Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
114 views
Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
„(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. (2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), şi hotărârile definitive care nu evocă fondul.(…)”.
Prezenta cerere de revizuire a fost formulată împotriva unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs (decizia nr. 5063/01.11.2022), în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respins recursul formulat de recurenta din acel dosar (revizuenta din prezentul litigiu), A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 278/31 iulie 2020.
Potrivit datelor ce rezultă din dosarul nr. x/2014, ataşat prezentului, societatea A. S.R.L. a fost subiectul unei decizii de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, care a condus la întreruperea activităţii societăţii, începând cu data de 12.08.2011, precum şi la sigilarea instalaţiei de producţie. Dorin să stopeze aceste efecte ale deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, societatea a solicitat în instanţă supendarea executării, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
Prin Decizia nr. 2424/17.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004. În consecinţă, s-a procedat la desigilarea instalaţiilor fabricii de producere a biocombustibilului, la data de 24.05.2012 şi la reluarea activităţii.
Acţiunea în anularea deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost soluţionată definitiv prin decizia ÎCCJ nr. 7828/17.12.2013, ulterior reluării activităţii societăţii.
Societatea A. S.R.L. a formulat cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce a format obiect al dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti.(ataşat prezentului dosar)
Astfel cum rezultă din acţiunea introductivă, despăgubirile au fost solicitate pentru recuperarea prejudiciului suferit „ca urmare a întreruperii nelegale a activităţii”. Aşadar, prejudiciul a fost invocat prin raportare la punerea în executare a deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, urmată de sigilarea instalaţiilor de producţie, circumstanţe în legătură cu executarea actului administrativ, distincte de cele concomitente emiterii actului, analizate în acţiunea în anulare.
Prin sentinţa civilă nr. 278/31.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, procedând la analiza respectării termenului de formulare a acţiunii în recuperarea prejudiciilor, s-a reţinut că reclamanta putea cuantifica integral prejudiciul la momentul repornirii instalaţiilor, respectiv al ridicării sigiliilor de către Autoritatea Naţională a Vămilor, în urma soluţionării definitive a acţinii privind suspendarea executării, respectiv cel mai devreme la 24.05.2012, acesta fiind momentul de la care executarea/efectele actului administrativ vătămător (constând în suspendarea activităţii) au fost înlăturate. A apreciat instanţa că, din perspectiva momentului de la care reclamanta avea posibilitatea de a cunoaşte şi evalua prejudiciul cauzat prin întreruperea activităţii (aceasta fiind cauza juridică a cererii), nu prezintă relevanţă data la care decizia de revocare a autorizaţiei de anmtrepozit fiscal a fost anulată definitiv, câtă vreme efectele acestui act au încetat anterior acestui moment. Pe cale de consecinţă, determinând ca moment de început al termenului de prescripţie de 1 an data reluării activităţii prin ridicarea sigiliilor – 24.05.2012 – curtea de apel a concluzionat în sensul că termenul de prescripţie s-a împlinit la 24.05.2013, astfel că acţiunea introdusă la 17.12.2014 a fost apreciată ca fiind prescrisă.
Prin decizia civilă nr. 5063/01.11.2022 (decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire), a fost respins recursul declarat de societatea A. S.R.L., fiind menţinute integral raţionamentul şi soluţia instanţei de fond.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a analizat şi a înlăturat criticile recurentei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului contradictorialităţii, precum şi criticile privind momentul de la care, în situaţia particulară a recurentei, a început să curgă termenul de prescripţie de 1 an. A observat cu acea ocazie instanţa de recurs că „stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată constituie o împrejurare de fapt”, iar prin raportare la împrejurările de fapt relevante speţei, având în vedere că cererea reclamantei viza acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului efectiv cauzat ca urmare a sistării activităţii, incluzând beneficiul nerealizat, în mod corect instanţa fondului a reţinut că întinderea acestuia putea fi cunoscută de reclamantă „la data încetării măsurii de închidere nelegală a activităţii reclamantei”, în urma suspendării executării actului administrativ, când reclamanta „putea prevedea măsura în care Planul de afaceri întocmit nu putea fi realizat, ca urmare a dificultăţilor apărute în producţia şi comercializarea biodiselului, determinate de întreruperea activităţii de producţie”. S-a concluzionat, prin raportare la dezlegările anterioare obligatorii ale ÎCCJ, că în mod corect instanţa fondului a apreciat că termenul de prescripţie nu curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal.
Astfel cum a arătat şi revizuenta prin cererea de revizuire formulată, argumentele instanţei de recurs, expuse cu ocazia analizei criticilor de nelegalitate formulate, nu conţin elemente de noutate faţă de reţinerile instanţei de fond, nefăcând altceva decât să confirme raţionamentul acesteia cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripţie de 1 an, pentru formularea cererii în despăgubire.
Pornind de la aceste constatări prealabile, Înalta Curte urmează a reţine, cu prioritate, condiţiile în care operează motivul de revizuire invocate, reglementat de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind esenţiale dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Astfel, prin decizia menţionată, Înalta Curte a arătat următoarele:
„(…) 62. Dispoziţiile legale (nn. art. 21 alin. (1) nu pun nicio condiţie referitoare la „încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar” şi, de aceea, interpretând literal textul legal, rezultă că, în principiu, orice încălcare este de natură să constituie motiv de revizuire. Altfel spus, nu există niciun motiv pentru a distinge acolo unde legiuitorul nu distinge. (…)
65. În jurisprudenţa sa, CJUE a reţinut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 234 (n.a., actual art. 267 din TFUE), lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea, în special, Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, C-61/79, pct. 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, pct. 43, precum şi Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, C-453/00, pct. 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, pct. 33).
66. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).(…)
70. (…) dreptul Uniunii nu se opune reglementării prin legea naţională a unui caz de revizuire precum cel de faţă, impunând însă, în cazul reglementării lui, respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii (Hotărârea Târşia, C-69/14, pct. 30).
71. Definind principiile echivalenţei şi efectivităţii, CJUE arată că modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Rewe-Zentralfinanz şi Rewe-Zentral, C-33/76, pct. 5, Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios Generales, C-118/08, pct. 31, precum şi Hotărârea Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation, C-362/12, pct. 32).
72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.
73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.
74. Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice.
75. Inadmisibilă este şi revizuirea prin care se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.
76. Cauza juridică a oricărei cereri de chemare în judecată este constituită din fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecăţii şi calificarea lui juridică, implicând temeiurile în drept aplicabile. În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ. (…)
78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.
79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului.
80. Prin urmare, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrative, ce nu au fost invocate în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii. (…).
83. (…) este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie.
84. Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispoziţiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanţei de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate.(…)” (subl. ns)
Analizând cererea de revizuire formulată în cauză, prin raportare la considerentele anterior expuse, Înalta Curte va constata că, în realitate, revizuenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de recurs a stabilit momentul de la care curge termenul de prescripţie de 1 an, pentru introducerea acţiunii în despăgubiri.
Însă, cu privire la această chestiune, urmează a se reţine că textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia a fost formulată cererea în despăgubire, „leagă” acest moment de data la care partea vătămată „a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”.
Cu privire la această sintagmă, există o dezlegare obligatorie a Înaltei Curţi, care prin Decizia în interesul legii nr. 22/2019 a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia”. (subl. ns.)
Aceste dezlegări obligatorii, date prin decizie în interesul legii, au fost avute în vedere în dosarul nr. x/2014, atât cu ocazia pronunţării sentinţei instanţei de fond, cât şi cu ocazia soluţionării recursului, instanţele stabilind că, prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată, la materialul probator administrat, revizuenta avea cunoştinţă de întinderea pagubei anterior rămânerii definitive a actului administrativ vătămător.
Aşadar, va constata instanţa de revizuire că modalitatea de determinare a momentului de la care putea fi evaluat prejudiciu a fost rezultatul evaluării situaţiei de fapt relevante, iar nu rezultatul unei interpretări a unui text de lege, care să contravină normelor de drept european.
Se constată că, în cererea de revizuire, revizuenta A. S.R.L., invocă în realitate chestiuni referitoare la modalitatea de evaluare a situaţiei de fapt, apreciind că în mod eronat instanţa care a pronunţat decizia atacată a considerat că acţiunea în despăgubiri ar fi putut fi formulată anterior anulării definitive a deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal. Însă, având în vedere dispoziţiile legale ce reglementează cazul de revizuire invocat, se constată că acesta poate viza exclusiv „calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului”.
Aşadar, aspectele reţinute de instanţele investite cu acţiunea în despăgubiri, referitoare la faptele deduse judecăţii (în legătură cu determinarea momentului de la care partea a avut posibilitatea, în mod efectiv, să cunoască întinderea pagubei), astfel cum au fost acestea dezlegate în baza probelor administrate, nu pot face obiect al contestării în calea extraordinară de atac formulată, deoarece în acest mod s-ar ajunge la reformarea deciziei pronunţate în recurs, ceea ce este inadmisibil.
În ceea ce priveşte constatările instanţei de recurs, potrivit cărora termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în despăgubiri „nu curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal”, care în opinia revizuentei ar contrazice dezlegări anterioare ale instanţelor europene, ori prevederi ale Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, Înalta Curte va reţine că toate criticile formulate în acest sens prin cererea revizuire sunt nefondate.
Astfel, în susţinerea motivului de revizuire, revizuenta a invocat incidenţa în speţă a Hotărârii pronunţate de CJUE în cauza Plaumann C-25/62.
Cu prioritate, Înalta Curte va constata că hotărârea invocată a fost avută în vedere la pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 22/2019, care a fost aplicată întocmai de instanţa a cărei deciziei se solicită a fi revizuită. Completul de judecată competent în soluţionarea recursului în interesul legii, analizând dacă preexistenţa unei hotărâri definitive de anulare a deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal reprezintă condiţie pentru naşterea dreptului la acţiunea în despăgubiri, a concluzionat în sens negativ, înlăturând implicit de la aplicare opinia jurisprudenţială contrară soluţiei adoptate, întemeiată pe considerentele din Hotărârea CJUE în cauza Plaumann.
La pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 22/2019, Înalta Curte a analizat implicit argumentele opiniei jurisprudenţiale majoritare, potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire este cel al rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ vătămător, aceste argumente fiind întemeiate, printer altele, şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 15 iulie 1963 – Cauza Plaumann împotriva Comisiei, C-25/62) (paragarful 4 al Deciziei în interesul legii). În urma analizei acestor argumente, s-a concluzionat în sensul că „momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt care nu este, în mod direct, legată nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia”.
Cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 5063/2011 (atacată cu revizuire), prin aceea că a aplicat, printre altele, Decizia în interesul legii menţionată, însuşindu-şi soluţia potrivit căreia momentul la care persoana a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei nu poate fi legat, în speţă, de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului, instanţa de recurs a invalidat implicit şi aplicabilitatea în cauză a Hotărârii CJUE pronunţată în cauza Plaumann (C-25/62).
Aşadar, în considerarea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 45/2016 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie (para 73-78, anterior citate), se constată că invocarea, pe calea revizuirii, a încălcării Hotărârii CJUE pronunţate în cauza Plaumann C-25/62 este inadmisibilă, aceasta fiind avută deja în vedere cu ocazia pronunţării deciziei atacate cu revizuire, care a aplicat întocmai o decizie obligatorie dată în interesul legii, la pronunţarea căreia aplicabilitatea jurisprudenţei eupropene fusese deja evaluată şi înlăturată.
Suplimentar, Înalta Curte va mai observa şi faptul că Hotărârea CJUE din cauza Plaumann a avut în vedere o ipoteză distinctă de cea analizată în speţa de faţă. Potrivit considerentelor acestei Hotărâri, CJUE a fost sesizată cu acţiune în anularea Deciziei S III 03079 a Comisiei din 22 mai 1962, de refuz al autorizării Republicii Federale Germania de a suspenda parţial taxele vamale aplicabile „mandarinelor şi clementinelor proaspete” importate din ţări terţe, precum şi cu cerere în plata unor despăgubiri în cuantum de 39 414,01 DM.
Procedând la verificarea cererii în despăgubiri, Curtea de Justiţie a reţinut că reclamanta a solicitat despăgubiri al căror cuantum corespunde valorii taxelor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri pe care aceasta a trebuit să le plătească, în urma deciziei împotriva căreia a formulat, în acelaşi timp, o acţiune în anulare. S-a constatat că, în aceste condiţii, „prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l-a suferit se întemeiază pe această decizie, iar acţiunea în despăgubiri vizează, în realitate, înlăturarea efectelor juridice pe care decizia contestată le-a produs în privinţa reclamantei şi, având în vedere că, în speţă, decizia atacată nu a fost anulată, că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie, în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privinţa celor cărora li se adresează, că aceştia din urmă nu pot pretinde, aşadar, daune interese ca urmare a acestui act, că, pe calea unei acţiuni în despăgubiri, Curtea nu poate să decidă luarea unor măsuri care ar înlătura efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată; rezultă, aşadar, că acţiunea reclamantei trebuie să fie respinsă ca neîntemeiată”.
Contrar aprecierilor revizuentei, prin Hotărârea CJUE invocată nu se reţin cu caracter obligatoriu aspectele invocate prin cererea de revizuire, respectiv că nu ar putea fi formulată acţiune în despăgubiri, anterior anulării definitive a actului administrativ, nici chiar în ipoteza în care efectele actului au fost înlăturate pe calea unei cereri separate, prin suspendarea executării, cum este cazul în speţă.
Ceea ce a reţinut instanţa europeană a fost doar faptul că, atâta vreme cât actul administrativ este legal, acţiunea în anulare fiind respinsă, nu există o faptă cauzatoare de prejudicii, care să dea dreptul la despăgubiri întemeiate pe emiterea acestui act.
În realitate, cererea în despăgubiri adresată CJUE în cauza Plaumann a reprezentat echivalentul cererii în repararea prejudiciului din dreptul intern, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, fiind accesorie acţiunii în anulare, iar nu o cerere distinctă, care în dreptul intern îşi găseşte corespondenţa în art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, spre deosebire de cauza Plaumann, în speţa de faţă prejudiciul a fost pretins pentru întreruperea nelegală a activităţii societăţii, efect care a fost însă înlăturat, în temeiul art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004, inclusiv pe perioada anterioară anulării definitive a actului.
Aşadar, Înalta Curte va observa că Hotărârea pronunţată în cauza Plaumann (c-25/62) nu are incidenţa în cauza de faţă, premisele avute în vedere la pronunţarea acesteia fiind diferite de cele analizate în prezentul litigiu, prin raportare la cauza cererii în despăgubire, care nu poate fi modificată în revizuire, dar şi la împrejurările diferite analizate de instanţa europeană.
A mai invocat revizuenta, tot în susţinerea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 din legea nr. 554/2004, faptul că decizia atacată ar contraveni practicii recente a ÎCCJ.
Din această perspectivă, criticile formulate se impun a fi respinse, ca inadmisibile, pe motiv că nerespectarea practicii ÎCCJ nu constituie cauză de revizuire, iar aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 45/2016 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „(…) 77. Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică”.
Referitor la încălcarea jursprudenţei CJUE şi a normelor de drept european în materie de TVA, Înalta Curtea urmează a respinge, de asemenea, criticile formulate, ca inadmisibile, constatând că aplicarea dezlegărilor date de instanţa europeană într-un domeniu armonizat, cum este cel privind taxa pe valoarea adăugată/regimul rambursării TVA (cauzele C-107/10 Enel Maritsa şi Cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română), nu poate fi extinsă unor situaţii juridice, altele decât cele ce fac obiectul armonizării la nivel european.
De altfel, în niciuna dintre aceste hotărâri nu este analizată condiţionarea momentului de la care partea poate evalua prejudiciul, de momentul anulării definitive a actului administrativ vătămător, pentru a se reţine incidenţa lor în speţă. Aspectele referitoare la momentul de la care sunt datorate dobânzile de întârziere pentru rambursarea excedentului de TVA, ori referitoare la necesitatea respectării principiului neutralităţii în materia de TVA, nu au nicio legătură cu necesitatea existenţei unei hotărâri definitive de anulare a actelor administrative, pentru evaluarea prejudiciului, astfel de chestiuni nefăcând obiect al analizei instanţei de drept european în hotărârile invocate de revizuentă.
Nici argumentele invocate în cererea de revizuire referitoare la eventuale asemănări între regimul accizelor şi al taxei pe valoarea adăugată nu pot fi reţinute, în dosarul în care s-a pronunţat decizia atacată nefiind aplicabil dreptul european relevant în domeniul accizelor, dat fiind că obiectul cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a vizat plata de despăgubiri pentru întreruperea activităţii, iar nu modul de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare, stabilite cu titlul de accize.
În ceea ce priveşte nerespectarea principiilor efectivităţii şi echivalenţei, Înalta Curte va reţine că revizuenta a invocat incidenţa în cauză a dezlegărilor CJUE în materie de despăgubiri cuvenite în temeiul normelor de concurenţă, făcând referire la Hotărârea pronunţată în cauza C-637/17 Cogeco.
Va reţine Înalta Curte că prin Hotărârea invocată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat prevederile Directivei 2014/104 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene Text cu relevanţă pentru SEE, precum şi prevederi ale art. 102 TFUE.
Înalta Curte va observa că normele de drept european interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene privesc acţiunile în despăgubire pentru prejudicii cauzate de înţelegeri de tip cartel şi nu are incidenţă în prezentul litigiu, astfel că hotărârea menţionată nu este relevantă din perspectiva art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Mai apoi, referitor la aplicarea principiilor efectivităţii şi echivalenţei, Înalta Curte va observa că premisa de la care porneşte analiza instanţei europene este aceea că termenul de prescripţie de 3 ani se calcula, potrivit dreptului intern portughez, de la data la care persoana prejudiciată a avut cunoştinţă de dreptul său la repararea prejudiciului, chiar dacă nu se cunosc persoana responsabilă şi întinderea integrală a prejudiciului. Or, în dreptul national, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 condiţionează momentul naşterii dreptului la acţiune de momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului, aceasta fiind o chestiune de fapt, de competenţa instanţei învestite cu cererea în despăgubiri.
Or, din această perspectivă, nu se poate concluziona în sensul că raţionamentul expus în jurisprudenţa CJUE invocată, ar fi aplicabil speţei de faţă.
De altfel, Înalta Curte va observa că argumentele invocate de revizuentă în susţinerea încălcării principiului efectivităţii sunt greşit întemeiate pe aplicabilitatea Hotărârii din cauza Plaumann, care în opinia acesteia ar condiţiona acţiunea în despăgubiri de rămânerea definitivă a acţiunii în anularea actului administrativ, ceea ce, potrivit considerentelor antrerior expuse, reprezintă o premisă eronată.
Mai apoi, revizuenta argumentează încălcarea aceluiaşi principiu de durata prea scurtă a termenului de 1 an, pentru formularea cererii în despăgubiri, apreciind că acest termen nu poate să curgă pe durata cât se soluţionează acţiunea în anulare. Or, în condiţiile în care s-a stabilit anterior că soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare nu reprezintă întodeauna condiţie pentru introducerea cererii în despăgubire, singura condiţie fiind aceea de cunoaştere a întinderii pagubei, în ipoteza (precum cea în speţă) a posibilităţii cuantificării prejudiciului anterior rămânerii definitive a acţiunii în anulare, nu sunt aplicabile considerentele expuse în hotărârea Curţii, cu privire la încălcarea principiului efectivtăţii. În ipoteza analizată de instanţa europeană, astfel cum s-a arătat anterior, termenul de prescripţie de 3 ani curgea (potrivit dreptului intern portughez) chiar şi în lipsa datelor necesare stabilirii întinderii prejudiciului.
În ceea ce priveşte principiul echivalenţei, în Hotărârea din cauza C-637/17 Cogeco Curtea a reţinut că „(…) 76. Având în vedere faptul că, potrivit datelor congruente furnizate de părţile din procedură, norma de prescripţie prevăzută la articolul 498 din C. civ. se aplică în aceeaşi măsură acţiunilor în despăgubire întemeiate pe dreptul Uniunii, cât şi acelora introduse în temeiul legislaţiei naţionale, în speţă nu se poate prezuma nicio încălcare a principiului echivalenţei.(…)”. Or, Înalta Curte va reţine că nici privinţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu se identifică o deosebire de tratament, care să conducă la concluzia încălcării principiului echivalenţei.
Urmează a fi înlăturate, ca nefondate, susţinerile potrivit cărora încălcarea principiului echivalenţei s-ar putea reţine prin raportare la durata mai mare, stabilită în legislaţia fiscal, a termenului de rambursare a TVA, ori de solicitare a dobânzilor fiscale, în condiţiile în care acest termen este de 5 ani. Înalta Curte va reţine că dispoziţiile din materie fiscală reprezintă norme speciale derogatorii, care nu au incidenţă în prezenta cauză, în care s-au solicitat despăgubiri pentru efectele produse de executarea unui act adminstrativ tipc, iar nu a unui act administrativ fiscal. Deşi revizuenta încearcă să inducă ideea potrivit căreia ar fi aplicabile prevederi europene în materia accizelor, în realitate litigiul nu priveşte restituirea unor creanţe fiscale reprezentând accize, ori dobânzi aferente acestora, ci obligarea unei autorităţi publice la repararea prejudiciului cauzat prin punerea în executare a unui act nelegal, astfel normele speciale în materie fiscală nu sunt incidente.
În ceea ce priveşte susţinerile revizuentei referitoare la încălcarea prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale (art. 41 privind dreptul la buna administrare, art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, art. 16 privind libertatea de a desfăşura o activitate comercială, art. 17 privind dreptul de proprietate şi art. 54 referitor la interzicerea abuzului de drept), Înalta Curte urmează a le respinge ca nefondate.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 41 din Cartă, se invocă în cererea de revizuire aspecte care au legătură cu evaluarea materialului probator, în stabilirea momentului de la care revizuenta cunoştea întinderea prejudiciului. Or, astfel cum s-a arătat anterior, calea de atac a revizuirii nu poate repune în discuţie modalitatea în care instanţele au determinat o anumită situaţie de fapt, prin raportare la probele administrate, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la reformarea deciziei din recurs, ceea ce nu este admisibil.
Referitor la încălcarea art. 47 din Cartă, se critică faptul că instanţa ce a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită ar fi aplicat ad literam Decizia în interesul legii nr. 22/2019, fără a realiza propriile verificări cu privire la posibilitatea revizuentei de a evalua prejudiciul anterior anulării definitive a actului administrativ. Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste susţineri, observând că cererea în despăgubiri a societăţii A. a fost soluţionată de instanţa în urma evaluării materialului probator administrat, fiind analizate în amănunt toate elementele esenţiale, de natură a determina momentul de la care întinderea prejudiciului putea fi cunoscută. Nu se poate susţine aşadar că partea nu ar fi avut drept de acces la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, toate aspectele valorificate în considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită fiind dezbătute în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului părţilor la apărare.
Criticile privind încălcarea dreptului la a desfăşura activitate economică nu se susţin, garantarea dreptului la recuperarea prejudiciului cauzat de executarea unui act nelegal nefiind necondiţionată, ci supusă unor limitări, precum respectarea termenului de prescripţie în care cererea trebuie formulată. Revizuenta avea cunoştinţă de aceste limitări, neputând invoca necunoaşterea legii, iar faptul că acţiunea în despăgubiri a fost respinsă, nu echivalează unei interdicţii de derulare a activităţii economice.
Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine nici încălcarea unui drept de proprietate prin respingerea cererii în despăgubiri, neexistând un drept absolut al revizuentei în obţinerea acestor despăgubiri, necondiţionat de respectarea unor proceduri, tot astfel cum aceasta nu deţine nici o „speranţă legitimă” în acest sens.
În ceea ce priveşte existenţa unui „abuz de drept” din partea instanţei de judecată, criticile formulate se impun a fi respinse, în condiţiile în care decizia atacată a fost pronunţată în baza probatoriului administrat, iar modalitatea de evaluare a acestuia nu poate fi cenzurată în prezenta procedură.
Referitor la criticile privind încălcarea, printr-o decizie definitivă a instanţei naţionale, a prevederilor art. 6 paragraf 1 şi art. 1 Protocolul 1 Adiţional la CEDO, Înalta Curte urmează a le respinge ca inadmisibile, constatând că nu pot fi valorificate în procedura reglementată de art. 21 din Legea nr. 554/2004. Doar în urma constatării unei încălcări, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a drepturilor garantate de Convenţie, se naşte dreptul persoanei vătămate la formularea cererii în revizuire, în temeiul prevederilor art. 509 pct. 10 C. proc. civ.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va reţine că în cauză nu este incident motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ, astfel că în temeiul art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, rap. la art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
Sursa informației: www.scj.ro.
