Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
3.380 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
II.1. Criticile recurentei-pârâte, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează în esenţă: încălcarea dreptului la apărare prin neparticiparea expertului consilier propus şi prin neregularitatea convocării pentru efectuarea expertizei tehnice la judecata în primă instanţă; nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie ca tardiv formulate; încălcarea dreptului la apărare şi a caracterului devolutiv al apelului prin respingerea nelegală a probei testimoniale; încălcarea principiului rolului activ al judecătorului prin omisiunea solicitării de lămuriri suplimentare ori ascultării expertului tehnic la judecata în apel.
Prealabil examinării acestor neregularităţi de ordin procedural invocate de recurentă, se cuvine a fi notată situaţia de fapt din litigiul pendinte, astfel cum a fost stabilită de către instanţa de fond şi confirmată în calea de atac devolutivă a apelului, pe baza unui amplu material probatoriu administrat în proces, constând în înscrisuri, expertiză tehnică electroenergetică şi nouă expertiză în aceeaşi specialitate – situaţie de fapt ce nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate -, în sensul în care s-a reţinut realizarea unor lucrări de amenajare a spaţiilor verzi, fără existenţa avizelor şi a autorizaţiilor prevăzute de lege, având drept consecinţă deteriorarea liniilor electrice ale intimatei.
Circumstanţele factuale concrete descrise în reţinerea faptei ilicite, pe baza cărora i-a fost antrenată recurentei răspunderea civilă delictuală, relevă că, în data de 16.07.2013, în zona Piaţa Delfinului, Aleea x, sector 2 Bucureşti, prepuşii recurentei-pârâte au efectuat săpături mecanizate pentru realizarea unei lucrări de subtraversare alimentare sistem de irigaţii spaţiu verde şi au avariat toate cele trei faze ale liniilor electrice subterane (LES) 110 Kw Fundeni – Obor circ. 2 aparţinând intimatei-reclamante, ceea ce a necesitat lucrări de înlocuire şi reparaţii.
Cu referire la primul aspect criticat – pretinse neregularităţi în administrarea expertizei tehnice la judecarea în primă instanţă – Înalta Curte are în vedere împrejurarea că raportul de expertiză a fost depus la dosar pentru termenul de judecată din 14.09.2016, iar pentru termenul imediat următor, din 12.10.2016, recurenta-pârâtă a formulat obiecţiuni doar cu privire la modalitatea de convocare a părţilor şi la fondul constatărilor şi concluziilor lucrării, solicitând efectuarea unei noi expertize.
Prin urmare, lecturarea conţinutului obiecţiunilor la raportul de expertiză permite a se observa cu uşurinţă, contrar susţinerilor din motivele de recurs, faptul că recurenta-pârâtă nu a contestat în termen procedural efectuarea expertizei şi întocmirea raportului numai de către expertul desemnat de instanţă, mai exact nu a invocat în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., adică până la termenul de judecată imediat următor depunerii raportului de expertiză, pretinsa neregularitate a lucrării dată de nesocotirea unei norme de ordine privată înscrisă în art. 330 alin. (5) din C. proc. civ., care recunoaştea părţilor dreptul de a beneficia, la cerere, de participarea şi a unor experţi nominalizaţi de acestea şi încuviinţaţi de instanţă.
Or, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a propus participarea unui expert-parte, iar instanţa de fond nu s-a mai pronunţat asupra solicitării odată cu numirea expertului principal, aceasta era obligată să invoce, în termenul procedura sus-arătat, pretinsa nulitate a lucrării şi să solicite refacerea acesteia cu participarea expertului ales, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea supuse controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac, o atare nemulţumire, aspect reţinut în mod corect de către instanţa de apel.
Cealaltă critică referitoare la raportul de expertiză tehnică depus la judecata în primă instanţă vizează modalitatea de citare a părţilor pentru efectuarea lucrării de către expertul B., recurenta invocând nulitatea mijlocului de probă pentru nesocotirea procvederilor art. 335 alin. (1) din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că şi această pretinsă neregularitate a fost examinată detaliat şi corect de către instanţa de apel, care a argumentat că pentru data fixată – 30.08.2016, depunerea poştală s-a realizat la data de 17.08.2016, iar partea a fost avizată de primirea convocării la data de 18.08.2016, neridicarea corespondenţei ţinând de modul în care partea înţelege să-şi exercite dreptul la apărare şi să dea expertului lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.
Drept urmare, au fost respectate întocmai cerinţele legale prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 335 alin. (1) din C. proc. civ., atât din perspectiva modalităţii de citare („prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire”), cât şi din cea a termenului legal („cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării”), astfel că şi aceste critici ale recurentei să vădesc a fi nefondate.
Cu referire la cel de-al doilea aspect criticat – respingerea cererii de chemare în garanţie ca tardiv formulată – Înalta Curte constată că în mod corect s-au raportat instanţele de fond şi de apel la termenul legal prevăzut de art. 73 alin. (3) coroborat cu art. 201 alin. (1) din C. proc. civ. (termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, adică termenul de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată).
Or, reţinând faptul că cererea de chemare în judecată a fost comunicată la data de 05.11.2015, iar cererea de chemare în garanţie a fost depusă la data de 11.05.2016, este evidentă incidenţa sancţiunii decăderii pentru nerespectarea termenului procedural imperativ sus-citat, prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că respectivul act de procedură făcut peste termen (cererea incidentală depusă de recurenta-pârâtă) este lovit de nulitate, conform tezei finale a aceluiaşi alineat al art. 185, sancţiune reţinută corect prin încheierea premergătoare din 11.05.2016 şi sentinţa nr. 1151/03.04.2017, ce au făcut obiectul apelului soluţionat prin decizia recurată.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte are în vedere, similar concluziei instanţei de apel, argumentul că punctul de plecare al termenului legal peremptoriu în discuţie este dat, principial, de un moment obiectiv şi unic, din cadrul etapei scrise a judecăţii în primă instanţă, când părţile litigante îşi comunică reciproc pretenţiile, fiind vorba despre momentul comunicării cererii de chemare în judecată la care se referă art. 201 alin. (1) C. proc. civ. şi care urmează procedurii de verificare şi regularizare a cererii, conform art. 200 C. proc. civ., text care are în vedere verificarea specializării completului/secţiei şi, mai apoi, verificarea cerinţelor intrinseci şi extrinseci vizate de art. 194 – 197 din C. proc. civ.
Recurenta invocă, în susţinerea acestei critici de nelegalitate, dispoziţiile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care „În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare”, din care deduce concluzia că cererea de chemare în garanţie a fost formulată în faţa instanţei competente, în termen legal.
Este adevărat că, în cauză, comunicarea cererii de chemare în judecată s-a realizat în cadrul procedurii prealabile derulate de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prima instanţă care a fost învestită cu litigiul pendinte şi care, mai apoi, şi-a declinant competenţa materială în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de criteriul valoric şi de prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ.
Însă, este de remarcat faptul că textul evocat de recurentă reglementează, prin norme de ordine juridică, competenţa materială procesuală specializată (completul/secţia specializată) pe care, cu adevărat, orice instanţă de fond este ţinută să o verifice prioritar în etapa regularizării cererii, conform art. 200 din C. proc. civ., dar care este totodată distinctă de competenţa materială procesuală pe care, în concret, în raport de criteriul valoric, a avut-o în vedere Judecătoria sectorului 2 Bucureşti atunci când şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, raportat punctului de plecare în calculul termenului procedural (comunicarea cererii de chemare în judecată) şi reţinând că nu era incidentă în speţă norma referitoare la competenţa materială procesuală specializată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la modul de soluţionare a cererii incidentale.
Cu referire la cel de-al treilea aspect criticat prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. – respingerea probei testimoniale – Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel a respectat prevederile legale referitoare la admisibilitatea probei cu martori şi i-a garantat, în mod concret şi efectiv, dreptul constituţional la apărare recurentei-pârâte.
În sensul acestei concluzii, este de observat că, în raport de teza probatorie şi situaţia de fapt reţinută pe baza înscrisurilor dosarului, instanţa de apel a apreciat în mod corect incidenţa regulii restrictive prevăzute de art. 309 alin. (5) din C. proc. civ. care reglementează interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
Astfel, potrivit motivelor de recurs, obiectul probei testimoniale îl constituia „situaţia locului efectuării lucrării, a traseului la momentul efectuării săpăturii, respectiv faptul că traseul nu era bornat, semnalizat”, teză probatorie care a determinat inadmisibilitatea mijlocului de probă, în condiţiile în care părţile au încheiat şi asumat, fără obiecţiuni, procesul-verbal de constatare din data de 17.03.2013, în care au fost descrise în detaliu circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită comisă de angajaţii recurentei-pârâte.
Nefiind, aşadar, îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate a probei cu martori nu poate fi susţinută în mod valabil nici vreo nesocotire a dreptului la apărare ori a caracterului devolutiv al apelului, aşa cum pretinde, vădit nefondat, recurenta-pârâtă.
Cu referire la pretinsa încălcare a principiului rolului activ al instanţei de apel cu prilejul administrării noii expertize tehnice, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate, de asemenea, criticile axate pe omisiunea solicitării de lămuriri suplimentare ori a ascultării expertului tehnic la judecata în apel.
De necontestat, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 22 din C. proc. civ., reprezintă un principiu fundamental al procesului civil, acesta referindu-se, în esenţă, la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa părţilor.
În speţă, rolul activ al instanţei de apel în probaţiune s-a manifestat pe deplin, câtă vreme în această fază procesuală a fost încuviinţată şi administrată o nouă expertiză tehnică, fiind cunoscut caracterul facultativ al dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. în materie de probe noi.
Este de observat că, în realitate, nemulţumirile recurentei-pârâte vizează forţa probantă pe care instanţa de apel a acordat-o expertizei tehnice efectuate de expertul C., lucrare ştiinţifică pe care a înlăturat-o, argumentat, pe baza unei evaluări individuale a mijlocului de probă şi, respectiv, globale a întregului probatoriu din dosar.
Ca atare, aceste critici nu pot fi primite, întrucât intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei şi, în consecinţă, ies din sfera controlului de legalizate permis instanţei de recurs.
Concluzionând asupra criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, în baza argumentelor expuse punctual, că nu sunt incidente neregularităţile procedurale invocate, instanţa de apel respectând întocmai principiile dreptului la apărare şi rolul activ al judecătorului şi asigurând echilibrul procesual necesar în raport cu celelalte principii fundamentale procesului civil care, după cum este cunoscut, urmăreşte, de regulă, protecţia juridică a unor interese private.
II.2. Examinând, în continuare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se invocă pronunţarea deciziei instanţei de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, 1371 şi 1533 din C. civ., Înalta Curte reţine ca fiind neîntemeiate şi aceste critici de nelegalitate.
Recurenta-pârâtă a reiterat, prin cererea de recurs, nemulţumirile supuse deja controlului judiciar anterior, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor legale de antrenare a răspunderii civile delictuale, în componentele care vizează vinovăţia şi certitudinea prejudiciului, pe care curtea de apel le-a examinat în cadrul unui silogism judiciar expus corect şi detaliat, fiind stabilită situaţia de fapt pe baza aprecierii probatoriului administrat şi aplicate normele de drept substanţial incidente, cu consecinţa antrenării răspunderii delictuale a recurentei-pârâte şi obligării la plata sumei de 601.483,53 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului.
Astfel, instanţa de apel a analizat susţinerile şi apărările referitoare la nerespectarea proiectului de realizare a capacităţii energetice, la lipsa procesului-verbal de punere în funcţiune ori la nemarcarea traseului, din perspectiva normativelor în vigoare la epoca realizării capacităţilor energetice (cabluri electrice subterane), respectiv anii 1976-1977, şi a concluzionat, pe baza coroborării înscrisurilor dosarului şi a lucrării ştiinţifice administrate la judecata în primă instanţă, în sensul că nu poate fi reţinută aplicabilitatea prevederilor art. 1371 din C. civ. – ipoteza contribuţiei victimei la cauzarea prejudiciului.
De asemenea, instanţa de apel a justificat reţinerea condiţiei legale a certitudinii prejudiciului, întemeindu-se pe înscrisurile administrate (procesul-verbal de constatare din 17.07.2013, procesul-verbal de terminarea lucrărilor nr. x/14.08.2013, procesul-verbal privind realizarea manşoanelor, documentul intitulat „consemnări de lucrări accidentale”, procesul-verbal nr. x/12.08.2013 şi devizele din 31.07.2013 şi 09.08.2013) şi înlăturând, totodată, concluziile expertizei din apel, în cadrul procedeului judiciar de evaluare a forţei doveditoare a celor două lucrări de specialitate, ce prezentau concluzii contradictorii în privinţa existenţei şi întinderii prejudiciului cauzat prin avarierea liniei electrice subterane.
Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, criticile recurentei-pârâte tind în realitate la reaprecierea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, aspecte care prezintă valenţele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.
II.3. Luând în analiză cel din urmă motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (2) pct. 6 din C. proc. civ. – ipoteza considerentelor străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că, prin motivele de apel, pârâta S.C. A. S.R.L. a criticat majorarea de către instanţa de fond a onorariului de expert cu suma de 1290 RON, stabilind în sarcina acesteia obligaţia de plată.
Înalta Curte constată că motivarea deciziei instanţei de apel, sub acest aspect, nu poate fi considerată nicidecum ca fiind afectată de viciul unor considerente fie insuficiente, fie total străine de criticile din apel, aşa cum pretinde recurenta, câtă vreme curtea de apel, luând în considerare maniera „defectuoasă”Sursa informației: www.scj.ro. de explicitare a solicitării formulate de către expert, a argumentat reţinerea caracterului real, necesar şi nedisproporţionat al cuantumului onorariului, în raport cu munca depusă de specialist, având drept criterii de apreciere lucrarea efectuată, dificultatea, specialitatea expertului şi numărul de ore necesare realizării sale, aşa cum rezultă din nota de evaluare .
În alte cuvinte, într-o manieră detaliată şi cu un raţionament convingător, curtea de apel a realizat un examen propriu al criticilor aduse măsurii de majorare a cuantumului onorariului cuvenit expertului, în acord cu dispoziţiile art. 339 şi 451 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că motivarea hotărârii instanţei de apel s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate considerente expuse, reţinând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1342 din 8 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În absenţa dovezilor privitoare la cheltuielile de judecată suportate de intimata-reclamantă în faza procesuală a recursului, solicitarea cu acest obiect urmează a fi respinsă, conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
