Îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu. Abuz în serviciu. Recurs (NCP; NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 179/RC/2017

NCP: art. 4; NCPP: art. 246, art. 297 alin. (1), art. 438, art. 595; Legea nr. 50/1991: art. 1 lit. a), art. 7, art. 37; Legea nr. 273/2006: art. 14 alin. (2) și (4), art. 77 alin. (1) lit. b); Legea nr. 10/1991: art. 22 alin. (1) lit. b)

Înalta Curte reține că recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalității, respectiv al concordanței cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Instanța reamintește că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Curtea Constituțională a statuat că principiul legalității incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancțiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență). Așa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului.

În esență, instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.

În Hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, decizia menționată arată că atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării neconstituționalității normei (în același sens este și Decizia nr. 18 din 17 septembrie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, precizează Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, „poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare” (în Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017)

Raportat la considerentele reținute de instanța de control constituțional prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Înalta Curte constată că neîndeplinirea acestei exigențe a conduitei inculpatului scoate această conduită din sfera ilicitului penal. Ca urmare, pentru situațiile în care acuzația de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, Decizia Curții Constituționale exchivalează cu o lege de dezincriminare.

Consecința dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esență, orice acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului.

Înalta Curte constată că prin Decizia Curții Constituționale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidență fiind restrânsă, sens în care consideră că această decizie constituie o veritabilă lege de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen.

Acest aspect a fost reliefat și în practica judiciară recentă, ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale instanțele reținând dezincriminarea parțială a infracțiunii de abuz în serviciu (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017; Decizia penală nr. 197/A din 13 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori; Decizia penală nr. 20/A/2017 din 9 februarie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală; Sentința penală nr. 134 din 23 martie 2017, Tribunalul Arad, secția penală; Sentința penală nr. 904 din 23 noiembrie 2016, Tribunalul Dâmbovița, secția penală).

În ceea ce privește mijlocul procesual ales pentru invocarea dezincriminării este în prezenta cauză recursul în casație.

În ceea ce privește recursul în casație, pe de o parte există condiționarea termenului în care acesta se formulează, iar pe de altă parte, prin comparație cu prevederile art. 595 C. proc. pen., apare că momentul la care intervine legea de dezincriminare este situat fie înainte de pronunțarea hotărârii definitive, fie cel târziu până la expirarea termenului de declarare a acestei căi de atac.

În consecință, în această primă ipoteză, pot fi valorificate doar acele legi de dezincriminare (mutatis mutandis și cazul unei decizii a Curții Constituționale prin care norma de incriminare este declarată neconstituțională) care intră în vigoare cel târziu până la expirarea termenului de declarare a recursului în casație. (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017)

Incidența art. 4 C. pen. referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare a fost invocată pe cale recursului în casație și poate fi evaluată în acest stadiu procesual.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpații fiind condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare. În cauză atât actul de sesizare cât și hotărârile de condamnare enumeră dispozițiile încălcate de inculpați, respectiv art. 14 alin. (2) și (4), art. 77 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, art. 1 lit. a), art. 7, art. 37 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, dar și art. 22 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/1991 privind calitatea în construcții. În cauza concretă dedusă judecății, prevederile legale reținute ca nefiind respectate de inculpați aparțin legislației primare.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații D., C., B. și A., împotriva Deciziei penale nr. 1.174/A din 12 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Sursa informației: www.scj.ro.