Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
129 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant susţine, sub un prim aspect, că, menţinând soluţia de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 din C. proc. civ., întrucât, faţă de motivul care a stat la baza acestei hotărâri, soluţia care s-ar fi impus era aceea a respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Din examinarea hotărârii recurate rezultă că soluţia de respingere a acţiunii a fost pronunţată în considerarea faptului că reclamantul nu a făcut dovada deţinerii drepturilor cu privire la opera instrumentală D., înscrisul ce ar fi trebuit să probeze pretinsa cesiune exclusivă a drepturilor de autor neavând valoare probatorie. În aceste circumstanţe, având în vedere că reclamantul nu a reuşit să dovedească deţinerea vreunui drept cu privire la opera menţionată, s-a reţinut că acesta nu poate pretinde niciun drept material sau moral ce ar decurge din utilizarea de către pârâtă a compoziţiei, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.
Cu referire la calitatea procesuală, Înalta Curte notează că aceasta este definită în cuprinsul art. 36 teza întâi din C. proc. civ., legiuitorul raportându-se la identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
În continuare, teza a doua a art. 36 precizează că existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Aşa fiind, deoarece acţiunea în justiţie are ca obiect protecţia dreptului subiectiv afirmat, calitatea procesuală activă cerută pentru exercitarea acesteia aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv civil pretins sau afirmat, ceea ce înseamnă că lipsa identităţii dintre titularul acţiunii şi persoana care afirmă dreptul subiectiv determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Atunci când, însă, în discuţie este chiar calitatea de titular al dreptului invocat, aceasta devine o problemă de fond, întrucât presupune stabilirea existenţei dreptului în patrimoniul reclamantului, ceea ce înseamnă că, eventuala constatare a inexistenţei dreptului afirmat conduce la respingerea pe fond a pretenţiilor formulate.
Verificând în aceste repere soluţia adoptată în cauză, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentul reclamant, că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii deduse judecăţii fiind consecinţa constatării inexistenţei în patrimoniul reclamantului a însuşi dreptului pe care afirmă că îl are asupra operei instrumentale D. şi în virtutea căruia pretinde să fie despăgubit, aceasta fiind o chestiune ce ţine de fondul litigiului, aşa cum în mod expres prevede art. 36 teza a doua din C. proc. civ., mai sus citat.
Prin urmare, câtă vreme analiza instanţei de apel s-a circumscris verificării existenţei dreptului afirmat iar concluzia a fost în sensul că reclamantul nu a putut dovedi titlul în temeiul căruia pretinde că a dobândit drepturile exclusive asupra compoziţiei D., respectiv, presupusul acord de cesiune exclusivă încheiat cu F., autorul compoziţiei, în mod legal s-a reţinut că acesta nu poate pretinde niciun drept de natură patrimonială sau morală cu privire la compoziţia utilizată de pârâtă, astfel că cererea dedusă judecăţii este neîntemeiată.
În raport de dispoziţiile art. 188 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 8/1996, cererea reclamantului este o acţiune în despăgubire pentru repararea pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat prin folosirea de către pârâtă fără drept a operei în discuţie, astfel că, din această perspectivă, aprecierile instanţei de apel cu privire la natura juridică şi la cauza acesteia, în sensul că este grefată pe o acţiune în contrafacere, având drept cauză juridică răspunderea civilă delictuală, sunt corecte şi corespund întocmai obiectului învestirii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acesta nu a indicat în mod expres temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii.
Principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat, ca atare, în prevederile art. 9 din C. proc. civ., stabileşte, între altele, că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Complementar, întrucât principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut, este reglementat şi rolul judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanţei), consacrat prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfăşurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeaşi cauză.
Art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.
Din conţinutul acestei norme reiese că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, instanţa având obligaţia de a da calificarea corespunzătoare sau de a recalifica faptele deduse judecăţii, în primul caz, dacă partea însăşi nu a indicat un temei juridic, iar, în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greşit sau impropriu pretenţiilor formulate şi la a căror recunoaştere în justiţie se tinde.
Pe de altă parte, principiul disponibilităţii părţilor impune instanţei respectarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a limitelor în care au fost formulate pretenţiile în cauză, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa având obligaţia de a se pronunţa, în aceste limite, asupra a tot ceea ce s-a cerut.
Or, în speţă, cu respectarea principiilor mai sus enunţate, instanţele de fond au reţinut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată şi au dat calificarea juridică corespunzătoare pretenţiilor reclamantului, câtă vreme din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că finalitatea urmărită de către acesta era obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru folosirea fără drept a operei asupra căruia reclamantul pretinde că deţine drepturi exclusive.
Deşi afirmă că această calificare a cererii de chemare în judecată contravine dispoziţiilor art. 6, art. 7 şi art. 9 C. proc. civ., recurentul nu a precizat, în concret, şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat maniera în care au fost încălcate drepturile şi principiile pe care textele legale menţionate le reglementează (dreptul la un proces echitabil, legalitatea procesului civil, principiul disponibilităţii).
Or, simpla afirmare a acestei împrejurări, fără nicio altă precizare cu privire la modalitatea în care principiile ce guvernează procesul civil au fost încălcate şi la consecinţele pe care acest lucru l-a avut asupra drepturilor procesuale ale recurentului, nu conţine prin ea însăşi concluzia nelegalităţii deciziei atacate şi nu justifică incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.
Nici critica ce vizează pretinsa încălcare a art. 477 C. proc. civ. nu poate fi primită, susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi omis să cerceteze motivul de apel prin care critica modul de soluţionare a cauzei în primă instanţă, respectiv, prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată în loc de respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, fiind lipsită de orice fundament, atât juridic, cât şi factual, câtă vreme din considerentele deciziei atacate, mai sus prezentate, rezultă cu evidenţă contrariul, iar pe calea prezentului recurs însuşi reclamantul a combătut statuările instanţei de apel subsumate analizei acestei critici.
Astfel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. şi apreciind că cererea formulată în cauză, grefată pe o acţiune în contrafacere, are drept cauză juridică răspunderea civilă delictuală, în cadrul căreia existenţa dreptului pretins este o chestiune ce ţine de fondul cauzei, instanţa de apel reţine că, în esenţă, calitatea procesuală activă presupune nu identitatea dintre reclamant şi titularul dreptului invocat, ci identitatea dintre reclamant şi persoana căreia i se afirmă în acţiune existenţa dreptului a cărui respectare se cere, astfel că, analiza primei instanţe circumscrisă dovedirii titlului în baza căruia deţine drepturile de autor pretins încălcate este o analiză de fond, iar nu una care să vizeze calitatea procesuală activă. Ca urmare, Curtea conchide că acest motiv de apel nu poate fi primit.
Concluzia pe care instanţa devolutivă o exprimă la capătul analizei efectuate asupra respectivului motiv de apel, în sensul că acesta nu poate fi primit, relevă, fără nicio îndoială, caracterul neîntemeiat al criticilor ce îi sunt subsumate iar nu faptul că motivul nu ar putea fi analizat sau, cu atât mai puţin, că nu a fost analizat, cum în mod vădit neîntemeiat susţine recurentul, semnificaţia pe care acesta încearcă să o dea sintagmei folosite de instanţa de apel neavând nicio legătură cu cauza.
În considerarea celor mai sus reţinute, criticile subsumate de recurent motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Nici criticile ce susţin încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material nu sunt întemeiate.
În esenţă, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul reclamant susţine, pe de o parte, că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 8/1996 care prevăd doar forma scrisă a actului de cesiune, nu şi faptul că acesta ar trebui să poarte semnătura părţilor, iar, pe de altă parte, că a procedat la aplicarea prin analogie a unor dispoziţii legale care excedează cadrului procesual, anume dispoziţiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 sau ale art. 7 din Legea nr. 455/2001, apreciind în mod greşit că actul de cesiune ar trebui să aibă o anumită formă şi să poarte semnăturile părţilor.
Totodată, susţine că instanţa de apel a ignorat aspecte esenţiale ale cauzei care dovedeau temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, solicitând ca acestea să fie avute în vedere în soluţionarea recursului. Astfel, reiterând susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, recurentul a arătat că achiziţionarea drepturilor de autor cu privire la opera instrumentală D. reprezintă un act/fapt de comerţ încheiat între profesionişti, că drepturile de autor au fost dobândite online, prin intermediul unei platforme de specialitate, de comercializare a instrumentalelor, că actele care fac dovada dobândirii dreptului de proprietate cu privire la opera muzicală (licenţa, factura şi chitanţa), depuse la dosar, îndeplinesc condiţia formei scrise aşa cum prevede art. 43 din Legea nr. 8/1996 şi că dreptul de proprietate asupra operei muzicale îi este recunoscut de toate platformele de comercializare online, opera făcând obiectul mai multor tranzacţii, or, raportat la toate aceste aspecte, recurentul consideră că se impunea admiterea acţiunii formulate, soluţia în sens contrar adoptată de instanţa de fond şi menţinută în apel fiind nelegală.
Criticile astfel formulat sunt nefondate.
Acţiunea dedusă judecăţii, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor rezultate din încălcarea drepturilor pe care reclamantul pretinde că le are asupra operei instrumentale D., presupunea, cu prioritate, stabilirea calităţii acestuia de titular al drepturilor invocate.
În aceste condiţii, având în vedere titlul în baza căruia reclamantul susţine că deţine drepturile asupra operei în litigiu, anume licenţa exclusivă din data de 03.03.2017, achiziţionată de la F., autorul compoziţiei, în mod corect instanţa de apel a procedat la analiza acestuia din perspectiva dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept obiect opere utilizate în presă.
Din cuprinsul normei citate rezultă că legea impune condiţia încheierii contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în formă scrisă, aceasta fiind cerută ad probationem.
Atunci când, pentru dovada unui act juridic, legea cere forma scrisă, acesta trebuie să se materializeze într-un înscris sub semnătură privată, în sensul art. 272 C. proc. civ., respectiv într-un înscris care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. În conformitate cu dispoziţiile art. 273 C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată îşi trage puterea doveditoare din chiar semnătura părţilor. În acest sens, art. 268 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. prevede în mod expres că semnătura face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia.
Semnătura aplicată pe înscrisul sub semnătură privată nu reprezintă, aşadar, doar o simplă formalitate ci exprimă consimţământul părţii care l-a semnat şi, în acelaşi timp, faptul certificării conţinutului acelui înscris. Ca urmare, absenţa semnăturii lipseşte înscrisul de forţă probantă, ceea ce înseamnă că el nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, ca instrumentum, neputând fi folosit ca atare atunci când legea impune forma scrisă ad probationem.
Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că actul de cesiune invocat în cauză nu poate proba existenţa tranzacţiei şi, implicit, nici existenţa dreptului de autor în patrimoniul reclamantului câtă vreme acesta nu cuprinde semnăturile părţilor. Astfel, deşi reclamantul a exhibat un înscris, acesta nu are nicio putere doveditoare întrucât nu îndeplineşte condiţia de formă prevăzută ad probationem de dispoziţiile art. 43 din Legea 8/1996, nerespectarea acesteia neputând fi acoperită în niciun fel.
Concluzia instanţei de apel şi raţionamentul ce a stat la baza acesteia pun în evidenţă corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996, în corelare cu dispoziţiile C. proc. civ. ce reglementează puterea doveditoare a înscrisurilor, dispoziţii care, în materie de probaţiune, constituie dreptul comun, completând normele speciale atunci când acestea din urmă nu cuprind prevederi derogatorii de la cele cu caracter general.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă regulilor instituite prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. care stabilesc că dispoziţiile C. proc. civ. constituie procedura de drept comun în materie civilă, norma generală aplicându-se în toate cazurile şi în orice materie, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Câtă vreme în discuţie era o chestiune de probaţiune a unui aspect litigios, anume dovedirea calităţii reclamantului de titular al dreptului de autor asupra operei instrumentale, titlul exhibat fiind un contract de cesiune în sensul art. 40 şi următoarele din Legea nr. 8/1996, dispoziţiile speciale ale acestui act normativ, care se limitează la a stabili doar că proba existenţei şi conţinutului contractului se poate face doar prin forma scrisă a acestuia, se completează cu normele generale în materie ale C. proc. civ., respectiv, cele care reglementează puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată. În aceste circumstanţe, criticile prin care recurentul susţine că instanţa de apel ar fi completat dispoziţiile legii speciale, adăugând condiţii pe care aceasta nu le prevede, apar ca fiind vădit nefondate, astfel că vor fi înlăturate ca atare.
Neîntemeiat susţine recurentul şi că instanţa de apel ar fi procedat la aplicarea prin analogie a unor dispoziţii legale care excedează cadrului procesual, anume a dispoziţiilor art. 277 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 şi ale art. 7 din Legea nr. 455/2001.
În realitate, Curtea de Apel a analizat incidenţa acestor prevederi legale în contextul apărărilor pe care reclamantul şi le-a formulat în cauză referitoare, pe de o parte, la faptul că achiziţionarea drepturilor de autor cu privire la opera instrumentală D. reprezintă un fapt/act de comerţ încheiat între profesionişti, iar, pe de altă parte, la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat împrejurarea că drepturile de autor au fost dobândite on line, prin intermediul unei platforme de specialitate, de comercializare a instrumentelor, fiind, astfel, îndeplinită condiţia referitoare la forma scrisă prevăzută de art. 43 din Legea nr. 8/1996.
Astfel, cu referire la primul aspect, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte probaţiunea, prevederile art. 43 din Legea nr. 8/1996 nu fac nicio distincţie după cum părţile au sau nu calitatea de profesionişti, astfel că, din această perspectivă, susţinerile referitoare la faptul că părţile contractului ar fi profesionişti sunt lipsite de relevanţă. Totodată, pentru a consolida această concluzie, instanţa de apel a precizat că şi în situaţia în care s-ar porni de la o astfel de premisă, anume că părţile semnatare ale actului de cesiune ar fi profesionişti, norma de drept comun din cuprinsul art. 277 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la înscrisurile întocmite de profesionişti prevede aceeaşi sancţiune în privinţa înscrisului nesemnat, respectiv lipsa forţei probante a acestuia atunci când legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic, cum este cazul de faţă.
Cu referire la cea de-a doua apărare invocată, ce a vizat modalitatea de dobândire a drepturilor de autor, Curtea de apel a reţinut că, în esenţă, actul de cesiune este un contract încheiat prin mijloace electronice la distanţă, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 365/2002, proba încheierii acestuia şi a obligaţiilor care rezultă din prevederile sale este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
Ca urmare, raportându-se la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 455/2001 care prevăd că, în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii, a reţinut că dovada încheierii unui contract prin mijloace electronice, atunci când legea prevede drept condiţie de probă forma scrisă a acestuia, este reprezentată de înscrisul căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii, or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei cerinţe.
Raportat la aceste considerente, criticile ce susţin depăşirea de către instanţa de apel a cadrului procesual din perspectiva temeiurilor de drept avute în vedere la soluţionarea cauzei apar ca fiind lipsite de fundament câtă vreme necesitatea invocării dispoziţiilor legale mai sus menţionate a fost impusă chiar de către reclamant prin apărările pe care şi le-a formulat, chestiunile de fapt aduse în discuţie fiind analizate din perspectiva textelor normative ce cuprind soluţia legislativă corespunzătoare.
Prin motivele de recurs, reclamantul a reiterat aceste apărări şi, susţinând că ele au fost ignorate de către instanţa de apel, a solicitat să fie avute în vedere, ca atare, în soluţionarea recursului.
Dincolo de faptul că afirmaţia referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a apărărilor invocate nu are corespondent în realitate, câtă vreme considerentele deciziei atacate, mai sus prezentate, demonstrează dincolo de orice evidenţă că instanţa devolutivă a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns punctual fiecăreia dintre susţinerile şi criticile aduse hotărârii Tribunalului, Înalta Curte constată că, în esenţă, ea exprimă doar nemulţumirea părţii faţă modul în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat situaţia de fapt şi faţă de concluziile la care a ajuns aceasta, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greşită a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.
Astfel, deşi recurentul contestă statuările instanţei de apel şi, reiterând apărările formulate în faţa instanţelor de fond, susţine că instanţa devolutivă a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile litigiului, argumentele pe care îşi întemeiază aceste critici nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă doar greşita evaluare a unor aspecte de fapt, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanţa de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanţei de apel nu poate face obiectul recursului. Prin urmare, acestea nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât, fiind invocate ca atare şi în apel, au primit deja o dezlegare, instanţa devolutivă răspunzându-le punctual, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care aceasta le-a expus în conturarea soluţiei adoptate, or, fără a combate în niciun fel argumentele instanţei de apel şi fără a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, recurentul încearcă să le readucă în discuţie, nesocotind existenţa judecăţii anterioare dar şi natura căii de atac a recursului.
În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a contractului de cesiune invocat în cauză, reţinând în mod corect că, în lipsa semnăturilor părţilor, acesta nu poate face dovada tranzacţiei şi nici a drepturilor pe care reclamantul pretinde că le are asupra operei în litigiu, susţinerile recurentului privind nelegalitatea soluţiei adoptate, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.
Sunt lipsite de relevanţă, din perspectiva dovedirii existenţei şi conţinutului contractului de cesiune, actele care confirmă achiziţionarea drepturilor de autor, respectiv, actele cu care a fost efectuată plata acestora (factura şi chitanţa), câtă vreme, aşa cum s-a arătat deja şi cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, atunci când legea prevede forma scrisă a actului, ca cerinţă de probă, pentru dovada existenţei şi a conţinutului său, aceste aspecte trebuie să rezulte din însuşi înscrisul respectiv încheiat cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege mai sus enunţate, iar nu din alte împrejurări, cum ar fi efectuarea plăţii.
Or, în condiţiile în care art. 43 din Legea nr. 8/1996 prevede că dovada existenţei şi conţinutului contractului se poate face numai prin forma scrisă a acestuia, actele cu care a fost făcută plata drepturilor de autor nu au aptitudinea de a complini lipsurile actului de cesiune invocat.
Nerespectarea formei scrise atrage sancţiunea imposibilităţii dovedirii existenţei şi conţinutului actului de cesiune printr-un alt mijloc de probă, împrejurare faţă de care niciunul dintre aspectele de fapt pe care recurentul le invocă prin motivele de recurs nu poate determina schimbarea soluţiei adoptate.
În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.
Sursa informației: www.scj.ro.
