Încetarea contractului prin denunțare unilaterală: regulă sau excepție?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

A. Încetarea contractului: ultima etapă a desfășurării sale

Contractul este „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” (art. 1166 C. civ.).

Deoarece are caracter normativ privat, contractul mai este cunoscut și sub sintagma „legea părților”^[1]. Astfel, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante (art. 1270 C. civ.).

Ca orice act juridic, contractul cunoaște mai multe etape de referință în existența sa: formarea, încheierea, executarea (producerea efectelor) și încetarea.

Dintre etapele formei desfășurate a contractului cea finală, încetarea contractului, a trezit cel mai puțin interes legislativ și doctrinar (dar pe nedrept, apreciem noi).

Contractul încetează, „în condițiile legii, prin executare, acordul de voințe al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege” (art. 1321 C. civ.).

Ca efect al încetării contractului, în principiu, părțile sunt liberate de obligațiile asumate”.

Părțile pot fi însă „ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului” (art. 1322 C. civ.).

Procedural, în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor de către debitorul lor, creditorul contractual are un drept de opțiune între:
– a cere executarea silită a obligațiilor ori
– rezoluțiunea^[2] (sau rezilierea) și
– daune-interese [art. 1549 alin. (1) și art. 1350 alin. (2) C. civ.].

Dintre modalitățile legale de încetare a contractului cea mai frecventă este cea „prin executare”, atunci când s-au produs efectele contractului (obligațiile asumate de părți, s.n.).

La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate”.

În cazul de mai sus, ele pot fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului (art. 1322 C. civ.).

Cea mai interesantă (și problematică) modalitate de încetare a contractului rămâne însă cea a „denunțării unilaterale”.

În continuare vom încerca să justificăm afirmația de mai sus.

B. Denunțarea unilaterală în dreptul comun: excepție de la principiul forței obligatorii a contractului!

Contractul este „legea părților”.

Astfel, în temeiul forței obligatorii a contractului, părțile trebuie să-și execute integral obligațiile și deci, pe parcursul derulării acestuia, nu pot denunța unilateral contractul.

Deci, cele două instituții de drept civil, respectiv forța obligatorie a contractului și denunțarea unilaterală a acestuia, deși total opuse, se află într-un raport direct de determinare.

a) Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda) reprezintă regula potrivit căreia contractul valabil încheiat are valoare normativă (privată) și deci, se impune părților contractante întocmai ca și legea.

În ordinea reglementărilor lor, sunt consecințe ale forței obligatorii între părți^[3]:
– părțile sunt obligate să-și execute întocmai obligațiile;
– contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau prin clauze autorizate de lege [art. 1270 alin. (1) C. civ.];
– obligațiile contractuale trebuie executate cu bună-credință.

Astfel, contractul și clauzele sale sunt obligatorii pentru părțile contractante.

Forța obligatorie a contractului (și a actului juridic, în general) este un principiu ce se justifică prin rațiunea interesului general de a asigura stabilitate raporturilor juridice născute din manifestarea juridică bilaterală.

Principiului forței obligatorii a actului juridic se fundamentează pe două cerințe:
– asigurarea stabilității și siguranței raporturilor juridice civile;
– moralitatea respectării cuvântului dat.

Precum majoritatea regulilor și principiul forței obligatorii are unele excepții.

Excepțiile de la principiul forței obligatorii a contractului sunt situații obiective în care efectele actului juridic civil se mai produc (deși contractul a fost valabil încheiat).

Situațiile de restrângere (de extindere ori de revizuire) ale efectelor contractului sunt:
– încetarea contractului prin dispariția unui element esențial (de exemplu, decesul uneia dintre părți);
– pieirea totală (sau parțială) a bunului obiect al unui contract de închiriere;
– prorogarea efectelor contractului cu un nou termen;
– revizuirea efectelor prin ruperea echilibrului contractual în schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii actului juridic (vezi instituția impreviziunii art. 1271 C. civ.).

b) Denunțarea unilaterală a contractului: nerespectarea principiului pacta sunt servanda.

Contractul se modifică sau încetează „numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) C. civ.]^[4].

Din textul de mai sus, înțelegem că numai două cazuri fac excepție de la principiul pacta sunt servanda: denunțarea prin „acordul comun al părților” și din „cauze autorizate de lege”.

Rezultă, implicit, că în toate celelalte cazuri, contractul nu poate fi, nici modificat și nici încetat (pe timpul derulării sale) prin voința unei singure părți.

Precizăm că, în temeiul regulilor generale, contractul se încheie la momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea.

Cu toate acestea, în dreptul francez, el nu este recunoscut drept „perfect” deoarece una dintre părți are posibilitatea de a-l retracta^[5] sau de a i se recunoaște un termen de reflecție.

Potrivit art. 1276 alin. (1) C. civ., denumit marginal „Denunțarea unilaterală”, „Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început” (s.n.).

În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept (de mai sus, s.n.) poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare [art. 1276 alin. (2) C. civ.].

Dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată.

Din examinarea dispozițiilor art. 1276 C. civ., constatăm că este reglementată numai o situație particulară, respectiv aceea când una dintre părțile contractante a recunoscut celeilalte, dreptul unilateral de a modifica sau înceta oricând contractul.

Tot o situație particulară reglementează și art. 1277 C. civ., (ce poartă denumirea marginală „Contractul pe durată nedeterminată”) potrivit căruia „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz”.

În același context, „Orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă”.

Din conținutul celor două dispoziții legale se desprind următoarele caractere juridice:
– denunțarea unilaterală nu este o facultate a părților contractante, ci trebuie consacrată pe cale legală sau convențională;
– nu se face distincție, în general, între contractele cu executare uno ictu și cele cu executare succesivă;
– denunțarea reglementată de art. 1276 și art. 1277 C. civ. are caracter unilateral (fiind incompatibilă cu ideea de act bilateral sau, eventual, multilateral)^[6];
– exercitarea dreptului la denunțare unilaterală se poate realiza dacă executarea contractului nu a început, dar și după începerea executării (în contractele cu executare succesivă, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz);
– recunoașterea dreptului la denunțarea unilaterală poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
– normele desprinse din conținutul art. 1276 C. civ. sunt supletive (astfel, părțile pot opta și pentru alte variante);
– în cazul contractelor pe durată nedeterminată (cu executare succesivă fără termen extinctiv), denunțarea unilaterală este o facultate legală și gratuită.

În dreptul nostru, dreptul la denunțarea unilaterală a contractului nu este o invenție a dreptului de consumație și nici a Noului Cod civil.

Potrivit art. 962 alin. (2) C. civ. de la 1864, contractele „se pot revoca prin consimțământul mutual sau prin cauze autorizate de legi”. Astfel, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil 2009, dreptul de denunțare unilaterală opera (de exemplu, pentru contractul de mandat, locațiune, depozit etc.) și era recunoscut ca regulă generală de doctrină și practica judiciară^[7].

Manifestările denunțării unilaterale, în dreptul comun, diferă după cum își au izvorul în „acordul părților” sau în „lege” [art. 1270 alin. (2) C. civ.].

Denunțarea unilaterală convențională a contractului se instituie prin voința părților.

Facilitatea de mai sus are natura juridică a unui drept potestativ convențional^[8].

Acordul părților se poate materializa într-o clauză contractuală sau într-un contract separat.

În materia contractelor speciale, reglementate de Codul civil, denunțarea unilaterală legală, se manifestă în următoarele contracte: vânzarea cu pact de răscumpărare (art. 1758 C. civ.); denunțarea unilaterală a contractului de locațiune (art. 1816 C. civ.); renunțarea unilaterală a închirierii de locuințe (art. 1824-1825 C. civ.); revocarea sau renunțarea la mandat [art. 2030 lit. a) și b) C. civ.]; revocarea contractului de comision de către comitent (art. 2051 C. civ.); revocarea/renunțarea la contractul de consignație (art. 2063 C. civ.); renunțarea contractului de depozit (art. 2115 C. civ.); renunțarea unilaterală a contractului de asigurare (art. 2209 C. civ.).

Oricum, exercitarea dreptului la denunțare unilaterală trebuie să nu fie abuzivă, fiind necesară, ca regulă, existența unui termen de preaviz.

În concluzie, dreptul de a denunța unilateral contractul reprezintă o facultate discreționară, recunoscută de părți sau de lege (ce poate fi exercitată fără a fi necesară justificarea ei).

De reținut că, după ce a fost exercitat, dreptul la denunțare unilaterală a contractului este independent de voința celeilalte părți, care nu va avea posibilitatea să împiedice desființarea respectivului contract, exercitarea sa fiind independentă de ideea de culpă.

C. Denunțarea unilaterală: nelimitată în contractul de consumație

Potrivit art. 1177 C. civ., contractul încheiat consumatorii este supus legilor speciale și, în completare, regulilor generale contractuale instituite de art. 1166 și urm. C. civ.

Potrivit textului de lege, dreptul comun în materia contractul de consumație este dat de Codul civil fapt pentru care putem afirma că suntem în prezența unui real contract, dar afectat de particularitățile specifice dreptului consumației.

Mai mult, contractul de consumație, se poate regăsi numai sub forma unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locațiune etc.) în care părți sunt profesionistul și consumatorul și căruia i se aplică dispozițiile speciale, în materie.

Contractul de consumație se particularizează prin cele trei principii ale sale^[9]:
– principiul libertății restrânse la contractare și al libertății nelimitate, la denunțare;
– principiul egalității voințelor contractante: o egalitate „căutată” (nu prezumată);
– principiul fraternității contractuale (affectatio contractus).

Contractul de consumație este special (în raport cu regulile generale contractuale) prin cele trei instituții specifice: obligațiile precontractuale, denunțarea unilaterală și clauzele abuzive.

Potrivit art. 82 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului) contractul de achiziționare a produselor și serviciilor trebuie să stipuleze o clauză, expresă, despre dreptul consumatorului de denunțare unilaterală a contractului.

Dreptul de denunțare unilaterală al consumatorului prevăzut de Codul consumului și legile speciale este un drept legal și gratuit.

Potrivit art. 84 din Codul consumului, într-o formulare nu tocmai juridică, stabilește că: „dreptul consumatorului la denunțarea (…) contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept”.

Din dispozițiile de mai sus, înțelegem că legiuitorul național a dorit să statueze imposibilitatea renunțării sau a limitări acestui drept.