Incidența competenței instanțelor române în cazul unei fapte de spălare a banilor săvârșită exclusiv în afara teritoriului național. Efectele lipsei autorizării prealabile privind cetățenia străină a inculpatului și consecințele asupra măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor de patrimoniu

• Legea nr. 182/2000: art. 46 alin. (1)
• Legea nr. 182/2000: art. 6 alin. (3)
• Legea nr. 302/2004: art. 219 alin. (1)
• Legea nr. 302/2004: art. 223 alin. (1) pct. 9
• Legea nr. 302/2004: art. 224
• Legea nr. 656/2002: art. 29 alin. (1) lit. a)
• Legea nr. 656/2002: art. 49 alin. (1) lit. a)
• NCP: art. 10 alin. (2)
• NCP: art. 112
• NCP: art. 8 alin. (4)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e)
• NCPP: art. 169
• NCPP: art. 197 alin. (1)
• NCPP: art. 249
• NCPP: art. 250^2
• NCPP: art. 255 alin. (1)
• NCPP: art. 275 alin. (3)
• NCPP: art. 404 alin. (4) lit. d)
• NCPP: art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b)
• NCPP: art. 94
• NCPP: art. 96

În baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru inculpat, în cuantum de 868 RON, a rămas în sarcina statului și s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1030 din 16 decembrie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 18 mai 2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că, în perioada 2009 – 14.10.2015, a dobândit și deținut un lot de 7005 monede și 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată și 749 alte bunuri arheologice – obiecte de podoabă, aplice-piese de harnașament etc.), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operațiuni specifice de curățare, restaurare și conservare, în piese de colecție, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienței și a proprietății bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

La secțiunea Situația premisă din conținutul rechizitoriului este arătat obiectul cauzei, prezentat ca fiind activitatea inculpatului B. de dobândire și deținere a unui lot de 7005 monede și 806 bunuri arheologice ridicate de la locuința acestuia, cunoscând că acestea provin din comiterea de infracțiuni, transformarea acestora în piese de colecție prin efectuarea unor operații de curățare mecanică și chimică asupra acestora, artefactele fiind destinate a fi tranzacționate pe piața internațională legală de artefacte prin ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței și proprietății bunurilor .

În cuprinsul următoarei secțiuni a actului de sesizare a instanței, intitulată Situația de fapt, pct. 1 cu denumirea Modul de dobândire a lotului x monede antice romane și 806 bunuri arheologice de inculpatul B., cunoscând că acestea provin din infracțiuni, prealabil prezentării mijloacelor de probă, procurorul a descris situația de fapt reținută în baza acestora, arătând, în esență, că:

artefactele sustrase erau expediate prin colet poștal de martorul C. către inculpatul B., unul dintre intermediari, ce locuiește în Konstanz Germania, fie în mod direct, fie prin alte persoane interpuse apropiate acestuia, sau prin intermediul surorii inculpatului, D..

Inculpatul primea artefactele, îndepărta de pe suprafața acestora urmele recente de sol prin operațiuni specifice de curățare, restaurare și conservare, transformându-le în piese de colecție, în scopul ascunderii originii lor ilicite. Acesta le vindea ulterior prin intermediul platformelor online la diverși cumpărători din străinătate sau târguri locale din Germania, introducându-le astfel pe piața legală de artefacte.

Din actele și lucrările dosarului a rezultat că, la data de 14.10.2015, s-au efectuat percheziții domiciliare, printre altele, la locuința inculpatului B. din Konstanz, Germania în legătură cu presupusa sa activitate infracțională, fiind ridicate de la locuința acestuia 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice.

S-a constatat că, prin actul de sesizare a instanței, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României, de către inculpat, a vreuneia din cele 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, iar obiectul acțiunii penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziției domiciliare efectuate în Germania, la locuința inculpatului B..

În acord cu cele reținute prin regulatorul de competență la care s-a facut referire, Curtea de Apel București a constatat că activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, în vederea ascunderii și disimulării adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfasurat nici macar partial pe teritoriul Romaniei, în cuprinsul rechizitoriului nefiind menționat nimic în acest sens.

Curtea de apel a mai observat, contrar celor susținute de reprezentantul Ministerului Public la termenul la care au avut loc dezbaterile, ca nici din cuprinsul sentinței penale apelate nu se reține o situație diferită sub aspectul locului comiterii infracțiunii.

Într-adevar, instanța de fond a făcut anumite aprecieri privind comiterea de catre inculpat a unor acte de executare pe teritoriul Romaniei, mai exact pe raza județului Tulcea, considerații care au fost exprimate, de altfel, și prin încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu conflictul negativ de competență. În acest sens, la data respectivă, judecătorul de cameră preliminară a reținut că presupusa activitate infracțională, în parte, s-ar fi realizat în localitatea Jurilovca, județul Tulcea, „astfel cum rezultă din situația de fapt descrisă în rechizitoriu, precum și din declarațiile martorei E. audiată în cauză și care a arătat că inculpatul B., pe perioada în care se afla în România, cumpăra artefactele sustrase de martorul C. și echipa acestuia”. În același context, s-a retinut că „martora a relatat un caz concret în care inculpatul, aflându-se în localitatea Jurilovca, a cumpărat de la F. un vas plin de monede de argint, banii rezultați din valorificarea acestora fiind împărțiți cu C.”. Conchizând, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că, din moment ce „în localitatea Jurilovca au avut loc discuții între inculpatul din cauză cu persoanele care se ocupau de braconaj arheologic, precum și împrejurarea că o parte din artefactele vândute în Germania au fost dobândite pe teritoriul României”, toate acestea demonstrează că locul desfășurării presupusei activități infracționale este situat în județul Tulcea.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a putut fi însă de acord cu o astfel de interpretare întrucat, potrivit rechizitoriului, activitatea infracțională a inculpatului A. este legată strict de modul de dobândire a lotului de 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice găsite cu prilejul percheziției domiciliare efectuate la locuința acestuia din Germiania, obiectul acțiunii penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României, de către inculpat, a acestor obiecte sau a unei parți din acestea, curtea de apel achiesand în totalitate la punctul de vedere exprimat de instanța supremă sub acest aspect.

S-a observat că în sentința de fond nu au fost făcute aprecieri suplimentare sub aspectul locului comiterii infracțiunii față de cele menționate în cuprinsul încheierii de declinare a competenței din 07.03.2019, putându-se constata că situația de fapt este preluată aproape integral din actul de sesizare. În orice caz, chiar dacă prin sentința apelată ar fi fost indicate și examinate elemente noi din care să rezulte că infracțiunea ar fi fost săvârșită (chiar și parțial) pe teritoriul României, acest fapt nu ar fi avut niciun fel de relevanță, întrucât ceea ce contează sub aspectul analizat este modalitatea în care fapta a fost descrisă în cuprinsul rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței ce stabilește obiectul și limitele judecății.

În rechizitoriu se face la un moment dat referire la faptul că inculpatul „fie se deplasa la locuința acestuia din localitatea Jurilovca unde se întâlnea cu autorii furturilor și prelua artefactele direct, fie mergea la locuințele acestora de unde achiziționa artefactele, fie le primea prin intermediul unor serii de colete poștale periodice, expediate de pe numele mai multor persoane intermediare”, sau „o parte din bunurile sustrase din siturile arheologice erau depozitate la locuința surorii inculpatului B., numita D. din Jurilovca, jud. Tulcea, de unde erau ulterior preluate de către inculpat”.

La un moment dat, procurorul face referire la declarația martorei E., care ar fi afirmat că, pe perioada în care se afla în România, inculpatul cumpăra artefactele sustrase de către martorul C. și echipa acestuia, că a vizitat locuința inculpatului din localitatea Jurilovca, ocazie cu care a observat că aceasta era plină de diverse artefacte (monede, statuete etc.). În legătură cu achiziționarea de artefacte de către inculpat, procurorul a reținut că martora a relatat un caz concret în care acesta a cumpărat de la F. un vas plin de monede de argint, banii rezultați din valorificarea acestora fiind împărțiți cu C..

Curtea de Apel București a observat, însă, că mențiunile de mai sus – cunoscute, de altfel, și de Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul pronunțării regulatorului de competență – nu sunt de natură să schimbe cu nimic concluzia că faptele au fost săvârșite de inculpatul A. în afara teritoriului țării, atât timp cât, în punctele cheie ale rechizitoriului („Situația premisa”, „Situatia de fapt”), procurorul punctează care este obiectul acuzației, pe care o descrie cu acuratețe și precizează că este legată de lotul de 7005 monede antice romane și 806 bunuri arheologice descoperite la percheziție, fără a preciza că ar fi existat vreo activitate de dobândire pe teritoriul României, de către inculpat, a vreunuia dintre aceste artefacte.

Prin urmare, referirile la activitatea inculpatului pe teritoriul Romaniei nu au niciun fel de relevanță în cauză (pasajele în discuție fiind destul de vagi), neputând fi legată de artefactele care fac obiectul acuzatiei penale.

Mai mult, având cuvântul în dezbateri pe conflictul negativ de competență cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, însuși reprezentantul parchetului a precizat că:

„din lecturarea rechizitoriului rezultă că obiectul acțiunii penale îl reprezintă doar fapta de spălare de bani în raport cu obiectele găsite la percheziția domiciliară efectuată în Germania. Astfel, față de aceste împrejurări, întrucât din datele dosarului nu se poate stabili că modul de dobândire s-a realizat parțial pe teritoriul României, în raport cu soluția de clasare dispusă față de intermediar, instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București”.

Față de cele expuse, curtea de apel a reținut că nu este aplicabil principiul ubicuității (art. 8 alin. (4) C. pen.), ci principiul realității legii penale, întrucât fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală a fost comisă, potrivit rechizitoriului, în afara teritoriului Romaniei, iar la data respectivă inculpatul A. avea exclusiv cetățenie germană.

Legat de acest ultim aspect, s-a precizat că, prin adresa nr. x/02.03.2021 a MAI – DEPABD – s-a comunicat faptul că, în urma corespondenței cu Direcția Generală Pașapoarte (indicată ca fiind instituția ce deține informații în ceea ce privește aspectele solicitate de instanță), DEPABD a procedat la actualizarea datelor privindu-l pe numitul A., în sensul că acesta figurează cu mențiunea „pierderea cetățeniei române/Decret nr. 248 din 1983-10-17”.

De asemenea, prin adresa din 05.02.2021 a Direcției Generale Pașapoarte, s-a comunicat că, în baza de date a acestei instituții, a fost identificat A., caruia i s-a aprobat renunțarea la cetățenia română prin Decretul nr. 248/17.10.1983; s-a mai precizat ca instituția nu deține date sau documente din care să rezulte că cetățeanul A. a redobândit cetățenia română.

Totodată, cu adresa nr. x/2020 din 18.01.2021 a Arhivelor Naționale a fost atașat un extras din Decretul nr. 248/1983 privind aprobarea renunțării la cetățenia română unor persoane . Decretul are un articol unic, ce prevede că „se aprobă renunțarea la cetățenia română a persoanelor prevăzute în anexele nr. 1 și 2 care fac parte integrantă din prezentul decret prezidențial” – or, în Anexa nr. 1, pozitia 255, este menționat A., nașterea sus-numitului fiind înregistrată la Timișoara, sub nr. x din 04.01.1950.

Față de conținutul acestor relații, instanța a constatat că, la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A. avea numai cetățenie germană, în contextul în care își pierduse cetățenia română încă din anul 1983, prin Decretul nr. 248 din 1983-10-17 fiindu-i aprobată renunțarea la cetățenia română, fără să existe informații în sensul redobândirii de către acesta a cetățeniei române de la acea dată și până în prezent.

Având în vedere locul comiterii infracțiunii deduse judecății, precum și situația juridică a inculpatului, curtea de apel a reținut că acțiunea penală putea fi pusă în mișcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum prevede art. 10 alin. (2) teza I C. pen., condiție care în speța de față nu este îndeplinită.

Astfel, prin adresa din 16.04.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a comunicat instanței că, în urma verificărilor efectuate asupra documentelor aflate la urma dosarului penal nr. x/2017 al secției de urmărire penală și criminalistică privind pe inculpatul A., s-a constatat că nu există autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru punerea în mișcare a actiunii penale împotriva inculpatului, conform art. 10 alin. (2) C. pen.

În această situație, s-a reținut că singura soluție ce poate fi pronunțată de instanța de control judiciar este cea de încetare a procesului penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019), în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale).

Împotriva dispoziției de ridicare a sechestrului asigurator și de restituire a bunurilor către inculpatul B. a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând admiterea acesteia, desființarea deciziei penale contestate, sub acest aspect, menținerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziției domiciliare la inculpatul B. și înlăturarea dispoziției de restituire a acestor bunuri către inculpat.

În motivarea contestației formulate s-a arătat că toate bunurile arheologice ridicate de la locuința inculpatului au fost descoperite în subsol pe teritoriul României, făcând obiectul exclusiv al proprietății publice, motiv pentru care acestea intră, din momentul descoperirii lor, în proprietatea publică a statului, conform art. 136 alin. (3) din Constituția României și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, indiferent de locul descoperirii lor sau de forma de proprietate asupra terenului respectiv.

Prin Ordonanța nr. 301/P din 23.11.2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus indisponibilizarea artefactelor ridicate în urma percheziției efectuate la domiciliul inculpatului și transmiterea acestora către autoritatea judiciară română. S-a apreciat că, deși persoana vătămată Ministerul Culturii nu s-a constituit parte civilă în cauză, se impune confiscarea acestora deoarece este necesară existența unui titlu legal prin care aceste bunuri să revină în patrimoniul cultural național, ceea ce este posibil prin aplicarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a celor 7006 monede antice și 850 bunuri/artefacte ridicate de la domiciliul inculpatului B..

Bunurile ridicate sunt proprietatea publică a statului român chiar din momentul descoperirii lor, iar prin hotărâre judecătorească nu se pot atribui în proprietate inculpatului, prin restituirea în natură, bunuri a căror deținere este prohibită de lege, inculpatul neputând beneficia de produsul infracțiunii de spălarea banilor.

Măsura indisponibilizării bunurilor și predarea acestora către secția de Patrimoniu a Muzeului Național de Istorie a României nu echivalează cu restituirea lor în proprietatea statului român, ci asigură cadrul legal pentru păstrarea în condiții de siguranță a acestora până la punerea în executare a măsurii de siguranță a confiscării speciale în folosul statului.

S-a arătat că instanța de apel a dispus revocarea măsurii asiguratorii direct prin dispozitivul deciziei penale, fără să pună în discuție verificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurii sechestrului asigurator, din perspectiva dispozițiilor art. 250^2 C. proc. pen.

S-a învederat, totodată, că soluția de încetare a procesului penal dispusă față de inculpat pentru lipsa autorizării organului competent, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, nu are ca efect stingerea definitivă a raportului juridic litigios ce face obiectul acțiunii penale, fiind un impediment temporar care nu afectează temeinicia acuzației penale, astfel că acțiunea penală poate fi pusă în mișcare față de acesta până la momentul prescripției penale, după obținerea autorizării prealabile a organului competent.

În cauză a formulat contestație și Ministerul Culturii, arătând în motivare că infracțiunea de spălare de bani cu privire la care s-au efectuat cercetări față de inculpat privește bunuri ce aparțin patrimoniului cultural național, sustrase din siturile arheologice situate pe teritoriul României, proprietarul acestora fiind Statul Român, indiferent dacă au fost descoperite sau nu în situri arheologice și indiferent de forma dreptului de proprietate asupra terenului de unde acestea provin.

S-a solicitat ca, în raport de dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. pen. și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, să se dispună restituirea bunurilor care au făcut obiectul confiscării speciale și cu privire la care instanța de apel a dispus în mod nelegal măsura ridicării sechestrului asigurator asupra bunurilor ridicate de la domiciliul inculpatului.

Contestatorul a învederat că art. 249 C. proc. pen. distinge între măsurile asiguratorii dispuse pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse și măsurile asiguratorii dispuse asupra unor bunuri care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiuni.

S-a solicitat instanței să constate că instituirea sechestrului asigurator a avut loc cu prilejul ridicării mijloacelor materiale de probă în cadrul percheziției domiciliare, în scopul confiscării speciale, iar nu ca o măsură asiguratorie dispusă asupra bunurilor care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiuni, aceste măsuri fiind dispuse prin ordonanța din data de 26.02.2018.

S-a apreciat că măsura dispusă de instanța de apel lezează interesele Statului Român, lipsindu-l pe acesta de garanția recuperării unui patrimoniu cultural național de mare valoare și golind de conținut prevederea legală care instituie această măsură asiguratorie.

Examinând contestațiile formulate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea sunt întemeiate, având în vedere următoarele considerente:

Prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a fost trimis în judecată inculpatul B., pentru comiterea infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002, în sarcina acestuia reținându-se că, în perioada 2009 – 14.10.2015, a dobândit și deținut un lot de 7005 monede și 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată și 749 alte bunuri arheologice – obiecte de podoabă, aplice-piese de harnașament), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operațiuni specifice de curățare, restaurare și conservare, în piese de colecție, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienței și a proprietății bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

În cursul urmăririi penale s-a dispus de către procuror, prin ordonanța din data de 23.11.2015, indisponibilizarea unui număr de 7006 monede antice și 850 artefacte antice identificate ca aparținând tezaurelor sustrase din siturile arheologice, precum și a mediilor de stocare a informației digitale (computere, carduri de memorie) ridicate în urma percheziției efectuate la domiciliul inculpatului B., conform anexei puse la dispoziție de autoritățile judiciare din Konstanz, Germania, indisponibilizarea actelor de proveniență a bunurilor mai sus precizate, pentru prevenirea înstrăinării mijloacelor de probă sustrase din situl arheologic „Sarmizegetusa Regia” și transmiterea mijlocului de probă indisponibilizat către autoritatea judiciară română, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În vederea emiterii acestei ordonanțe, procurorul a reținut, în esență, că se efectuează cercetări penale cu privire la mai multe persoane care au efectuat detecții și săpături ilegale în situl arheologic „Sarmizegetusa Regia”, mijloacele de probă administrate în cauză conturând implicarea inculpatului B. în activitatea de intermediere a bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național sustrase din acest site arheologic.

În urma percheziției domiciliare efectuate la locuința inculpatului B. au fost descoperite și ridicate un număr de 7006 monede și 850 obiecte antice, cu privire la care expertul a concluzionat că fac parte din tezaurele sustrase din situl Sarmizegetusa Regia.

S-a apreciat că, pentru finalizarea procedurii române de tragere la răspundere penală a autorilor faptei, este necesară, conform convenției europene de asistență judiciară în materie penală, culegerea și indisponibilizarea probelor materiale, consemnarea declarațiilor de martori și ridicarea documentelor de proveniență care vor fi puse la dispoziția instanței române.

Ca temei juridic pentru emiterea ordonanței au fost reținute dispozițiile art. 224 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu referire la art. 1 lit. a) și alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2003/577/JAI a Consiliului din 22.07.2003 raportat la art. 96 și 94 C. proc. pen.

În cuprinsul rechizitoriului nu există nicio mențiune cu privire la bunurile care au fost indisponibilizate în baza ordonanței menționate anterior.

Potrivit art. 224 din Legea nr. 302/2004 (forma în vigoare la data de 23.11.2015, data emiterii ordonanței), referitor la emiterea și transmiterea ordinelor de indisponibilizare:

(1) Actul prin care se emite ordinul de indisponibilizare, definit la art. 219 alin. (1), se întocmește potrivit dispozițiilor corespunzătoare din C. proc. pen.

(2) Ordinul de indisponibilizare însoțit de certificatul întocmit potrivit dispozițiilor art. 221 trebuie transmise de autoritatea judiciară română emitentă direct autorității judiciare competente din statul de executare. Transmiterea se efectuează prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă și în condiții care să permită autorității judiciare de executare să stabilească autenticitatea actului și a certificatului.

(3) Ordinul de indisponibilizare este transmis împreună cu:

a) o cerere de remitere a probelor; sau

b) o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea și executarea ulterioară a unui astfel de ordin. Aceste cereri se formulează potrivit dispozițiilor aplicabile în domeniul asistenței judiciare în materie penală și normelor aplicabile cooperării internaționale în materie de confiscare.

(4) În situația în care ordinul de indisponibilizare nu este însoțit de una dintre cererile menționate la alin. (3), certificatul prevăzut la art. 221 poate conține o instrucțiune privind menținerea bunului în statul de executare până la primirea cererii menționate la alin. (3) lit. a) sau b). Autoritatea judiciară română emitentă indică în certificat data la care aceasta apreciază că cererea respectivă va fi transmisă.

(5) Pe cale de excepție, în cazul statelor membre care prin declarațiile notificate Comisiei Europene, depuse la Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene, și-au rezervat dreptul de a primi și transmite ordinul de indisponibilizare împreună cu certificatul prevăzut la art. 221 prin intermediul autorităților centrale desemnate de către acestea, transmiterea se va efectua potrivit declarațiilor respectivelor state membre.

(6) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă nu cunoaște autoritatea de executare, va solicita asistența punctelor de contact ale României la Rețeaua Judiciară Europeană, în vederea obținerii de informații în acest sens.

(7) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă revocă măsura prevăzută la art. 219 alin. (1), trebuie să notifice de îndată despre aceasta autorității judiciare a statului de executare.

(8) În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terții de bună-credință, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.

Potrivit Articolului 1 din Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor, „prezenta decizie-cadru are drept obiect stabilirea normelor în temeiul cărora un stat membru recunoaște și execută pe teritoriul său un ordin de înghețare emis de o autoritate judiciară a unui alt stat membru în cadrul unei proceduri penale. Ea nu poate avea ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale consfințite în articolul 6 al tratatului”.

Articolele 96 și 94 din C. proc. pen. au fost reținute în mod greșit de către procuror întrucât la data de 23.11.2015 era în vigoare noul C. proc. pen. care reglementa la aceste articole condițiile de reprezentare și de consultare a dosarului de către avocat. Este evident, însă, că dispozițiile legale reținute de către procuror sunt art. 96 și 94 din vechiul C. proc. pen., care defineau mijloacele materiale de probă și reglementau ridicarea obiectelor și înscrisurilor care pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, care se regăsesc, de altfel, și în noua legislație, la art. 197 alin. (1), respectiv art. 169 din noul C. proc. pen.

Potrivit art. 219 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (forma în vigoare la data de 23.11.2015, data emiterii ordonanței), prin ordin de indisponibilizare se înțelege orice măsură luată în cursul procesului penal de o autoritate judiciară a unui stat membru care constă în indisponibilizarea, cu titlu provizoriu, a unui bun, pentru a se împiedica orice operațiune de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a acestuia.

Conform alin. (2), prin bun se înțelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, precum și documentele ori instrumentele juridice care dovedesc existența unui titlu sau a unui drept asupra unui bun, despre care autoritatea judiciară competentă emitentă consideră că constituie produsul uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 223 ori corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs ori constituie instrumentul sau obiectul unei asemenea infracțiuni.

Prin termenul probă se înțeleg, potrivit alin. (3), obiectele, documentele sau datele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal care are ca obiect una dintre infracțiunile prevăzute la art. 223.

Infracțiunea de spălarea banilor este prevăzută la art. 223 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 302/2004.

Ordinul de indisponibilizare emis de autoritatea judiciară română emitentă, în speță procurorul, este transmis autorității judiciare competente din statul de executare împreună cu o cerere de remitere a probelor sau o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea și executarea ulterioară a unui astfel de ordin – art. 224 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, forma în vigoare la data de 23.11.2015.

Temeiurile juridice avute în vedere de către procuror la emiterea ordonanței din data de 23.11.2015 au fost art. 224 din Legea 302/2004, cu referire la art. 1 lit. a) și alin. (2) din Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22.07.2003, raportat la art. 96 și 94 C. proc. pen.

Examinând ordonanța din 23.11.2015 prin prisma dispozițiilor legale mai sus menționate, Înalta Curte constată că indisponibilizarea bunurilor a fost dispusă pentru prevenirea înstrăinării mijloacelor de probă sustrase din situl arheologic „Sarmizegetusa Regia” și transmiterea mijlocului de probă indisponibilizat către autoritatea judiciară română, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale reținute ca temei juridic și la considerentele avute în vedere de către procuror, prin ordonanța din data de 23.11.2015 nu s-a dispus indisponibilizarea bunurilor prin instituirea unui sechestru asigurator asupra acestora, procurorul dispunând indisponibilizarea acestora, ca mijloace materiale de probă.

În fapt, bunurile găsite în urma percheziției efectuate la domiciliul inculpatului din Germania au fost ridicate și transmise autorității judiciare române, acestea fiind predate organelor judiciare române la data de 30.01.2016, sub rezerva unei cereri de restituire, de îndată ce nu mai sunt necesare ca mijloace materiale de probă.

Faptul că procurorul nu a instituit sechestru asigurator asupra bunurilor găsite la domiciliul inculpatului B. rezultă și din împrejurarea că, în cuprinsul rechizitoriului întocmit în 18.05.2018, nu a fost inserată nicio propunere de menținere, revocare sau înlocuire a măsurii de indisponibilizare instituită prin ordonanța din 23.11.2015.

Prin urmare, nefiind instituită măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor găsite la domiciliul inculpatului B., aceasta nu putea fi revocată de către instanța de apel, instanță care, însă, avea obligația, potrivit art. 404 alin. (4) lit. d) și f) raportat la art. 255 C. proc. pen. și art. 112 C. pen., să se pronunțe atât cu privire la restituirea lucrurilor ridicate de la domiciliul inculpatului, cât și la luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a acestora.

Este adevărat că, potrivit art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., în cazul admiterii contestației se poate dispune rejudecarea cauzei doar atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea, însă Înalta Curte apreciază că analizarea condițiilor prevăzute de art. 255 C. proc. pen. și art. 112 C. pen., pentru prima dată în cadrul contestației, aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO și dreptului la apărare reglementat în favoarea tuturor inculpaților în legislația națională și europeană, potrivit cărora toate cererile, criticile și mijloacele de apărare invocate de către procuror, persoana vătămată și inculpat cu privire la aceste chestiuni se impun a fi analizate de către instanța de apel, care trebuie să răspundă argumentat la acestea.

Realizarea în contestație a acestei analize ar lipsi părțile și inculpatul de un grad de jurisdicție și le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme aceștia nu ar mai avea la dispoziție nicio cale de atac, decizia Înaltei Curți fiind definitivă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la restituirea bunurilor care au fost ridicate de la domiciliul inculpatului B., ocazie cu care aceasta va analiza și susținerile contestatorilor referitoare la luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va admite contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de persoana vătămată Ministerul Culturii împotriva dispoziției din decizia penală nr. 680/A din 6 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, privind ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziției domiciliare la inculpatul B. (7006 monede antice și 850 artefacte arheologice) și restituirea acestor bunuri către inculpat, hotărâre pe care o va desființa, în parte, doar în ceea ce privește dispoziția vizând măsura asigurătorie și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestațiilor formulate în cauză vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul B., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.