Impreviziunea și clauzele asigurătorii împotriva riscurilor în comerțul internațional

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Raportul dintre impreviziune și forța obligatorie a contractelor în comerțul internațional, sau cum ar spune romanii: pacta sunt servanda sau rec sic stantibus? Aplicabilitatea în comerțul internațional

Impreviziunea, care are în vedere schimbarea fundamentală a circumstanțelor în care un contract trebuie să fie executat, este reglementată în dreptul intern la art. 1271 și urm. C. civ., unde legiuitorul a enumerat explicit condițiile care trebuie întrunite pentru ca partea ale cărei obligații au devenit excesive să poată cere, dar și obține, fie adaptarea contractului, fie încetarea efectelor acestuia, fiind cu alte cuvinte dezlegată de principiul forței obligatorii a contractului. Cu alte cuvinte, raportul dintre pacta sunt servanda și rec sic stantibus ar fi acela de lex generalis la lex specialis, impreviziunea fiind privită ca dispoziție derogatorie de la principiul forței obligatorii a contractului, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru invocarea acesteia^[24].

În doctrină^[25] s-a ridicat întrebarea dacă teoria impreviziunii s-a născut cu adevărat în vreme de război, sau dacă necesitățile războiului nu au făcut altceva decât să arate ceea ce, până atunci, era considerat o regulă constată deja existentă și de la sine înțeleasă cu privire la faptul că partea se angajează la executarea unor obligații în limitele pe care ea le înțelege, iar nu în orice posibile circumstanțe, indiferent cât de nefavorabile. Întrebarea este relevantă, deoarece, considerăm că, dacă am admite că această constantă ar fi existat, am putea privi impreviziunea nu ca pe o excepție de la principiul forței obligatorii, ci ca pe o rezervă asupra aplicabilității sale, față de anumite împrejurări. Indiferent de modul cum este privită, fie ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului^[26], fie ca pe o rezervă față de manifestarea consimțământului^[27] la încheierea unui contract pacta sunt servanda, impreviziunea se aplică în dreptul național și în raporturile comerciale interne.

În dreptul internațional, după cum am arătat anterior în subsecțiunea dedicată aspectelor de drept comparat, teoria impreviziunii, parte în unele legislații^[28] a frustration of the contract, este de asemenea recunoscută. Astfel, observăm că, la nivelul legislațiilor naționale, teoria impreviziunii operează în raporturile civile și comerciale dintre părți. Dar întrebarea care se ridică este dacă această teorie a impreviziunii se aplică și în raporturile de comerț internațional, și dacă da, care va fi în acest caz legea aplicabilă?

Din moment ce dreptul comerțului internațional reglementează raporturile comerciale dintre părți aparținând unor state diferite, iar acele state recunosc aplicarea teoriei impreviziunii, nimic nu împiedică aplicarea teoriei impreviziunii inclusiv în raporturile de comerț internațional, din moment ce aceasta nu ar trebui privită ca o derogare excepțională de la principiul forței obligatorii, ci mai degrabă ca o garantare a executabilității contractului în limitele în care obligațiile au fost asumate. Cu alte cuvinte, putem considera că impreviziunea este chiar o extindere atipică a principiului forței obligatorii, care leagă părțile doar de obligațiile asumate, așa cum se întrezăreau ele în condițiile normale în care au fost contractate. Răspunzând astfel la prima întrebare, putem conchide că, inclusiv în raporturile de comerț internațional, impreviziunea este aplicabilă, din moment ce, aceste raporturi, poate mai mult decât celelalte raporturi de drept civil, se confruntă cu realitatea economică^[29] efectivă.

Cu privire la legea aplicabilă în materia impreviziunii, aceasta diferă în funcție de obiectul contractului în care obligațiile se dezechilibrează ca urmare a apariției unei împrejurări excepționale și imprevizibile, astfel că, la nivel internațional, nu există o unică reglementare asupra efectelor generate ca urmare a intervenției impreviziunii, fiind aplicabil, de la caz la caz instrumentul care reglementează chiar contractul încheiat. Exemplificativ, atunci când sunt aplicabile Principiile UNIDROIT, teoria impreviziunii este incidentă, conform reglementărilor cuprinse expres în acestea, pe când, dacă contractul are la bază Convenția de la Viena (1980) și părțile nu au stipulat o clauză de hardship, situația este mai dificilă, din moment ce această Convenție nu acceptă teoria impreviziunii^[30].

În continuare, ne vom îndrepta atenția către condițiile cerute pentru aplicarea teoriei impreviziunii, cunoscută mai ales sub denumirea de hardship^[31], în raporturile de comerț internațional.

IV. Clauza de hardship și impreviziunea. Riscurile de confuzie

Printre principalele clauze asigurătorii împotriva riscurilor contractuale se numără clauza de hardship, care este preferabilă^[32] teoriei impreviziunii, deoarece spre deosebire de aceasta, lasă părților libertatea de a conveni modul în care contractul își va produce efectele și în care vor fi redistribuite obligațiile. După cum am menționat anterior, la nivel internațional nu există o unică reglementare cu privire la teoria impreviziunii, fiind aplicabil un act normativ sau un altul în funcție de contractul în care intervine impreviziunea, așa încât nu natura evenimentului este cea care va determina legea aplicabilă, ci obiectul contractului încheiat între părți. În ciuda lipsei unei astfel de legi, care, considerăm că nici nu ar fi necesară, din moment ce fiecare contract are particularitățile sale, există totuși o definiție a impreviziunii în Principiile UNIDROIT, la art. 6.2.2.

Definiția impreviziunii, la nivel internațional, așa cum reiese din Principiile UNIDROIT, este compusă^[33] dintr-un set de condiții, pe care, un eveniment trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerat caz de impreviziune contractuală. Aceste condiții sunt următoarele: evenimentul să fie cunoscut părții dezavantajate abia după încheierea contractului, acesta să nu fi putut fi luat în considerare în mod rezonabil de partea dezavantajată la momentul încheierii contractului, evenimentul să fie în afara controlului părții dezavantajate, iar riscul producerii acestuia să nu fi fost în vreun fel asumat de partea ale cărei obligații devin excesive.

Tot la nivel internațional^[34], Clauza de hardship^[35] a C.C.I.^[36], prevede în pct.1, alin. (2), ca părțile vor fi obligate la renegocierea contractului, în ipoteza în care cumulativ, ca urmare a producerii unui eveniment neașteptat și în mod rezonabil neprevăzut, obligațiile uneia dintre părți au devenit mai oneroase, și acesteia nu i s-ar putea pretinde în mod rezonabil să depășească consecințele evenimentului în aceleași condiții contractuale.

Observăm astfel că, aparent, pentru reținerea impreviziunii, în funcție de legislația aplicabilă numărul, dar și conținutul condițiilor cerute diferă. Credem totuși că distincțiile sunt de această dată doar formale, din moment ce, fie că privim în reglementarea din Principiile UNIDROIT, în fie la Clauza de hardship a International Chamber of Commerce sau în dreptul național, condițiile sunt în linii mari, aceleași, doctrina^[37] clasificându-le chiar în caracteristici ale împrejurărilor de hardship și efectele pe care acel eveniment trebuie să le producă efectiv în plan contractual. Dar, indiferent cum am clasifica, sau regrupa condițiile, impreviziunea este aceeași: acea împrejurare neprevăzută, neasumată de vreuna dintre părți, independentă de culpa părților, care survine și modifică împrejurările în care contractul trebuie să se execute, creând în defavoarea uneia dintre părți o situație mult mai împovărătoare decât cea la care s-a angajat în executarea obligațiilor. Se impun câteva observații.

În primul rând, faptul că doar pentru o parte contractuală obligațiile devin mai oneroase, nu înseamnă automat că cealaltă parte câștigă din prejudiciul părții dezavantajate, putând fi imaginate situații când cealaltă parte dobândește exact același beneficiu, doar că este mult mai greu pentru cocontractantul său să-și mai execute, în noile împrejurări, obligațiile asumate. În plus, nu putem considera că partea care nu este dezavantajată exorbitant, nu este dezavantajată deloc de schimbarea împrejurărilor, aceasta putând, de asemenea, suferi anumite prejudicii, care însă, spre deosebire de cele ale cocontractantului său, nu sunt exorbitante în așa manieră încât să conducă la necesitatea adaptării contractului.

În al doilea rând, deși una dintre principalele condiții^[38] sau efecte^[39], este disproporția vădită între prestații, se impune a se face distincție^[40] între impreviziune și leziune, drept viciu de consimțământ. Uitându-ne atent în Principiile UNIDROIT și în art. 1271 C. civ., observăm că cerința imposibilității de prevedere a riscului este legată de persoana debitorului obligației, de unde am putea deduce că, dacă creditorul obligației a prevăzut excesiva împovărare a debitorului, clauza de hardship va putea opera chiar și în această situație, ceea ce trimite cu gândul la leziunea contractuală. În plus, atât în cazul impreviziunii, cât și în cel al leziunii, este permisă adaptarea contractului^[41] pentru salvgardarea acestuia. Totuși, spre deosebire de leziune, unde disproporția este existentă încă de la momentul încheierii contractului, în cazul impreviziunii dezechilibrul contractual apare ulterior, în mod neprevăzut și neașteptat. În plus, în cazul leziunii, disproporția vizează obligațiile asumate între ele de părțile contractuale, pe când, în ipoteza impreviziunii, dezechilibrul apare nu atât între prestații, cât mai degrabă între rezultatul așteptat și efortul depus de aceeași parte pentru atingerea acestuia, ca urmare a schimbărilor împrejurărilor în care acea parte este ținută în continuare să-și execute propriile obligații.

În al treilea rând, trebuie menționat că simpla intervenție a unui eveniment de natură a atrage impreviziunea în executarea contractului, nu modifică cu nimic executarea contractului, în ipoteza în care părțile manifestă o atitudine pasivă. Cu alte cuvinte, impreviziunea, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, nu operează de drept. Nici chiar în ipoteza în care obligațiile ar fi atât de împovărătoare încât contractul ar fi mai degrabă reziliat decât adaptat, nu putem vorbi despre o încetare de drept a executării acestuia. În ipoteza în care părțile nu au convenit o clauză de reziliere unilaterală pentru impreviziune, atunci contractul continuă să-și producă efectele chiar dacă este vădit afectat. Dacă însă executarea este imposibilă, atunci contractul va înceta, dar nu ca urmare a impreviziunii, ci ca urmare a forței majore, între forța majoră și impreviziune fiind, în ciuda unor asemănări ce produc confuzie, numeroase diferențe.

Așa cum am anticipat, impreviziunea se diferențiază de forța majoră prin faptul că forța majoră presupune, în mod obligatoriu, insurmontabilitatea evenimentului neprevăzut^[42]. În plus, chiar din scopul urmărit prin stipularea uneia sau alteia dintre clauze, finalitatea este diferită. Astfel, prin clauza de forță majoră, spre deosebire de clauza de hardship, se urmărește fie încetarea contractului, cel mai adesea, fie suspendarea acestuia, iar nu executarea în perioada dificilă a existenței împrejurărilor care fac în mod vădit mai dificilă executarea obligațiilor pentru una dintre părțile contractuale.

Nu în ultimul rând, în timp ce clauza de hardship încearcă adaptarea contractului și reechilibrarea obligațiilor asumate, clauza de forță majoră urmărește mai degrabă exonerarea de răspundere pentru neexecutarea contractului, principiul fiind acela că partea nu mai dorește să execute obligația, dar nici nu dorește să fie trasă la răspundere pentru aceasta. În cazul impreviziunii, partea ar mai vrea să rămână în contract, dar caută doar să îi fie mai la îndemână executarea obligațiilor care îi depășesc condiția de la acel moment, ca urmare a intervenirii unui eveniment fortuit.

Or, în ciuda acestor diferențe substanțiale între forța majoră și impreviziune, există și câteva asemănări printre care amintim: cerința cu privire la evenimentul fortuit, condiția imprevizibilității intervenției acestuia și a bunei- credințe a debitorului, care prilejuiesc confuzia între forța majoră și impreviziune.