Infracțiune de abuz în serviciu. Admisibilitatea recursului în casație. Probele administrate, încadrarea juridică dată faptelor și reindividualizarea pedepsei (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 50/RC/2017

NCP: art. 5 alin. (1), art. 18¹, art. 19, art. 35 alin. (1), art. 275 alin. (2) și (6); art. 297 alin. (1); NCPP: art. 442 alin. (2), art. 433, art. 438, art. 448 alin. (1) pct. 1; Legea nr. 53/1994: art. 35; Legea nr. 78/2000: art. 13²; Legea nr. 215/2001: art. 103 și art. 104; Legea nr. 395/2005: art. 4; Legea nr. 446/2006: art. 76-79; Ordonanța nr. 2/2011: art. 1; Legea nr. 128/2012: art. 80 alin. (3) 

Recursul în casație, în reglementarea Codului de procedură penală intrat în vigoare la 01 februarie 2014 este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Reglementarea recursului în casație a pornit de la teza că, în această cale extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare jude­cătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 438 C. proc. pen. invocate în cererea de recurs în casație.

Cererea de recurs în casație formulată în cauză, așa cum a fost expusă în cele ce preced, vizează, cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. – „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Recurentul inculpat A. a fost condamnat prin Decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

În raport de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte menționează că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.

Așadar, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi schimbată.

Lipsa suprapunerii situației de fapt pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum e prevăzută de lege, poate conduce la constatarea incidenței punctului 7 al art. 438 C. proc. pen. – fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin decizia recurată s-a reținut că activitatea infracțională a inculpatului constă în neîndeplinirea unor acte în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege (neasigurarea finanțării Centrului Militar Zonal Constanța, neefectuarea reparațiilor necesare la sediul unității militare, neasigurarea sistemelor și serviciilor informatice, autoturismelor, cheltuielilor de transport, servicii de pază și alte fonduri necesare desfășurării activității), și în îndeplinirea în mod contrar legii a atribuțiilor decurgând din calitatea de președinte al Consiliului Județean Constanța (rezilierea contractelor pentru furnizarea de utilități și servicii de pază necesare funcționării Centrului Militar Zonal Constanța și încercările de evacuare a instituției din sediul pe care îl ocupa din Constanța).

Totodată, prin decizia atacată s-a reținut că ansamblul probelor a relevat că inculpatul A., președintele Consiliului Județean Constanța a nesocotit prevederile legale imperative și hotărârile judecătorești neluând măsurile legale necesare desfășurării activității Centrului Militar Zonal Constanța și efectuând demersuri contrare obligațiilor prevăzute de lege.

În apărare, inculpatul a susținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 128 din 12 iulie 2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în M. Of. nr. 491 din 18 iulie 2012, în conformitate cu care constituie contravenție nerespectarea de către autoritățile administrației publice locale a prevederilor art. 76-79 referitoare la asigurarea materială și financiară a centrelor militare.

Însă, Ordonanța nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravențiilor prevede la art. 1 că legea contravențională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală, iar curtea de apel a apreciat că activitate infracțională săvârșită de inculpatul A. este mult mai amplă și de o gravitate sporită, fiind incidente dispozițiile ce incriminează infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

Din perspectiva acestor prevederi legale, dintre urmările grave produse asupra activității Centrului Militar Zonal Constanța, curtea de apel a exemplificat:

– lipsa pazei sediului Centrului Militar Zonal Constanța, deși în interior se aflau arme de foc militare, muniție de război, sisteme de criptare/decriptare a informațiilor, documente clasificate secrete de stat; în consecință, angajații unității (personalul civil), deși nu aveau pregătirea necesară, au fost nevoiți să efectueze serviciul de pază;

– vulnerabilități în sistemul de protecție a informațiilor clasificate;

– imposibilitatea acționării în caz de incendiu, deși în sediul Centrului Militar Zonal Constanța erau depozitate armament și muniție de luptă, cu risc major în producerea unor explozii;

– prăbușirea tencuielii fațadei clădirii în mai multe locuri, de natură a pune în pericol viața persoanelor;

– punctul de comandă al mobilizării a devenit nefuncțional, fiind scos din operativitate;

– posibilitatea izbucnirii unor focare de infecție, pe fondul lipsei apei potabile;

– majoritatea reparațiilor și materialele necesare desfășurării activității Centrului Militar Zonal Constanța au fost achitate din fondurile angajaților; de asemenea, deplasările în interes de serviciu au fost efectuate cu autoturismele angajaților, care foloseau și telefoanele personale pentru a lua legătura cu celelalte instituții;

– mentenanța sistemelor informatice a fost asigurată de către informaticianul unității, iar achiziția pieselor de schimb s-a făcut de către angajați, care au adus de acasă patru calculatoare;

– procentul celor care au fost luați în evidență conform art. 4 din Legea nr. 395/2005 a fost de sub 40% din total, procentul scăzând anual, întrucât nu exista posibilitatea anunțării persoanelor, din lipsa resurselor materiale;

– în anul 2011 s-a desfășurat la nivelul județului Constanța un exercițiu de mobilizare organizat de către Statul Major General, pe baza unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărarea Țării, cu chemarea resurselor și chemarea acestora la unități, însă Centrul Militar Zonal a întâmpinat dificultăți, deoarece nu avea telefoane, cu acea ocazie fiind instalate trei posturi telefonice plătite din bugetul Ministerului Apărării Naționale;

– Centrul Militar Zonal Constanța a întâmpinat zilnic dificultăți cauzate de lipsa materialelor minime necesare desfășurării activității (materiale de papetărie, consumabile pentru calculatoare, benzină, materiale pentru asigurarea igienei, etc.).

– Ministerul Apărării Naționale a efectuat cheltuieli pentru a asigura condițiile minime de funcționare a Centrului Militar Zonal Constanța (cheltuieli de transport, cheltuieli pentru materiale, pentru servicii de telefonie, astfel cum reiese din adresa din 07 februarie 2014).

Prin urmare, a fost relevat că, în mod cert, acțiunile și inacțiunile inculpatului au produs grave tulburări ale activității Centrului Militar Zonal Constanța, vătămări ale drepturilor și intereselor legale ale Ministerului Apărării Naționale, precum și un prejudiciu material părții civile, demersurile abuzive ale inculpatului având drept scop blocarea Centrului Militar Zonal Constanța, pentru a determina instituția să părăsească sediul pe care îl ocupa, urmare specifică infracțiunii pentru care a fost condamnat recurentul inculpat.

Din perspectiva elementelor factuale stabilite definitiv de instanța de apel, a prevederilor art. 76-78 din Legea nr. 446/2006 (modificată prin Legea nr. 128/2012), a dispozițiilor art. 80 alin. 3 din aceeași lege, dar și a prevederilor art. 1 din O.G. nr. 2/2011, Înalta Curte consideră că nu este întemeiată critica recurentului inculpat în sensul că faptele sale constituie contravenție, iar nu infracțiunea prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. pentru care a fost condamnat.

Prin considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale a României publicată în M. Of., Partea I nr. 517 din 08 iulie 2016, s-a precizat că scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, de a apăra valori sociale identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Totodată, din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, Curtea Constituțională a mai arătat că nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.

Față de toate acestea, având în vedere valorile sociale ocrotite prin incriminarea și sancționarea infracțiunii de abuz în serviciu, gravitatea și intensitatea atingerii aduse acestor valori sociale prin acțiunile și inacțiunile inculpatului, în mod legal și temeinic, Curtea de Apel Constanța a reținut că faptele săvârșite de inculpat constituie infracțiune, și nu contravenție.

Referitor la critica recurentului inculpat întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, ca de altfel, și prin sentința pronunțată în cauză, au fost indicate dispozițiile legale încălcate de inculpat, raportate la actele materiale reținute în actul de sesizare, reținându-se încălcarea dispozițiilor legale prev. de art. 35 din Legea nr. 53/1994 a apărării naționale a României, art. 76-78 din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare (modificată prin Legea nr. 128 din 21 iulie 2012), art. 103 și art. 104 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.

Relativ la solicitarea recurentului inculpat de încetare a procesului penal pentru existența autorității de lucru judecat izvorâtă din principiul ne bis in idem, Înalta Curte notează că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Cum această critică vizează situația de fapt pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, în mod evident, critica nu se subscrie cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., după cum nu se încadrează niciunui alt caz de casare.

De altfel, Înalta Curte observă că, prin Decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Constanța, față de recurentul inculpat A. s-a dispus condamnarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. și încetarea procesului penal pentru infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. pentru fapte distincte (aspect ce rezultă cu claritate din considerentele deciziei atacate), astfel încât recurentul-inculpat nu a fost supus unei duble sancționări pentru aceeași faptă.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu se circumscriu vreunui motiv de recurs aspectele învederate în scris de inculpat referitoare la modalitatea de desfășurare a urmăririi penale, existența unor eventuale infracțiuni comise de organele judiciare, modalitatea în care judecătorii au verificat legalitatea administrării probelor.

În privința cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat în mod formal deoarece prin motivele scrise s-a făcut trimitere la aplicarea legii penale mai favorabile, la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 255/2013 și la art. 18¹ C. pen. anterior, or, acest caz de casare este reglementat pentru situații când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a mai invocat că instanța de apel a ignorat apărările sale, însă acestea constituie critici relative la exercitarea dreptului la apărare, ca valență a dreptului la un proces echitabil, ceea ce, potrivit legii, nu se subsumează niciunui caz de recurs în casație.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate și încadrarea juridică dată faptelor nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepsei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 768/P din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/36/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 70 lei, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.