[IN MEMORIAM] Căutătorul

Venim cu vânt de cuvinte, plecăm în cuvinte. Ne naștem români, trăim oricum, dar întotdeauna murim români. „Cuvânt” și „român” sunt doar două slove, boltă pentru viețile noastre. Două cuvinte, între care se deschide un câmp abisal, pe care, sub sulița soarelui, în fiecare zi, un om cu o unealtă în mână – cuvântul – caută izvoare pentru cuvintele vieții noastre, ce ne sunt când mângâiere și acoperiș, când lacrimă și deznădejde. Pasiunea sa forțează sublimul. Viața lui e nerăbdare și ardere. Mereu căutările lui încep acolo unde, aparent, nu e nimic de spus, pentru a ajunge în locul unde cuvintele sunt prea puține pentru a descrie întregul. Fără îndoială, omul acesta nu poate trăi în afara cuvintelor. Mi-am luat, într-o zi, inima în dinți și am mers să-l întâlnesc. Omul acela este academicianul Marius Sala. A urmat încrucișarea privirilor, o clipă de tăcere și dialogul ce se varsă nerăbdător pe foaia de hârtie, în minte și în inimă. Viața ne dăruiește privilegii nesperate.

Legal Point: Domnule academician, cine sunteți dumneavoastră, de fapt?

Marius Sala: Indiferent cât ar suna de ciudat, răspunsul la întrebarea aceasta este că nu mă cunosc, e foarte greu să formulez un răspuns complex, eu însumi nu știu cine sunt în adevărata însemnătate. O să spuneți că este o glumă, dar realmente nu mă cunosc. Trăiești uneori alături de persoane pe care ai impresia că le cunoști, dar adevărul este că pe tine însuți nu te cunoști cu adevărat. Vă surprinde, poate.

Legal Point: Mă surprinde. Poate fi un corolar la activitatea dumneavoastră, absolut fabuloasă, de până acum. Eu nu știu cum poate cineva să scrie atât, doar să scrie, dar să mai și gândească.

Marius Sala: Cred că am ajuns aici pentru că am avut profesori buni. Am început să lucrez în domeniul lingvisticii de pe vremea când eram student și am avut marele avantaj că am lucrat ani de zile cu Rosetti. Rosetti a fost un om formidabil, dar tatăl meu spiritual, că așa l-am numit, a fost Iorgu Iordan. Cu Rosetti am lucrat vreo 4-5 ani.

Legal Point: Cu siguranță că acesta a fost resortul care v-a împins spre studiul lingvisticii.

Marius Sala: Da. De la Rosetti am învățat arta managementului.

Legal Point: Încerc să-mi imaginez Vașcăul, locul nașterii dumneavoastră, în vremea interbelică, cu Crișul Negru, cu munții Bihorului, locul copilăriei dumneavoastră, cu tradiții nealterate, cu un folclor deosebit. Cât de mult v-a influențat apartenența la țara Beiușului, având în vedere puternicele influențe autohtone din limba română?

Marius Sala: Vașcăul, pentru mine, este locul copilăriei. Bunicul meu, preotul Vasile Sala, cărturar și folclorist, a fost omul care m-a format. Îl vedeam cum stătea toată ziua la masă și citea ziarele, scotea din ziare tot felul de lucruri și întrebam: „Ce tot îți notezi acolo, moșule?” (îi spuneam „moșule”, pentru că așa se spunea la noi). Am descoperit, astfel, că poate exista cineva capabil să scrie de dimineață până seara, în afara timpului când mânca de prânz sau când stătea pe laviță, în fața casei, de vorbă cu prietenul lui, Salvador Mihali.

Legal Point: V-a fascinat faptul că stătea la citit și își nota ideile. Ați urmat pe drumul marilor lingviști, Alexandru Graur, care v-a fost și profesor, Sextil Pușcariu, Coteanu și mulți alții. Aveți un mentor care v-a ajutat să distingeți cu claritate chemarea spre această linie a vieții – lingvistica?

„O să spuneți că este o glumă, dar realmente nu mă cunosc, trăiești uneori alături de persoane pe care ai impresia că le cunoști, dar adevărul este că pe tine însuți nu te cunoști cu adevărat.”

Marius Sala: Fiecare dintre profesorii mei a contribuit în felul lui. Graur a fost primul meu profesor de lingvistică, în anul I de facultate. Orele lui erau fascinante prin claritate și prin felul de a pune în legătură fapte aparent disparate. Mai târziu, când am citit diverse cărți străine, i-am comparat stilul cu al lui A. Meillet, fostul lui profesor și cel mai mare lingvist al primei jumătăți a secolului trecut. Aproape nu era oră de curs să nu-l întreb ceva, pe când cobora scările celor trei etaje din clădirea de atunci a Rectoratului. Al. Graur a fost și profesorul care mi-a publicat în revista „Cum vorbim” primele încercări (glosar dialectal din Bihor, note de toponimie și antroponimie). Dialectologia a fost deci primul domeniu în care m-am introdus pentru a studia limba română. A fost, pentru mine, un om de o claritate extraordinară, știa să spună lucruri pe înțelesul nostru, al bobocilor, lucruri care erau foarte complicate, dar dânsul știa să le spună atât de simplu. Era un pedagog desăvârșit. Graur a fost primul meu profesor de lingvistică, pentru ca, după aceea, să intru în sfera lui Rosetti, în domeniul lui, și apoi al lui Iordan. Era cel mai apropiat de folclor, așa cum aflasem de la bunicul meu, preotul Vasile Sala, interesat și de viața cuvintelor.

Întâmplarea – descoperirea mea ca amator de lingvistică, de către un profesor de literatură – a făcut să fiu primit ca cercetător de D. Macrea, atunci director al Institutului de Lingvistică, deși eram abia în anul al II-lea (în cartea mea de muncă scrie că am fost angajat la 1 februarie 1953). La Institut am descoperit tainele dialectologiei sub îndrumarea discretă a lui Al. Rosetti (anchete dialectale în Valea Jiului și Valea Bistriței, la ultima fiind chiar coordonatorul proiectului, anchete pentru arhiva lucrări pregătitoare pentru noul atlas lingvistic român). Al. Rosetti mi-a încredințat ancheta pentru România la Atlasul lingvistic mediteranean. În acea vreme mă descoperise și E. Petrovici, care m-a îndemnat să fac o micromonografie a graiului de pe Valea Crișului Negru. A fost prima mea comunicare științifică ținută în fața profesorilor mei, prezenți în vremea aceea la ședințele unui cerc studențesc (ajunsesem în anul al II-lea să fiu președintele cercului, după E. Vasiliu, devenit asistent). Și prima mea lucrare mai amplă publicată a fost tot de dialectologie (teza de licență „Termeni pentru «unchi» după Atlasul lingvistic român”).

Cum sunt la ora mărturisirilor, revăzând pentru prima dată, cu această ocazie, ce am scris în frageda-mi pruncie lingvistică, am ajuns la concluzia, modestă, că n-am ce retracta din ce am scris în acel articol (poate aș „scutura” textul de numeroasele note; aș face – scuzați comparația – o scuturare a podoabelor, de care vorbea Tudor Vianu când analiza epitetul eminescian din tinerețe. Unele dintre articolele de dialectologie i-au plăcut profesorului meu Al. Rosetti și, cum pentru el publicarea unui articol în străinătate era marca de calitate, mi-a propus să traduc două dintre acestea, pe care le-a trimis la „Revue de linguistique romane”. Datorită dumnealui, dialectologul Marius Sala a fost publicat la 26 de ani în cea mai prestigioasă revistă de romanistică. Era în epoca în care mă pasiona dialectologia și cunoșteam Atlasul lingvistic român până în cele mai mici detalii. Îmi amintesc că la examenul de licență (i se spunea de stat), la proba orală, pe care am dat-o cu Rosetti, am avut un text dialectal din Arpașul de Jos, județul Sibiu. Rosetti m-a chemat lângă el la catedră. Era amuzat, dar și curios să vadă dacă mă poate prinde cu ceva. M-a întrebat dacă pot spune de unde este textul de pe bilețelul de examen. I-am răspuns sec: „Din punctul 172 din ancheta Petrovici.” Mi-a prins mâna și m-a întrebat: „De unde știi?” Era singurul punct în care fuseseră notați diftongi egali. M-a lovit peste picior, a continuat cu „al dracului!” și am vorbit despre teme care l-ar fi scandalizat pe marele meu maestru Iorgu Iordan (vreau să precizez că nu erau teme de geografie lingvistică).

Legal Point: Cum a fost întâlnirea cu marele profesor Iorgu Iordan?

Marius Sala: Nu știu cum aș fi continuat în lingvistică dacă la începutul anului 1960 nu m-ar fi chemat Iorgu Iordan să-mi spună: „Locul matale este la lingvistică romanică.” A fost „marea despărțire administrativă” de Rosetti, dar a fost doar ceva aparent, fiindcă zilnic continuam să-l văd pe maestru. Am încetat însă să mai fac dialectologie română. Pentru Iorgu Iordan, romanistica însemna studiul comparat al limbilor romanice (era doar elevul lui W. Meyer- Lübke, părintele lingvisticii romanice comparate), dar la fel de important era studiul limbii române din perspectiva romanică. Fără să-mi ceară în mod special, am înțeles că ar fi bine să abordez studiul istoric al limbii române din perspectivă romanică. Ocazia mi-a fost oferită de Tratatul de istorie a limbii române, inițiat și condus de Al. Rosetti încă de pe vremea când lucram la dialectologie (despre acesta Rosetti îmi scria de la mare, în august ’60: „Nu uita că am un junghi: Tratatul! Ce, cum?”).

Fusesem numit secretar al proiectului, iar I. Coteanu, responsabilul adjunct al Tratatului, m-a numit secretar al volumului al II-lea, pe care îl coordona. La acest tratat mă ocupam de fonetica istorică a limbii române din epoca numită „româna comună”. Cum principiul de bază al tratatului era compararea diferitelor structuri din epoci succesive (ideea a fost, la origine, a lui I. Coteanu), a trebuit să abordez româna comună și din punct de vedere fonologic. Trebuia să facem ceva nou.

A început o nouă epocă în viața mea științifică, în care am părăsit „tinerețea”, dominată de dialectologie, pentru o „maturitate juvenilă”, dominată de tendința de a găsi, cu ajutorul metodelor structuraliste, noi explicații pentru fapte de istoria limbii (încercările de acest fel erau la începuturile lor în lingvistica românească). Aș numi această etapă „epoca în roșu intens”, dacă „roșu” n-ar avea o conotație negativă.

Spre deosebire de regretatul meu coleg și prieten Em. Vasiliu, inițiatorul, la noi, al fonologiei diacronice, am apelat, în încercările mele, la compararea sistematică a limbii române cu celelalte limbi romanice, așa cum va face celălalt prieten al meu, Andrei Avram. Am publicat în deceniul al șaselea o serie de articole de fonetică istorică românească, pe care le-am adunat în prima mea carte („Contribuții la fonetica istorică a limbii române”, 1970), care a primit Premiul Academiei Române. Cartea a fost tradusă în Franța și, dacă ar fi să mă iau după ce au scris recenzenții, s-a bucurat de succes, tocmai pentru că era o altă perspectivă. Recenziile pot fi citite. Într-o scrisoare, un coleg american, pe scurt, mi-a spus că, datorită prezentării din perspectivă romanică, faptele românești sunt mai accesibile celor ce nu cunosc româna. Termin cu o amintire din acea epocă semnificativă pentru ce și cum eram eu în acei ani (îmi cer scuze dacă unii o știu, dar, fiind legată de cel mai bun articol de fonetică istorică al meu, cer înțelegere și răbdare). Este articolul care nu întâmplător are titlul „România occidentală și România orientală. În legătură cu tratamentul sonantelor”. Totul a pornit de la un seminar de lingvistică romanică. O studentă m-a întrebat cum se explică rotacismul lui „-n-” intervocalic din perspectivă romanică. I-am răspuns: „Nu știu, dar voi încerca să răspund peste o săptămână.” A fost o săptămână nebună, cea mai nebunatică (evident că mă refer la cercetare). În trei zile și trei nopți (aveam o singură cameră și am inventat un paravan ca să o feresc pe soția mea de lumina lămpii de pe birou), am reușit să văd cum erau lucrurile în celelalte limbi romanice și am dat soluția acceptată azi de toată lumea lingviștilor. Povestea nu se termină aici. La câteva zile, m-am întâlnit cu Emil Petrovici, profesor la Cluj, care stătea mai mult la București, mai ales după moartea soției, și care avea obiceiul să mă cheme după masă să discutăm.

„La nivel declarativ, cel puțin, ne dorim o justiție corectă în România”.

Despre Petrovici am spus, și nu ezit să repet, că a fost cel mai mare lingvist român după S. Pușcariu (mă refer nu la cantitatea lucrărilor publicate, cât la felul cum aborda cercetarea limbii din perspectivă structuralistă). De la Petrovici am deprins ideea de bază a structuralismului, pe care mi-o repeta aproape obsesiv: „În limbă totul se leagă. Nu trebuie să explicăm nimic izolat.” Comparam în acea vreme discuțiile cu E. Petrovici cu un lapte de pasăre, desertul meu preferat, preferință moștenită de la bunicul meu. Ajuns în salonașul în care mă primea, Petrovici m-a întrebat ce mai e nou. Am început să-i vorbesc despre nebunia mea. La jumătatea expunerii m-a oprit („Stai!”) și a continuat ca și cum ar fi citit undeva, cândva, ce gândisem eu. Am rămas mut, dar de plăcere. A fost cea mai mare satisfacție a vieții mele științifice: încântat că primisem avizul unui control de calitate de cel mai înalt nivel și, în același timp, de admirație (credeam că numai eu putusem să ajung la acea concluzie).

Epoca pe care am numit-o de „roșu intens” a continuat până astăzi. Datorită spiritului lui Iorgu Iordan, am insistat, în această epocă, asupra a ceea ce am considerat că este o datorie a romanisticii românești: compararea sistematică a limbii române cu celelalte limbi romanice. Atunci când am afirmat că sunt un produs al școlii lingvistice românești, trebuia să fac o precizare: sunt în primul rând elevul lui Iorgu Iordan. Asta explică faptul că nu am rămas numai în domeniul limbii române, ci am abordat și domeniul limbii spaniole. Să nu uităm că datorită lui Iorgu Iordan a fost reintrodus la filologie studiul limbii spaniole. O întâmplare fericită, care are și un nume – E. Petrovici –, a făcut să aflu că la București există evrei spanioli (fiica lui era căsătorită cu un evreu spaniol) și că aceștia vorbeau o limbă arhaică, cu trăsături ale spaniolei din secolul al XVI-lea, când au fost expulzați din Spania (au existat astfel de evrei și la Craiova!). Experiența din domeniul dialectologiei românești m-a ajutat să fac anchete, să scriu articole, ba chiar să obțin doctoratul sub îndrumarea lui Iorgu Iordan – cu o teză despre fonetica și fonologia iudeospaniolei din București, și ea bine primită de hispaniști (s-a remarcat, și de această dată, inovația metodologică). Am scris chiar trei cărți despre iudeospaniolă, o duzină de articole și comunicări la congrese internaționale. Cercetările mele de iudeospaniolă l-au făcut, probabil, pe Iorgu Iordan să-mi propună să trec la Sectorul de lingvistică romanică. Maestrul meu mi-a sugerat, la câtva timp, să facem la institut o introducere în spaniola americană (el avusese un curs pe această temă). Fiind tot în epoca de „roșu intens”, am acceptat propunerea și, după câteva săptămâni, i-am prezentat planul proiectului, care nu semăna cu ce scrisese el. Mi-a spus că este de acord cu planul, dar că nu se mai implică, fiindcă este altceva decât gândise el.

Împreună cu Dan Munteanu, Tudora Șandru și Valeria Neagu am publicat, la Bogota, „El español de América”, vol. I, Léxico (1982), o carte în două volume de peste 1200 de pagini, foarte bine primită de specialiști. Înainte de a apărea această carte, cei patru autori au participat la un concurs internațional – Premiul Centenarului Academiei Mexicane (1975) – și l-au câștigat cu lucrarea „El léxico indígena del español americano. Apreciaciones sobre su vitalidad” (apărută în 1977). În ambele lucrări am propus unele criterii de selecție pentru a reține faptele importante. Mă pot considera elevul tuturor profesorilor menționați. Colegul și prietenul meu oltean, profesorul Gr. Brâncuș, relatează despre o întâlnire cu Al. Rosetti în Albania, care i-a spus despre mine: „Al dracului, știe să învețe de la toți!”