensul textului de lege menționat, este suficient să își desfășoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public și care este supusă controlului și supravegherii unei autorități publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menționate, în cuprinsul actului normativ, dispoziții exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea.

Faptul că dispozițiile legale sus-menționate conțin prevederi [art. 228 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 69 din Legea nr. 58/1998, forma în vigoare la data săvârșirii faptelor] care vizează sancționarea persoanelor prevăzute în art. 108 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 (membrii consiliului de administrație și directorii sau, după caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului unei instituții de credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activitățile de administrare și control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum și orice alte activități care pot expune instituția de credit unor riscuri semnificative), precum și a celor arătate în art. 69 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară – forma în vigoare la data săvârșirii faptelor (administratorii, directorii executivi sau cenzorii) nu poate duce la concluzia că doar aceste persoane sunt supuse controlului ori supravegherii autorităților publice (Băncii Naționale a României) cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, atât timp cât activitatea instituției de credit, persoană juridică, supusă controlului ori supravegherii Băncii Naționale a României, se realizează cu concursul și prin intermediul funcționarilor bancari, angajați de către banca unde își desfășoară activitatea. Aceștia sunt obligați să se conformeze regulamentelor și ordinelor emise de către Banca Națională a României, să permită verificarea, în cadrul controlului efectuat de Banca Națională a României prin reprezentanții săi, a operațiunilor efectuate, a documentelor întocmite etc., fără să existe vreo derogare de la respectarea acestor norme, regulamente emise de către Banca Națională a României, în raport cu funcțiile deținute sau atribuțiile exercitate de funcționarii bancari.

Mai mult, în cadrul procedurii de rezoluție, când Banca Națională a României desemnează un administrator special, care înlocuiește organul de conducere al instituției supuse rezoluției, dispunând în acest sens de toate competențele adunării generale a acționarilor și ale organului de conducere al instituției respective, se realizează o supraveghere ori un control al tuturor funcționarilor bancari ce își desfășoară activitatea în cadrul respectivei instituții de credit, nu numai a persoanelor menționate în art. 108 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, existând un acces nerestricționat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării speciale, în toate sediile și locațiile instituției de credit și la toate activele, evidențele, conturile și alte înregistrări, deținând controlul asupra acestora.

În sensul dispozițiilor art. 175 alin. (2) C. pen. trebuie analizat dacă Banca Națională a României constituie o autoritate publică și, în consecință, poate exercita controlul/supravegherea la care se referă dispozițiile art. 175 alin. (2) C. pen. cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Noțiunea de autoritate publică este definită de dispozițiile art. 240 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen. – Dispoziții interpretative, cu referire la condițiile răspunderii penale a persoanei juridice (art. 135 C. pen.), articol care prevede: „În aplicarea dispozițiilor art. 135 C. pen. prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată”.

În titlul III intitulat „Autoritățile publice”, Constituția prevede Parlamentul (capitolul I), Președintele României (capitolul II), Guvernul (capitolul III), Administrația publică (capitolul V), Autoritatea judecătorească (capitolul VI). Administrația publică cuprinde la rândul său administrația publică centrală de specialitate (secțiunea 1), în care se includ autoritățile administrative autonome și administrația publică locală (secțiunea 2). Autoritățile administrației publice, conform doctrinei dreptului administrativ, sunt acele structuri organizaționale cu personalitate de drept public, ce se înființează și funcționează potrivit Constituției și legii, pentru organizarea executării și executarea în concret a legii. Prin sintagma „autorități publice” se înțelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât și la nivelul comunităților locale.

Din interpretarea art. 116 din Constituția României rezultă că, în sistemul constituțional românesc, administrația centrală de specialitate este formată din două mari categorii de organe: organe centrale de specialitate subordonate, în care se includ, pe lângă ministere și alte organe centrale, și organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare față de alte autorități publice.

În doctrina de drept administrativ se arată că autoritățile administrative autonome au un statut specific care le deosebește de ministere și de celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, deosebirile derivând din modul de înființare care impune o lege organică și modul de desemnare al conducătorilor. Așadar, în România există două categorii de autorități centrale autonome: unele de rang constituțional, create de legiuitorul constituant, și altele create prin lege organică. Din prima categorie fac parte Avocatul Poporului (art. 58-60), Consiliul Suprem de Apărare al Țării (art. 119), Curtea de Conturi (art. 140), Consiliul Economic și Social (art. 141). Din cea de a doua categorie pot fi enumerate: Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Autoritatea de Supraveghere Fiscală ori Banca Națională a României.

Deși se susține că Banca Națională a României este o instituție independentă, al cărei statut a fost adoptat printr-o lege ordinară (Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, în vigoare de la 1 iulie 1998 până la 29 iulie 2004, fiind abrogată și înlocuită prin Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004) nu trebuie omis faptul că înființarea Băncii Naționale a României s-a făcut printr-o lege organică, „Legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune”, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 90 din 17 aprilie 1880, iar întreaga activitate a băncii, în prezent, este reglementată prin legi organice, respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, Legea nr. 312/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul financiar.

În legătură cu Legea nr. 312/2015 s-a menționat că a transpus Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1.093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului, consacrând expres împrejurarea că Banca Națională a României este autoritate de rezoluție pentru instituțiile de credit. Or, conform art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului, autoritatea de rezoluție este o autoritate publică administrativă sau autorități învestite cu competențe administrative publice.

Conform art. 3 alin. (3) al aceluiași act normativ, sunt enumerate autoritățile care pot fi desemnate ca autorități de rezoluție, printre acestea regăsindu-se băncile centrale.

Or, prin Legea nr. 312/2015 a fost desemnată autoritate de rezoluție pentru instituțiile de credit, persoane juridice române, Banca Națională a României, motiv pentru care se justifică și din aceste considerente concluzia că Banca Națională a României este o autoritate centrală autonomă, parte a administrației publice.

De altfel, și din interpretarea dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006, aprobate prin lege organică, a rezultat faptul că Banca Națională a României este o autoritate publică, în sensul cerut de dispozițiile art. 175 alin. (2) C. pen.

În art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 s-a prevăzut că Banca Națională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

Conform art. 153 din O.U.G. nr. 99/2006, instituțiile de credit sunt obligate să prezinte Băncii Naționale a României situațiile lor financiare, precum și alte date și informații cerute la termenele și în forma stabilite prin reglementări și instrucțiuni de către Banca Națională a României, în calitate de autoritate de supraveghere.

În analiza faptului că Banca Națională a României este o autoritate publică în sensul prevăzut de art. 175 alin. (2) C. pen. nu se poate face abstracție de importanța deosebită a acestei entități publice în cadrul politicii economico-financiare generale a statului, de competențele ce îi sunt atribuite prin lege în vederea realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, fiind singurul organism din România care are atribuții privitoare la elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb, la promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare, la emiterea bancnotelor și monedelor, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României și la stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia și administrarea rezervelor internaționale ale țării, precum și eficiența mijloacelor legale ce îi sunt puse la dispoziție pentru ducerea la îndeplinire a acestor atribuții, având și competența de a emite și acte cu caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror respectare este obligatorie de către subiecții cărora li se adresează, având autoritate competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, fiind autoritate de supraveghere și autoritate de rezoluție.

Prin urmare, se poate considera că Banca Națională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) C. pen., putând exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 22 din 14 septembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 823/18 octombrie 2017, fiind sesizată cu dezlegarea unei chestiuni de drept similare, în sensul de a se stabili dacă angajații unei persoane juridice de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat, au calitatea de funcționari publici potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. de la 1969 și dacă persoana juridică de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat este o unitate la care se referă art. 145 C. pen. de la 1969, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, deși nu s-a pronunțat pe fondul acestei sesizări din pricina constatării neîndeplinirii cerinței de admisibilitate referitoare la faptul ca instanța supremă să nu fi statuat încă asupra chestiunii de drept invocate printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, totuși aceasta a reținut că dezlegarea chestiunilor de drept ridicate de instanța de trimitere rezultă în mod implicit din cuprinsul unei astfel de hotărâri, pronunțată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce are caracter obligatoriu, potrivit art. 477 alin. (3) C. proc. pen., atât sub aspectul dispozitivului, cât și al considerentelor, respectiv din Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017.

Astfel, s-a menționat că instanța supremă a reținut că:

„În concret, problema de drept referitoare la încadrarea în categoria funcționarilor publici, reglementată de art. 175 alin. (2) C. pen., a funcționarului bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, a format obiectul examinării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme, acesta statuând, prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, că, în sensul legii penale, persoana menționată este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor legale invocate.

Chiar dacă în cazul acelei decizii limitele învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție au vizat exclusiv situația juridică a funcționarului angajat în cadrul unei societăți bancare cu capital integral privat din perspectiva noii codificări penale generale, în considerentele deciziei a fost analizată îndeplinirea unor cerințe prevăzute și de vechea reglementare pentru includerea unei asemenea persoane în sfera funcționarului public, astfel cum era definită și delimitată de dispozițiile art. 147 C. pen. de la 1969.

În acest sens, este de menționat că, din coroborarea acestor din urmă prevederi legale cu cele ale art. 145 C. pen. de la 1969, rezultă că funcționarul public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu și indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorități publice, instituții publice ori a unei instituții sau a altei persoane juridice de interes public sau care privește administrarea, folosirea ori exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Deși, în Codul penal în vigoare, conceptul de funcționar public a fost reconfigurat, prin indicarea mai circumstanțiată, în art. 175 alin. (1), a trei categorii de domenii în care, fiind încadrate, anumite persoane dobândesc calitatea de funcționari publici, legiuitorul a reglementat, în alin. (2) al aceluiași text de lege, și categoria asimilată acestora, în care sunt incluse acele persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Așadar, cerința prestării unui serviciu de interes public este comună ambelor reglementări penale succesive pentru încadrarea unei persoane într-o anumită categorie a funcționarilor publici, și, ca atare, cele statuate sub acest aspect prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt pe deplin aplicabile și cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări (..) astfel încât toate argumentele invocate în decizia menționată cu privire la calificarea, pe baza reglementărilor legale în materie, a instituțiilor de credit ca persoane juridice de interes public, care exercită un serviciu de interes public, își păstrează valabilitatea și sub aspectul problemelor de drept cu a căror rezolvare instanța supremă a fost învestită.

Astfel, cu privire la îndeplinirea de către funcționarul bancar a condiției exercitării unui serviciu de interes public, au fost preluate, în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18 din 30 mai 2017, considerente din cuprinsul Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit cărora „noțiunea de «funcție publică» se află în corelație cu noțiunea de «interes public», ambele urmărind satisfacerea trebuințelor de interes general, în baza prerogativelor constituționale, care fac să prevaleze interesul public față de cel privat, astfel că funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal”, precum și pasaje din Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 a aceluiași complet al instanței supreme, prin care s-a stabilit că „sunt incluși (în categoria funcționarilor publici asimilați, potrivit art. 175 alin. (2) C. pen.) particularii care primesc gestiunea unui serviciu public național sau local, economic sau sociocultural, devenind astfel de utilitate publică. Este vorba despre subiecți care își desfășoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăți comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivității, naționale sau locale, după caz, bunurile și serviciile publice”.

Deopotrivă, în considerentele aceleiași decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în termeni expliciți, că băncile (instituțiile de credit) cu capital integral privat desfășoară o activitate de interes public, și anume activitatea bancară, ce constă, potrivit art. 7 alin. (1) pct. 1 din O.U.G. nr. 99/2006, în atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu, natura activității desfășurate depășind sfera interesului particular și situându-se în sfera interesului public, motiv pentru care acestea sunt „incluse în cadrul persoanelor juridice care exercită un serviciu de interes public”. Sub același aspect, s-a făcut trimitere și la cele stabilite prin Decizia nr. XIII/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pronunțată într-un recurs în interesul legii, în sensul că „activitatea bancară, deși se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public”, precum și la dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, care consacră legislativ recunoașterea băncilor ca fiind entități de interes public, prevăzând că prin persoane juridice de interes public se înțeleg inclusiv instituțiile de credit.

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 18 din 30 mai 2017, fără a distinge în funcție de natura capitalului băncilor, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme, făcând referire la dispozițiile legale incidente în materie, a subliniat rolul Băncii Naționale a României, ca autoritate publică competentă, de a asigura controlul ori supravegherea instituțiilor de credit, persoane juridice române, sens în care s-a arătat, în esență, că cele din urmă pot funcționa numai pe baza autorizației date de aceasta și se supun regulamentelor și ordinelor emise de Banca Națională a României, având obligația să permită personalului Băncii și auditorilor independenți care efectuează inspecția să le examineze evidențele, conturile și operațiunile și să furnizeze toate documentele și informațiile legate de administrarea, controlul intern și operațiunile efectuate, iar, în cazul în care constată nereguli, în funcție de gravitatea acestora, poate aplica sancțiuni, inclusiv retragerea autorizației băncii.

Sub același aspect, s-a menționat expres că „același control/supraveghere a activității instituțiilor de credit, indiferent de structura și proveniența publică ori privată a capitalului social, realizat de către Banca Națională a României, rezultă și din dispozițiile art. 26 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României (în vigoare la data faptelor, în prezent abrogată), care au corespondent în art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, conform cărora Banca Națională a României este împuternicită să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora și să aplice sancțiunile legale în cazurile de nerespectare, precum să controleze și să verifice pe baza raportărilor primite și prin inspecții la fața locului, registrele, conturile și orice alte documente pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor de supraveghere cu privire la băncile autorizate”.

Așadar, prin considerentele Deciziei nr. 18 din 30 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, au fost stabilite criteriile necesare pentru a se aprecia și cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 145 și art. 147 alin. (1) C. pen. de la 1969, cu referire la persoanele juridice de drept privat – societăți bancare cu capital de stat și, respectiv, la funcționarii bancari, angajați ai unor asemenea entități, repere care vizează, în principal, specificul serviciului de interes public efectuat de acestea și natura lor de persoane juridice de interes public.

Ca atare, decizia menționată nu conturează doar criteriile pe baza cărora instanța de trimitere poate stabili dacă persoana juridică de drept privat – societate cu activitate financiar bancară cu capital de stat este o unitate la care se referă art. 145 C. pen. de la 1969, iar angajații acesteia au calitatea de funcționari publici, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, ci oferă însăși soluția acestor probleme de drept ce formează obiectul sesizării în prezenta cauză. Or, a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra chestiunilor ridicate de instanța de trimitere echivalează cu reanalizarea și expunerea, în termeni substanțial similari, a argumentelor ce au condus la dezlegarea dată deja problemei de drept printr-o decizie anterioară a instanței supreme, ceea ce contravine unei cerințe de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 C. proc. pen.

Așa cum s-a stabilit de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție în jurisprudența sa (Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017), asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, expres consacrat de art. 477 alin. (3) C. proc. pen., presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea corespunzătoare a întregului raționament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunțarea acesteia. Hotărârile prealabile rezultate din mecanismul de unificare a practicii prevăzut de art. 475 C. proc. pen. cuprind rezolvări de principiu ale unor chestiuni de drept, clarificând modul de interpretare in abstracto, pe viitor, a dispozițiilor legale care au generat acea problemă. Soluția de principiu a instanței supreme își găsește aplicabilitatea, așadar, „nu doar în cauza în care a intervenit mecanismul de unificare a practicii analizat, ci și în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept esențialmente similară și în care particularitățile procedurii derulate nu influențează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept”.

Așadar, dat fiind faptul că prin folosirea mecanismului hotărârii prealabile, instanța supremă prin intermediul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a înlăturat acea lipsă de claritate și de previzibilitate a prevederilor art. 145 și art. 147 alin. (1) C. pen. de la 1969, ce a generat interpretări diferite și o practică judiciară neunitară cu privire la statutul instituțiilor de credit și al funcționarilor bancari, din perspectiva legii penale, statuând cu caracter de principiu că instituțiile de credit, indiferent de natura sau de proveniența capitalului social, se încadrează în categoria persoanelor juridice de interes public ce desfășoară servicii de interes public, potrivit art. 145 C. pen. din 1969, iar funcționarii bancari, angajați ai acestor instituții de credit sunt funcționari publici, în accepțiunea art. 147 alin. (1) C. pen. anterior, Curtea a constatat că nu se impune revizuirea Deciziei penale nr. 1083/R/25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/299/2003 prin care a fost validată soluția condamnării inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248 C. pen. din 1969 raportat la art. 248^1 din același act normativ, considerându-se în pofida apărărilor inculpatului, că banca este o persoană juridică de interes public, în accepțiunea art. 145 C. pen. de la 1969, iar actele săvârșite de inculpați – în calitate de membri în organul de conducere al băncii – atrag răspunderea penală a acestora în calitate de funcționari publici, conform art. 147 alin. (1) C. pen. din 1969.

Împotriva Deciziei penale nr. 1301/A din data de 5 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală a promovat calea de atac a apelului, revizuentul A, prin apărător ales, la data de 17 octombrie 2017.

La data de 30 octombrie 2017 a depus o cerere în care menționează că înțelege să promoveze calea de atac a recursului, în acest sens făcând trimitere la dispozițiile art. 465 alin. (12) C. proc. pen. și la Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

La solicitarea înaintată de Curtea de Apel București, secția I penală, Biroul Executări Penale, în sensul de a indica calea de atac pe care dorește să o promoveze, revizuentul A., prin apărător ales, a precizat că declară recurs.

La data de 15 ianuarie 2018, dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca apel.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va face scurte considerații referitoarea la solicitarea revizuentul A, prin apărător ales, de a califica cererea ca fiind recurs, în raport cu Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, se reține că, prin Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 159 din 6 martie 2015) s-a stabilit că, în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.

Or, se observă că, dispozițiile deciziei mai sus menționate nu sunt incidente în speță, având în vedere că acestea vizează situația în care decizia dată în recurs a fost desființată în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în cauză, prin decizia penală nr. 1301/A din data de 5 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 465 alin. (10) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de condamnatul A cu privire la Decizia penală nr. 1083/R din 25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/299/2003.

Prin urmare, pentru aplicabilitatea deciziei la care a făcut referire revizuentul o condiție esențială era aceea ca cererea sa de revizuire să fie admisă, și ca efect trebuia desființată Decizia penală nr. 1083/R din 25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/299/2003.

Înalta Curte reține că la termenul acordat în cauză, respectiv 22 februarie 2018, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac promovate de revizuentul A. împotriva Deciziei penale nr. 1301/A din data de 5 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a căii de atac, invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 465 alin. (12) C. proc. pen.: „Hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”.

Se observă că, exercitarea căii ordinare de atac este posibilă doar atunci când cererea de revizuire a fost admisă. Însă, așa cum s-a menționat mai sus prin Decizia penală nr. 1301/A din data de 5 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 465 alin. (10) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de condamnatul A. cu privire la Decizia penală nr. 1083/R din 25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/299/2003.

Astfel, se constată că hotărârea ce a fost supusă revizuirii a fost pronunțată de o instanta de recurs, iar cererea de revizuire a fost judecata de Curtea de Apel București, soluția pronunțată fiind de respingerea a cererii de revizuire.

Prin urmare, hotărârea dată în revizuire este definitivă, la fel ca și hotărârea revizuită, astfel că rezultă că orice cale de atac promovată împotriva Deciziei penale nr. 1083/R din 25 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/299/2003 este inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de revizuentul A împotriva Deciziei penale nr. 1301/A din data de 5 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală.

Va obliga apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.