Impactul Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României asupra contractelor guvernate de o lege străină (I)

De Dan Petrache

27 apr. 2020

Vizualizari: 1155

I. Considerații introductive^[1]

§1. De regulă, legea aplicabilă contractului internațional este aleasă, expres sau tacit, de către părți^[2]. Atunci când părțile nu au făcut o determinare a lex contractus, aceasta va fi identificată prin utilizarea normelor conflictuale de localizare obiectivă din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)^[3].

În funcție de alegerea părților sau de soluția normei conflictuale^[4], contractul internațional poate fi guvernat de o lege străină^[5].

§2. În continuare, atenția noastră se va îndrepta asupra acestei realități juridice: contractele cârmuite de o lege străină.

Așa cum sugerează și titlul, obiectivul nostru este să evaluăm efectele pe care Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (denumit în continuare „Decretul nr. 195/2020”) și actele normative subsecvente le produc asupra acestor convenții.

Decretul nr. 195/2020 a fost emis într-un moment de cumpănă pentru societatea noastră, amenințată de o epidemie care, la data finalizării prezentului material, a provocat peste 95.000 de decese în toată lumea^[6].

§3. Nici Decretul nr. 195/2020, nici actele normative care i-au urmat nu conțin vreo dispoziție de drept internațional privat. Dar aceasta nu înseamnă că vorbim de reglementări fără relevanță pentru contractele internaționale.

De aceea, în cele ce urmează, vom studia consecințele pe care Decretul nr. 195/2020 le are asupra contractelor cu element de extraneitate^[7] guvernate de o lege străină. În această primă parte, vom analiza în ce măsură legea română interferează cu lex contractus, pentru acele convenții unde executarea obligațiilor va avea loc pe teritoriul României. În partea a doua, vom căuta să aflăm dacă Decretul nr. 195/2020 instituie sau creează premisele adoptării unor norme de aplicație imediată.

II. Executarea contractelor guvernate de o lege străină pe teritoriul României

§4. Trebuie să avem în vedere că lex contractus nu are o aplicabilitate absolută^[8] în materie contractuală, ci coexistă cu alte sisteme de drept^[9], cum ar fi cel al instanței sesizate (lex fori) sau cel de la locul executării obligațiilor (lex loci executionis).

§5. Identificarea legii de la locul executării contractului implică, în mod logic, stabilirea locului executării. Conceptul de loc al executării obligației va trebui determinat pe baza clauzelor contractuale^[10]. Trebuie avute în vedere toate clauzele relevante din contract, dar și uzanțele^[11] sau obișnuințele stabilite între părți. În cazul în care contractul nu oferă o soluție, interpretarea noțiunii va fi făcută în conformitate cu prevederile lex contractus^[12].

În acest context, trebuie să avem în vedere și că noțiunea de loc al executării obligației beneficiază de o abundentă jurisprudență^[13] CJUE, în contextul reglementărilor Bruxelles. În materie contractuală, acestea atribuie o competență alternativă instanțelor de la locul executării contractului^[14]. Cazuistica respectivă poate servi drept călăuză pentru a determina contractele considerate a se executa pe teritoriul României^[15].

În continuare, vom analiza cum se îmbină lex contractus cu lex loci executionis și lex fori în etapa executării contractului, pentru a determina dacă actele normative adoptate în contextul situației de urgență se aplică și contractelor guvernate de o lege străină.

II.1. Domeniul de aplicare al lex contractus. Corelare cu lex loci executionis și lex fori

§6. Conform art. 12 alin. (1) din Regulamentul Roma I, legea aplicabilă contractului reglementează, printre altele: „(b) executarea obligațiilor născute din contract; (c) în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală, consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului (…);”

Totuși, art. 12 alin. (2) Roma I face trimitere la legea de la locul executării contractului: „În ceea ce privește modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere legea țării în care are loc executarea.” Există două interpretări date acestui text de lege.

§7. Prima este că avem de-a face cu o normă conflictuală de excepție, derogatorie de la lex contractus. Altfel spus, legea locului de executare va guverna modurile și formalitățile de executare a contractului, dar și măsurile pentru remedierea sau restrângerea efectelor prejudiciabile ale contractului^[16]. Practic, în aceste aspecte punctuale, vom utiliza regulile lex loci executionis, iar, în rest, ne raportăm la normele din lex contractus.

§8. A doua interpretare este că Regulamentul Roma I nu dorește substituirea competenței lex contractus cu cea a lex loci executionis. Lex contractus rămâne în principiu aplicabilă, dar instanța ar trebui să țină cont de legea de la locul executării contractului.

§9. Formularea textului – „se va avea în vedere” – susține această opinie. Dacă legiuitorul european ar fi vrut să instituie o normă conflictuală de excepție, ar fi utilizat o sintagmă de tipul „se va aplica”, „sunt reglementate de”, așa cum a procedat în cazul celorlalte norme conflictuale din Regulamentul Roma I^[17].

§10. Totodată, analiza istorică a reglementării confirmă această interpretare.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Art. 10 alin. (2) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea obligațiilor contractuale, precursoarea Regulamentului Roma I, avea un conținut identic art. 12 alin. (2) Roma I. Iar Raportul care a însoțit adoptarea Convenției de la Roma menționează că judecătorul cauzei va aprecia dacă legea de la locul executării contractului are vreo relevanță pentru modalitatea în care care contractul trebuie executat și are discreție totală în a decide dacă să utilizeze normele respective pentru soluționare echitabilă a cauzei^[18]^[19].

Ca atare, ne alăturăm celor care consideră că sensul art. 12 alin (2) din Regulamentul Roma I este de a autoriza instanța să aplice legea de locului executării, în acele situații în care aceasta impune anumite constrângeri în executarea obligațiilor^[20].

^[1] Prezentul material (publicat și în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București,AUBD – Forum Juridic) reprezintă intervenția autorului în cadrul conferinței „Urgența în drept”, organizată de Facultatea de Drept a Universității din București, 30-31 martie 2020.

^[2] „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.” – Art. 3 alin. (1) Roma I. Pentru mai multe detalii, a se vedea A. Belohlavek, Convenția de la Roma. Regulamentul Roma I, Vol. I, C.H. Beck, București, 2012, pp. 676 și urm.; D.A. Sitaru, Drept internațional privat, C.H. Beck, București, 2013, pp. 335 și urm; I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2008, pp. 336 și urm; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, 2017, pp. 248 și urm.

^[3] Denumit în continuare „Regulamentul Roma I” sau „Roma I”.

^[4] „În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă (…), legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:

(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul;

(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;

(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;

(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară;

(e) contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul francizei;

(f) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;

(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația, dacă se poate stabili care este acest loc;

(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.

(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s-ar aplica mai multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.

(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.

(4) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.” – art. 4 Roma I.

^[5] Avem în vedere regulile care guvernează fondul contractului. Legea aplicabilă formei contractului este supusă unui regim juridic lax. Astfel, conform art. 11 Roma I, contractul încheiat între prezenți sau între absenți care se află în același stat la momentul încheierii contractului este valabil dacă respectă exigențele de formă (i) din lex contractus sau (ii) din legea de la locul încheierii sale. Iar contractul încheiat între absenți care se află în țări diferite la momentul încheierii contractului este valabil din punct de vedere formal dacă respectă (i) lex contractus sau (ii) legea oricăruia din statele în care una din părți sau reprezentanții acesteia se află la momentul încheierii contractului sau (iii) legea statului în care oricare dintre părți își avea reședința obișnuită la momentul încheierii contractului.

^[6] Conform datelor prezentate la adresa https://www.worldometers.info/coronavirus/, accesat ultima dată la 10.04.2020.

^[7] Am precizat că ne vom referi la contractele cu element de extraneitate căci pentru contractele care își au toate elementele relevante în jurisdicția română, este incident art. 3 alin. (3) din Regulamentul Roma I, conform căruia: „În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.” Așadar, normele imperative din legea română se vor aplica în continuare, în ciuda clauzei contractuale care trimite la un alt sistem de drept. Pentru o analiză detaliată privind acest text de lege, a se vedea A. Belohlavek, op. cit., pp. 715 și urm.

^[8] Pentru o analiză a chestiunilor care nu se circumscriu sferei de aplicare a Regulamentului Roma I, a se vedea M.C. Niță, Aspecte esențiale privind analiza și interpretarea unor materii aparținând domeniului de excludere al Regulamentului (CE) nr. 593/2008 (Roma I), Pandectele Române nr. 4/2017, Wolters Kluwer, București.

^[9] M.-E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Dalloz, Paris, 2017, p. 217.

^[10] Art. 2558 alin. (5) C. civ.: „Când părțile au determinat ele însele înțelesul noțiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noțiuni se face după voința părților.”

^[11] Cum ar fi, spre exemplu, regulile Incoterms.

^[12] În acest caz, avem de-a face cu o calificare secundară. Calificarea secundară este cea care intervine după ce a operat calificarea principală și se face în temeiul legii aplicabile fondului cauzei (în cazul nostru, lex contractus). Astfel, calificarea secundară nu influențează legea aplicabilă, dar afectează soluția pe fond – D.A. Sitaru, op. cit., p. 64.

^[13] Pentru analize ample ale acestei jurisprudențe, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I Bis (nr. 1215/2012), Hamangiu, 2017, pp. 136-170; Ș.-Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE, Hamangiu, 2015, pp. 48-91.

^[14] Conform art. 7 din Regulamentul Bruxelles I Bis: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: 1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; (b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este: în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile; (c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);”

^[15] Considerentul nr. 7 din Preambulul Regulamentului Roma I: „Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie concordante cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (5) (Bruxelles I) și cu Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II).”

^[16] D.A. Sitaru, op. cit., pp. 396-397; I. Macovei, op. cit., p. 267: „Legea locului de executare va guverna, în principiu, următoarele elemente: modurile și formalitățile de executare a contractului; măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea neexecutării obligațiilor contractuale; recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor; măsurile pentru remedierea sau restrângerea efectelor prejudiciabile ale neexecutării.”

^[17] Nu vorbim de o traducere defectuoasă, cum se întâmplă uneori în cazul regulamentelor sau directivelor europene. Versiunile în limba engleză și franceză utilizează sintagme similare: „regard shall be had”, respectiv „on aura égard”.

^[18] M. Giuliano, P. Lagarde, Report on the Convention on the law applicable to contractual obligations, Article 10, J. Of., nr. C 282, 31.10.1980.

^[19] Ibidem.

^[20] A. Belohlavek, op. cit., p. 1695.

Impactul Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României asupra contractelor guvernate de o lege străină (I) was last modified: aprilie 24th, 2020 by Dan Petrache