Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
108 views
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată contestaţia ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Pe calea contestaţiei la executare pot fi soluţionate incidentele ivite după ce hotărârea a rămas definitivă, respectiv înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia, însă în legătură cu aceasta, fiind permisă astfel rezolvarea situaţiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale, fără a se putea invoca aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi stabilităţii raporturilor juridice.
Conform art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia la executare poate fi formulată în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Potrivit art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, „din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent”.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în hotărârea din 08.11.2016, pronunţată în cauza C-554/14, B. a statuat că „Articolul 17 alin. (1) şi (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naţionale interpretate astfel încât să autorizeze statul de executare să acorde persoanei condamnate o reducere de pedeapsă ca urmare a muncii pe care aceasta a prestat-o în cursul detenţiei sale în statul emitent în condiţiile în care autorităţile competente din acest din urmă stat nu au acordat, în conformitate cu dreptul acestuia, o asemenea reducere de pedeapsă”. S-a reţinut totodată, în considerentele acestei hotărâri, la paragraful nr. 44 că „înainte de recunoaşterea hotărârii de condamnare de către statul de executare şi transferarea persoanei condamnate în acest din urmă stat, revine statului emitent sarcina de a stabili reducerile de pedeapsă aferente perioadei de detenţie executate pe teritoriul său. Numai acesta din urmă este competent să acorde o reducere de pedeapsă pentru munca prestată înaintea transferării şi, dacă este cazul, să indice statului de executare această reducere în certificatul menţionat la articolul 4 din Decizia-cadru 2008/909. Prin urmare, statul de executare nu poate, în mod retroactiv, să aplice dreptul său privind executarea pedepselor şi în special reglementarea sa referitoare la reducerile de pedeapsă în locul dreptului statului emitent în ceea ce priveşte partea din pedeapsă care a fost deja executată de persoana în cauză pe teritoriul acestui din urmă stat”.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004 este reglementată obligativitatea recunoaşterii perioadelor de reducere acordate de statul emitent, chiar şi prin hotărâri ulterioare transferării persoanei condamnate, astfel:
„În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunţat hotărârea prevăzută la alin. (6)”.
Aşadar, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act judiciar emis de autorităţile statului de condamnare, prin care condamnatului să i se fi acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în statul de executare, instanţa statului de executare nu poate proceda la reducerea corespunzătoare a pedepsei în executarea căreia se află acesta, în condiţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004.
Totodată, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 455/24.06.2015) s-a stabilit că:
„După transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România”.
În considerentele deciziei menţionate se reţine că, „în aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România, putând fi valorificată prin prisma altor instituţii de drept, cum este cea referitoare la liberarea condiţionată”.
Ca atare, din durata pedepsei privative de libertate se poate deduce, exclusiv, durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent. Durata muncii prestate în străinătate nu poate fi scăzută din pedeapsa aplicată, deoarece intervalul de timp menţionat nu constituie o executare efectivă a pedepsei pe teritoriul statului străin.
Perioada avută în vedere la stabilirea termenului pentru eliberare anticipată din executarea pedepsei, ca urmare a muncii prestate şi a bunei conduite în timpul detenţiei din străinătate, nu este de natură să conducă la deducerea pedepsei aplicate de către autorităţile judiciare străine, nefiind o cauză de micşorare a pedepsei sau de înlăturare (eventual parţială) a consecinţelor condamnării, ci se referă la un mod de individualizare a executării pedepsei.
Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, potrivit art. 100 alin. (3) din C. pen., „în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani”.
În alin. (4) al aceluiaşi articol, se prevede că „în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani”.
Totodată, în dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu completările ulterioare, se arată că „pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, stabilind şi modul de calcul”.
Prin urmare, în situaţia în care condamnatul A. a lucrat în timpul încarcerării sale în Penitenciarul Stei Austria, Înalta Curte subliniază posibilitatea contestatorului condamnat de a recurge la alte modalităţi legale pentru a obţine recunoaşterea perioadei cât a prestat muncă remunerată pe timpul cât a fost încarcerat în statul austriac.
Faţă de considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 36/F din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2024.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
