Implicațiile Deciziei Curții Constituționale a României nr. 236 din 2 iunie 2020 privitoare la invalidarea articolului 118 C. proc. pen., modificat prin art. 1 pct. 12 din Legea nr. 201/2023. Prezentare exhaustivă

28 ian. 2025
Articol UJ Premium
15.478 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Considerații introductive privind legătura nodală a Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020 cu cea a martorului la tăcere și la neautoincriminare

Precedăm la prezentarea implicațiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 236[1] din 2 iunie 2020, decizie ce a constituit o etapă premergătoare a recalibrării poziției martorului în cadrul procesului penal, considerând a fi necesar și oportun și înțelegerea și lămurirea noțiunii de martor, prin raportare la dispozițiile Codului de procedură penală. De altfel, afirmăm faptul că, aprecierea și consolidarea probelor constituie unul din cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece, întregul volum de muncă depus de organele de cercetare penală, instanțele judecătorești precum și de părțile din proces, vor avea concretețe în soluția ce va fi dată în urma acestei activități.

Plecând de la locuțiunea „Quod tibi fieri non vis, alteri ne feceris!”, (Ce ție nu-ți place, altuia nu face!), putem afirma faptul că, tocmai partea de decizie pe care urmează să o supunem dezbaterii se identifică cu această locuțiune latină, cu referire directă la articolul 118[2] din Codul de procedură penală, articol ce a fost invalidat de Curtea Constituțională a României și prin care schimbarea opticii judecătorilor constituționali a dus la modificarea în bine a poziției necorespunzătoare, „ingrate”, am putea spune, cu care martorul se putea identifica.

Ab initio, înainte de a analiza necesitatea sau eficiența acestui drept procesual, spunem că, alin. (1) al art. 114 din Codul de procedură penală[3], oferă o definiție legală a martorului în accepțiunea procesual penală, statuând că, „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”.

2. Dreptul martorului de a nu contribui activ la propria incriminare

În continuitatea discuției, dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări, drept care decurge și din sistemul instituțional european, respectiv, dreptul la un proces echitabil[4], consacrat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[5], dar totodată și de dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)- (nimeni nu este obligat să se acuze pe sine)-(privind dreptul la tăcere), drept consacrat și de prevederile articolului 118 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin articolul 1, punctul 12, Legea nr. 201/2023[6].

Ad rem, precizăm faptul că, în raport cu obiectul probațiunii reglementate de articolul 98 din Codul de procedură penală, se deduce că martorul poate fi audiat cu privire la o gamă largă de fapte și împrejurări, respectiv, modalitatea în care a fost comisă infracțiunea, dacă martorul a observat inculpatul la locul faptei, dacă poate confirma prezența inculpatului într-un alt loc decât cel al comiterii infracțiunii, dar și percepțiile referitoare la personalitatea și comportamentul inculpatului, printre altele. De asemenea, pentru a fi considerat martor, persoana care ar depune mărturie trebuie să fi perceput direct evenimentele și împrejurările la care se referă, deoarece, natura calității de martor presupune că acesta să fi văzut, auzit sau simțit faptele despre care este audiat[7].

În ceea ce privește dreptul martorului de a „rămâne în tăcere” și de a nu contribui activ la propria incriminare, Curtea Constituțională a avut un rol esențial în clarificarea acestui aspect, stabilind un precedent important în procesul penal prin Decizia nr. 236 din 02.06.2020.

Până la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, martorul era adesea considerat cel care are obligația de a declara tot ce cunoaște, fiind văzut ca o parte neutră în procesul penal, fără o poziție adversă, ori cel puțin nu ar trebui să se identifice cu aceasta, iar acest fapt, nu susține necesitatea recunoașterii unui drept de tăcere sau de neautoacuzare. Totuși, prin decizia Curții, poziția martorului în cadrul procesului penal pare să fi fost revizuită, acesta beneficiind acum de drepturi similare suspectului sau inculpatului în ceea ce privește protecția împotriva autoacuzării. De aceea, putem reține ideea conform căreia, pericolul juridic cu care martorul se putea identifica, putea să apară fie într-o situație în care, acesta declara tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoștea și astfel se autodenunța, fie dacă nu declara tot ce știe, omitea detalii semnificative și relevante cauzei, ori schimba declarația după bunul său plac, declarație care nu era îndrumată de o asistență juridică corespunzătoare, putea intra sub incidența mărturiei mincinoase reglementate de art. 273 Cod penal.

A fortiori, paragraful 61 din Decizia Curții Constituționale nr. 236/2020 și cu referire la art. 118 din Codul de procedură penală-în prezent și art. 116 Cod de procedură penală, la acel moment, și care prin acest din urmă articol menționat se stabilea obligația de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale, respectiv, alin.(1), menționa faptul că, „Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale.”, și că atunci când se constată că prin declarația sa acesta s-ar expune unei investigații penale, organul judiciar are următoarele obligații, respectiv, de a comunica martorului că în urma acestor declarații se pot declanșa investigații penale împotriva sa, de a aduce la cunoștință martorului dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigații penale, precum și dreptul de a fi asistat de un avocat[8].

Dintr-o perspectivă similară, Înalta Curte constată că, în paragraful 67 a Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020, instanța de contencios constituțional a subliniat că persoana audiată în calitate de martor, sub prestare de jurământ conform art. 121 din Codul de procedură penală și sub acțiunea penală a infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută la art. 273 Cod penal, se confruntă cu două opțiuni dificile. Astfel, martorul trebuie să aleagă între a furniza organelor judiciare informații incriminatoare, ori a ascunde adevărul, riscând astfel, să fie condamnat pentru infracțiunea antemenționată, respectiv, cea de mărturie mincinoasă[9].

Așadar, reținem că admițând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

3. Poziția martorului în economia procesului penal anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020

Într-o primă idee, spunem că, înainte de decizia Curții, martorul se află într-o poziție relativ pasivă în cadrul procesului penal, având atât restricții de ordin procesual în ceea ce privește drepturile și obligațiile sale procesuale, cât și limitări în privința acțiunilor pe care le poate întreprinde. Astfel, martorul nu avea acces direct și formal la conținutul dosarului, nu îl putea consulta și nu i se comunica informații despre dreptul la asistență juridică, dar cu toate acestea, îi revenea obligația de a spune adevărul, fiind constrâns sub acest aspect de săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 Cod penal.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

De asemenea, reținem că în considerentele deciziei precizate, Curtea a reținut că dispozițiile inițiale ale art. 118 din Codul de procedură penală, nu învedera o protecție reală a martorului raportată la o eventuală răspundere penală, nu prevedea garanții procedurale și substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu se interzicea uzitarea împotriva martorului a componentelor probatorii obținute direct, ori indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul era protejat fiind propria declarație[10]. Totodată, Curtea a statuat că dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare rezidă direct din prezumția de nevinovăție, potrivit căreia, organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei, a celui care face declarație în calitate de martor, respectiv, a „acuzatului de facto”. Așadar, determinarea la autoincriminare, deși indirectă, are drept repercursiune ignorarea acestui principiu constituțional[11].

4. Poziția martorului în procesul penal în actuala reglementare

Referitor la poziția martorului în procesul penal în actuala reglementare, putem spune că, în urma Deciziei nr. 236 a Curții Constituționale din 2 iunie 2020, un martor audiat într-un proces penal are dreptul să nu facă nicio declarație cu privire la faptele sau circumstanțele care ar putea conduce la tragerea sa la răspundere penală printr-o autoincriminare, ori chiar reținerea în sarcina sa a infracțiunii de mărturie mincionasă, reglementată de art. 273, Cod penal. Introducerea unor noi drepturi are rolul de a preveni și opri o practică frecventă în cadrul organelor de urmărire penală, care ducea în anumite condiții la încălcarea drepturilor și a garanțiilor procesuale ale părților, ale subiecților procesuali, ori subiecților procesuali principali. În anumite cazuri, după demararea urmăririi penale in rem, chiar dacă existau la nivel informal suspecți, organele de urmărire penală optau să îi audieze pe aceștia ca martori, iar ulterior dispuneau continuarea urmăririi penale in personam. În această situație, făptuitorii, audiați inițial în calitate de martori, erau obligați să furnizeze informații relevante despre fapta penală săvârșită. Astfel, aceștia fie se autodenunțau, furnizând detalii despre comiterea infracțiunii, ori modalitatea săvârșirii infracțiunii, fie ofereau declarații incomplete sau false pentru a se „proteja”, comițând astfel infracțiunea de mărturie mincinoasă. Totuși, în ceea ce privește amploarea acestui drept, arâtăm că martorul nu beneficiază de un drept absolut de a refuza să depună declarația, mai degrabă, acesta trebuie să evalueze concret dacă informațiile pe care le furnizează despre o anumită faptă sau circumstanță îl pot pune în pericolul de a se autoincrimina, dreptul la tăcere fiind incident doar în aceste cazuri.

Totodată, nu se mai prevede pentru martor și acea obligație de a spune tot ceea ce știe, ci doar pe aceea de a spune adevărul, deși textul care face trimitere la jurământ și la declarația solemnă a martorului[12], prevăzute la articolul 121 alineatele (3) și (5) din Codul de procedură penală, a rămas sub umbrela nemodificării, fiind astfel menținută prevederea privind asumarea obligației specifice de a nu ascunde nimic din ceea ce știe și cunoaște și implicit de a spune adevărul[13].

5. Invalidarea articolului 118 din Codul procedură penală de către Curtea Constituțională a României

În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, autorul acesteia, în Dosarul Curții nr. 205D/2018, susține în esență că norma legală nu garantează o protecție adecvată martorului, deoarece, nu ar putea fi audiat în calitate de martor atunci când, pe baza probelor existente în dosar, organele judiciare au indicii insuficiente că ar fi autorul sau participantul la comiterea infracțiunii. De asemenea, sintagma „nu poate fi folosită împotriva sa”, nu este suficient de clară și creează riscul unei interpretări subiective și a unor încălcări de ordin procesual, în sensul în care inculpatul să nu poată fi trimis în judecată pentru nicio faptă legată de depoziția dată de către acesta în calitatea sa anterioară de martor în propriul dosar[14].

Se susține că textul de lege contestat, permite organelor de urmărire penală să audieze o persoană în calitate de martor, în mod abuziv, chiar și atunci când există indicii și probe care sugerează că acesta ar fi autorul sau participantul la săvârșirea infracțiunii în legătură cu care este audiat. Se constată că nu este asigurată o protecție adecvată martorului în ceea ce privește dreptul la tăcere, ori dreptul de a consulta dosarul, iar sistemul de valori este distorsionat prin impunerea obligației martorului de a declara tot ce știe despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, sau despre tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, chiar și în condițiile în care există riscul autoincriminării. Totodată, se subliniază că, deși formal declarația martorului nu poate fi utilizată împotriva sa atunci când dobândește calitatea de suspect sau inculpat, aceasta poate fi folosită împotriva altor persoane implicate[15].

Inter alia, și punând în discuție excepțiile de neconstituționalitate ce au fost ridicate referitoare la dispozițiile art. 114 și 118 din Codul de procedură penală, amintim și de Încheierea din 20 martie 2018, emisă în Dosarul nr. 46.144/3/2016 a Tribunalului București – Secția I penală, cea care a înaintat Curții Constituționale o excepție de neconstituționalitate[16] referitoare la prevederile anterior precizate. Excepția a fost ridicată de Georgiana Drăghici în contextul soluționării unui dosar în care aceasta era acuzată de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, și instigare la participație improprie la abuz în serviciu, în cazul în care un funcționar public ar fi obținut pentru sine sau pentru altcineva un folos necuvenit. Curtea remarcă faptul că în dosar se regăsesc trei înscrisuri prin care Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu, inculpați în cauza respectivă, au ridicat excepțiile de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 114 alin. (2), art. 118 din Codul de procedură penală, art. 246 și art. 248 Cod penal din 1969, art. 297 alin. (1) Cod penal, precum și art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[17].

Prin Încheierea antemenționată din 20 martie 2018, Tribunalul București – Secția I penală a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 297 alin. (1) Cod penal și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, formulată de inculpații Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu. Totodată, se remarcă faptul că, instanța nu a înaintat Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 246 și art. 248 Cod penal din 1969, precum și art. 114 alin. (2) și art. 118 din Codul de procedură penală, excepții invocate tot de aceiași inculpați. În aceste condiții, Curtea constată că omiterea instanței judecătorești de a se pronunța asupra sesizării către instanța de control constituțional sau de a respinge cererea de sesizare referitoare la excepția de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 246 și art. 248 Cod penal din 1969, precum și art. 114 alin. (2) și art. 118 din Codul de procedură penală, invocată de Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu, nu poate duce la excluderea posibilității de control din partea Curții Constituționale. Prin acceptarea unei astfel de soluții, ar însemna acordarea unor efecte extra legem și contra legem în cazul omisiunii sau refuzului instanței judecătorești de a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale privind soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. Într-o astfel de situație, comportamentul instanței judecătorești ar reprezenta o formă de blocare, de „paralizare” a exercitării dreptului constituțional al autorilor excepției de a o ridica și, în mod corespunzător, de a obține o soluție în urma controlului legii de către instanța de contencios constituțional. Astfel, Curtea constată că, în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului București – Secția I penală, a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) și art. 118 din Codul de procedură penală, ridicată de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu, precum și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ridicată de Doru Marian Bălășoiu și Mircea Cristian Meleșteu[18].

 6. Impietarea justei soluționări a cauzei

Abundans cautela non nocet, (Precauția multă nu dăunează) și totodată, cu dezideratul de a lămuri textul de lege de la art. 118 din Codul de procedură penală, declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației, a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, nu poate fi folosită împotriva sa. Astfel, este categorică imposibilitatea unei utilizări a declarației de martor în ipoteza dată. Oferind un răspuns unei astfel de situații, am putut constata că textul de la art. 118 Cod de procedură penală, nu face referire la cauza în care ar putea fi folosită respectiva declarație împotriva martorului, ci doar interzice această uzitare. Așadar, indiferent de cauza formată, declarația martorului dată în condițiile art. 118 Cod de procedură penală, nu poate fi folosită împotriva sa. În acest context, precizăm că o posibilă disjungere a cauzelor și a creării unei noi cauze, constituie doar o măsură procesuală pe care organele judiciare o pot lua pentru asigurarea unei bune soluții a cauzei. De altfel, spunem că, o asemenea măsură, nu ar putea fi de natură să agraveze într-un fel dreptul martorului de a nu fi folosită împotriva sa propria declarație incriminatoare[19].

Astfel, conform art. 118 alin. (1) și (2), din Codul de procedură penală, în cazul în care organul judiciar nu informează martorul înainte de fiecare audiere despre dreptul său de a nu face declarații, care, dacă ar fi cunoscute ar duce la incriminarea sa, spunem că, probele obținute în acest mod nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal. De asemenea, ne referim la toate împrejurările de fapt care au făcut obiectul cercetărilor într-o cauză, astfel încât, declarația oferită de o persoană ce are calitatea de martor să nu poată fi folosită împotriva sa, nici în același dosar penal în care a dat declarație, nici într-un dosar penal cu un alt număr, dacă se referă la aceleași împrejurări de fapt, eventual disjuns din dosarul prior, adică din cel anterior[20]. De asemenea, reținem că, nicio dispoziție legală în vigoare nu interzice fundamentarea unei soluții de condamnare a unor inculpați, alături de alt material probatoriu și totodată, cu luarea în considerare a declarației martorului care a avut anterior calitatea de inculpat în cauza dedusă judecății.

7. Considerații finale

Ab hinc, considerăm că dreptul martorului de a nu depune nicio declarație și de a nu se autoacuza este esențial în procesul penal, deoarece reflectă o realitate firească și conformă, profund legată de natura umană. În fața unei acuzații, orice persoană este influențată de un instinct de autoapărare și de conservare, care diminuează capacitatea de a rămâne obiectiv și favorizează tendința de a nega. Prin toate cele amintite și dintr-o perspectivă practică, putem conchide ideea faptului că, această protecție a martorului garantează că nimeni nu va fi obligat să încalce instinctele fundamentale ale naturii umane, evitându-se astfel să fie pedepsite persoanele care acționează conform acestora.

Așadar, prin toate particularitățile prezentate și în finalitatea celor expuse, este important de menționat că martorul nu poate invoca dreptul la tăcere într-un mod general și absolut, deoarece, în principiu, calitatea sa de martor nu implică formularea unei acuzații penale împotriva sa. O interpretare contrară ar duce de fapt la ocolirea obligației legale a unei declarații în calitate de martor, obligație prevăzută de art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin apelarea abstractă, dar nu total iluzorie a dreptului la tăcere. Astfel, se poate susține că dreptul la tăcere și la neautoincriminare face parte din patrimoniul procesual al martorului, suspectului sau inculpatului, fiind un drept ce ar putea fi exercitat fără intervenție sau fără cenzura organelor judiciare. Fiat lux!, Curtea Constituțională a României a considerat că martorul trebuie să beneficieze de o protecție sporită, să i se indexeze un sprijin juridic specific, prin care să se respecte principiul nemijlocirii și dreptul la apărare. Astfel, asistăm la o reconsiderare în bine a modului în care sunt aplicate instituțiile de drept procesual, măsurile procesuale și implicit existența unei reglementări mai clare în ceea ce privește dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare.


[1] Decizia nr.236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin.(1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr.597 din 08.07.2020.

[2] Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 486 din 15 iulie 2010.

[3] Idem.

[4] http://ier.gov.ro/wpcontent/uploads/2024/07/Ghid_art_6_latura_penala_29.02.2024.pdf, accesat la data de 18.11.2024.

[5] Ghid privind art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului – Dreptul la un proces echitabil (latura penală), actualizat la 29 februarie 2024, p.9.

[6] Articolul 118 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 1, pct. 12, L. nr. 201/2023, pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, publicat în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023.

[7] Coordonator Mihail Udroiu, Autori Amalia Andone-Bontaș, Victor Horia Dimitrie Constantinescu, Alexandra Mihaela Șinc, Lucreția Albertina Postelnicu, Constantin-Cristinel Meceanu, Ioan-Paul Chiș, Dan Sebastian Chertes, Andrei Viorel Iugan, George Zlati, Claudia Jderu, Marius Bogdan Bulancea, Andra-Roxana Trandafir (Ilie), Isabelle Tocan, Sergiu Bogdan, Sebastian Rădulețu, Radu Slăvoiu, Mihaela Vasiescu, Iuliana Nedelcu, Irina Kuglay, Georgina Bodoroncea, Daniel Grădinaru, Mihai Popa, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 803.

[8] Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020.

[9] Decizia nr. 232 din 11 iulie 2023, pronunțată de Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

[10] Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, paragr. 70.

[11] Decizia nr. 115 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, EMITENT, CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 770 din 2 august 2022, pct. 13.

[12] Disponibil la: https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncpp.pdf, accesat la data de 29.11.2024.

[13] Ministerul Public, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Justina Condoiu, procuror Secția judiciară, p. 135.

[14] Decizia nr.236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin.(1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr.597 din 08.07.2020, pct. 6, p. 3.

[15] Ibidem.

[16] Decizia nr.236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin.(1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr.597 din 08.07.2020, paragr.4.

[17] Ibidem.

[18] Idem.

[19] Ioan-Paul Chiș, Cristinel Ghigheci, Victor Văduva, Culegere de teste-grilă pentru admiterea în magistratură și avocatură cu explicații ale variantelor de răspuns, DREPT PENAL-DREPT PROCESUAL PENAL, Volumul 2, Ediția 5, Editura Hamangiu, 2024, pp. 566-567.

[20] Ibidem p.567.

 

Implicațiile Deciziei Curții Constituționale a României nr. 236 din 2 iunie 2020 privitoare la invalidarea articolului 118 C. proc. pen., modificat prin art. 1 pct. 12 din Legea nr. 201/2023. Prezentare exhaustivă was last modified: ianuarie 27th, 2025 by Florin Iftime

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Noutati editoriale

  • Noutati editoriale ujmag
Vezi tot

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Florin Iftime

Este masterand, An II, Specializarea-Științe Penale Aprofundate, Universitatea Transilvania din Braşov.
A mai scris: