Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Omisiunea notarului public de a vira către bugetul statului impozitul încasat pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin admiterea recursului în casație prin Decizia nr. 149 din data de 08.04.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că omisiunea notarului public de a vira către bugetul statului impozitul încasat pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare nu constituie infracțiunea de delapidare.

Obiectul dosarului l-a constituit fapta unui notar public, în calitate de reprezentant al unui Birou Notarial, de a încasa, în perioada 01.01.2013-31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul propriu, sume de bani pe care și le-ar fi însușit în interes propriu și, pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de delapidare, ar fi inserat în declarația D100 (declarația fiscală prin care se declară obligațiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate), date nereale, nemaideclarând sumele încasate (declarând sume mai mici sau chiar zero).

Particularitatea speței rezultă din diferitele încadrări juridice în care a fost calificată fapta pe parcursul procesului datorită multiplelor interpretări jurisprudențiale, context în care, decizia pronunțată de ICCJ pune capăt unei evoluții tumultoase cu privire la soluțiile pronunțate în cazul unor fapte materiale ca cea descrisă mai sus. Astfel, urmărirea penală a fost începută în cauză pentru săvârșirea infracțiunii de stopaj la sursă, prevăzută de fostul art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale care incrimina reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă.

La data de 07.05.2015 a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curții Constituționale nr. 363 prin s-a constatat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt neconstituționale. Decizia Curții a marcat bine cunoscuta dezincriminare a infracțiunii de evaziune fiscală prin stopajul la sursă.

Imediat ulterior publicării Deciziei nr. 363 organul de urmărire penală a schimbat încadrarea juridică reținând că fapta s-ar încadra în elementele de tipicitate ale infracțiunii de delapidare. Inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea acestei infracțiuni, fiind condamnată în fond și în apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența ulterioară dezincriminării stopajului la sursă s-a orientat înspre calificarea acestor gen de fapte ale notarilor publici, într-o primă fază, în elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu pentru ca ulterior să se rețină încadrarea juridică în infracțiunea de delapidare. Cele două orientări jurisprudențiale s-au axat în principal pe următoarele argumente: indiferent de dezincriminarea care a operat prin Decizia nr. 363 a Curții Constituționale, faptele de acest gen constituie, în primul rând, o formă de ilicit penal iar în al doilea rând, aceasta se poate valorifica în cadrul a două norme de incriminare – abuzul în serviciu/neglijența în serviciu și delapidare. Astfel, omisiunea de îndeplinire a operațiunilor fiscale, prevăzute în legislația primară de către notarul public poate fi caracterizată și cercetată în contextul infracțiunii de delapidare, în timp de maniera exercitării atribuțiilor privind îndeplinirea actelor și a procedurilor notariale poate fi cercetată în contextul infracțiunii de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu.

Cu alte cuvinte, în lipsa unui cadru normativ care să incrimineze omisiunile notarilor și care se plia pe exact acest gen de fapte, s-au reținut două infracțiuni menite să protejeze valori sociale cu totul diferite, având o natură diferită (infracțiuni de serviciu) și un subiect activ special diferit (notarul public nefiind un gestionar al sumelor de bani reținute cu titlu de impozit, cerință de tipicitate a infracțiunii de delapidare).

Argumentele care au susținut recursul în casație formulat s-au situat pe două paliere. Pe de o parte, pornind de la efectele unei decizii ale Curții Constituționale ca fiind echivalente abogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării, conduita sancționabilă prin art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost scoasă în totalitate din sfera ilicitului penal. Orice altă interpretare conform căreia omisiunea notarului de a vira la bugetul statului impozitul încasat ar constitui o formă de ilicit penal înseamnă a nega în totalitate efectele deciziei Curții Constituționale și ar conduce la inaplicabilitatea acesteia. Unica încadrare juridică fiabilă acestor fapte materiale era dată de vechea infracțiune de stopaj la sursă cu atât mai mult cu cât chiar autoarea excepției de neconstituționalitate, a fost trimisă în judecată pentru o fapta similară. Or, în caz contrar, Curtea Constituțională ar fi respins sesizarea cu soluționarea excepției ca fiind inadmisibilă.

Pe de altă parte, distinct de dezincriminarea care a operat, fapta materială nu poate întruni în nicio situație elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare. Astfel, există o incompatibilitate vădită între valoarea socială protejată prin norma de incriminare a infracțiunii de delapidare și rațiunea reglementării obligației prevăzute de Codul fiscal în sarcina notarilor referitoare la virarea sumelor încasate din impozitul din transferul proprietăților imobiliare. Suntem în prezența a două premise fundamental diferite. În primul caz suntem în prezența unei norme de incriminare care protejează modul normal de desfășurare a serviciului în cadrul căruia își desfășoară activitatea profesională subiectul activ. În al doilea caz, vorbim despre o obligație instituită într-un act normativ care, sintetic, stabilește cadrul legal privind impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii astfel că orice încălcare a normelor va atrage o răspundere fiscală ori disciplinară în cazul notarului. Până la momentul declarării ca neconstituțional a textului art. 6 din Legea nr. 241/2005, încălcarea obligației era reprimată și penal, însă după acest moment, răspunderea a rămas una strict de natură fiscală, neputând fi confundată cu una contravențională ori penală fără a se încălca principiul conform căruia legea nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea inculpatului.

În plus, notarul public, cu toate că este un funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (2) C.pen., nu devine un gestionar de drept al sumelor de bani încasate în numele statului astfel că nu poate întruni calitatea de subiect activ al infracțiunii de delapidare. Acest lucru rezultă din faptul că încasarea și virarea sumelor de către notar în temeiul Codului fiscal nu implică o gestiune specifică unui angajat al unei societăți/instituții precum și din lipsa unor raporturi de muncă cu statul ori cu ANAF ca organ de specialitate al administrației publice centrale aflate în subordinea Ministerului Finanțelor Public.

Întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a achiesat la argumentele care au susținut recursul în casație, pronunțând o soluție de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, considerăm că decizia constituie un reviriment jurisprudențial bine-venit, tranșând, o dată pentru totdeauna, problematica încadrării juridice și a soluțiilor care au fost pronunțate de-a lungul timpului cu privire la omisiunile notarilor publici de a vira impozitul încasat din transferul dreptului de proprietate către bugetul statului.