Inadmisibilitate. Formularea contestaţiei împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi de atac

• Constituţia României: art. 129
• Legea nr. 302/2004: art. 114 alin. (1)
• Legea nr. 302/2004: art. 52 alin. (8)
• Legea nr. 302/2004: art. 54
• Legea nr. 302/2004: art. 58 alin. (4)
• Legea nr. 302/2004: art. 7
• NCPP: art. 275 alin. (3)
• NCPP: art. 425^1

În baza art. 114 alin. (1), (2) raportat la art. 58 alin. (4), (5) din Legea nr. 302/2004 s-a respins, ca nefondată, cererea de predare temporară a persoanei solicitate A., formulată de autoritățile judiciare estoniene.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului din oficiu pentru parte să fie avansat din fondul Ministerului Justiției, urmând să rămână în sarcina statului.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 381 din 18 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația în care se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea contestației exercitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 77/F din data de 4 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, prin care, în baza art. 114 alin. (1), (2) raportat la art. 58 alin. (4), (5) din Legea nr. 302/2004, s-a respins, ca nefondată, cererea de predare temporară a persoanei solicitate A., formulată de autoritățile judiciare estoniene după rămânerea definitivă a hotărârii de predare (sentința penală nr. 189/F din data de 1 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2020).

Potrivit art. 114 din Legea nr. 302/2004:

„(1) În situația în care persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de către autoritățile judiciare române, predarea acesteia poate fi amânată până la soluționarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenție a pedepsei, predarea poate fi amânată până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea pedepsei la termen. Dispozițiile art. 58 alin. (2) – (5) și (7) se aplică în mod corespunzător.

(2) Condițiile privind predarea temporară se stabilesc prin acordul încheiat între autoritățile române și străine competente. Pentru România, autoritatea competentă este curtea de apel care a executat mandatul european de arestare. Preluarea persoanei predate și returnarea acesteia se fac de către autoritățile competente ale statului emitent, pe teritoriul României. Cheltuielile privind preluarea și returnarea persoanei predate sunt suportate de statul emitent.

Totodată, potrivit art. 58 din același act normativ:

„(1). În situația în care persoana extrădată este cercetată penal de către autoritățile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluționarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenție a pedepsei, predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea pedepsei la termen.

(2) Predarea poate fi amânată atunci când:

a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate se va ameliora;

b) persoana extrădată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În acest caz, predarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea, astfel încât predarea să fie posibilă;

c) din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecințe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia. În acest caz, predarea poate fi amânată cel mult 3 luni și numai o singură dată.

[…] (4) Prin excepție de la alin. (1), la cererea expresă a statului solicitant, persoana extrădată poate fi predată temporar, pe o durată stabilită de comun acord de autoritățile române și statul solicitant.

(5) Atunci când cererea prevăzută la alin. (4) este transmisă după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, predarea temporară este aprobată de președintele secției penale a curții de apel care a soluționat cererea de extrădare, prin încheiere motivată, dată în cameră de consiliu. La cererea președintelui secției penale a curții de apel, organul judiciar pe rolul căruia se află cauza ori instanța de executare transmite informațiile solicitate.

(6) Condițiile privind predarea temporară se stabilesc prin acordul încheiat între autoritățile române și străine competente. Pentru România, autoritatea competentă este Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate. Preluarea persoanei extrădate și returnarea acesteia se fac de către autoritățile competente ale statului solicitant, pe teritoriul României. Cheltuielile privind preluarea și returnarea persoanei extrădate sunt suportate de statul solicitant.

(7) Dacă persoana extrădată potrivit alin. (4) se află în executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, executarea pedepsei sau a măsurii se consideră suspendată începând cu data la care persoana a fost preluată de statul emitent până la data returnării acesteia.”

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale precitate rezultă că cererea de predare temporară a persoanei solicitate, formulată de statul emitent după rămânerea definitivă a hotărârii de predare amânată (ipoteza speței) intră în competența exclusivă a președintelui secției penale a curții de apel care a soluționat cererea de extrădare/punere în executare a mandatului european de arestare, care, în cadrul unei proceduri necontencioase, pentru argumente de oportunitate, o admite sau o respinge, prin încheiere motivată, dată în cameră de consiliu.

Aceleași dispoziții legale nu prevăd însă că încheierea pronunțată în această procedură specială este susceptibilă a fi supusă vreunei căi de atac, nici în mod expres, și nici implicit, prin trimitere, eventual, la dispozițiile art. 52 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 (care reglementează calea de atac împotriva hotărârii pronunțate în procedura extrădării, iar în considerarea art. 54 din Legea nr. 302/2004, prin analogie, și în ipoteza amânării extrădării, admiterii sub condiție a extrădării, consimțământului extinderii obiectului extrădării și reextrădării către un stat terț) sau la art. 110 din același act normativ (care reglementează calea de atac împotriva hotărârii pronunțate în materia executării mandatului european de arestare).

În consecință, potrivit dispozițiilor Legii nr. 302/2004, încheierea prin care se soluționează, în condițiile art. 58 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, cererea de predare temporară a persoanei solicitate formulată de statul emitent după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, nu poate face obiectul controlului judiciar, având caracter definitiv.

Or, în condițiile în care hotărârea susmenționată nu poate fi contestată în baza Legii nr. 302/2004, normă specială care se aplică cu prioritate față de norma de drept comun – C. proc. pen., aceasta nu poate fi supusă contestației nici în baza art. 425^1 C. proc. pen. (astfel cum susține parchetul), normă de drept comun care, în virtutea art. 7 din Legea nr. 302/2004, doar completează dispozițiile legii speciale atunci când aceasta prevede calea de atac a contestației.

Astfel, prin chiar conținutul său, „calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel” (circumscris alin. (1), norma cuprinsă în art. 425^1 C. proc. pen. limitează aplicabilitatea sa exclusiv la situația în care legea prevede calea de atac a contestației.

Or, cum legea specială (Legea nr. 302/2004) nu instituie calea de atac a contestației împotriva încheierii prevăzute de art. 58 alin. (5) din cuprinsul ei, dispozițiile art. 425^1 C. proc. pen. nu-și găsesc aplicabilitate în speță, neputând legitima demersul judiciar al parchetului.

În contextul acelorași considerații, Înalta Curte constată că mențiunea din dispozitivul hotărârii contestate, în sensul că împotriva acesteia se poate formula „contestație în termen de 5 zile de la pronunțare pentru procuror și pentru persoana solicitată”, nu are nicio relevanță în susținerea prezentului demers, întrucât, așa cum s-a arătat, calea de atac împotriva unei hotărâri este întotdeauna determinată prin lege, iar față de obiectul prezentei cauze, nu se identifică posibilitatea exercitării contestației împotriva hotărârii primei instanțe.

Pentru considerentele prezentate, notând că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat contestație împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi de atac, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația exercitată de acesta, constatând, pe cale de consecință, existența unui impediment legal în analiza pe fond a căii de atac.

Ca efect al soluției dispuse, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., va păstra în sarcina statului cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației, urmând ca, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană solicitată A., în cuantum de 601 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.