Imobile preluate în mod abuziv: teren și construcție demolată. Competența privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Recurs (NCPC, Legea nr. 10/2001)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 728/2018

NCPC: art. 488 pct. 1-8, art. 489 alin. (1), art. 493 alin. (5); Legea nr. 10/2001: art. 21, art. 26 art. 32

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2016 la data de 18 iulie 2016, reclamantul A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâtul B. București prin primar general, anularea Dispoziției nr. 19536 din 18 aprilie 2016 emise de acesta.

În motivare, s-a arătat în esență, că prin dispoziția atacată s-a dispus declinarea, de către pârât, a competenței de soluționare a notificării formulate de numita C. către reclamant, această măsură fiind contrară dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, care dispun o competență exclusivă de soluționare a notificărilor emise în temeiul acestei legi, în situația în care privesc imobile-construcții demolate. Or, în cauză notificarea privește atât terenul, cât și construcția demolată. S-a mai susținut că dispoziția încalcă prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 întrucât practica instanțelor judecătorești în ipoteze similare, anume pental fostele imobile situate în amplasamentul x, a statuat competența de soluționare a notificării atât asupra terenului, cât și asupra construcției în favoarea Municipiului București.

Prin sentința nr. 1214 din 4 octombrie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 15553 din 15 februarie 2012, emisă de primarul general al B. București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piața pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 396 mp și construcția demolată în suprafață de 288,48 mp imposibil de restituit persoanei îndreptățite C.

Prin sentința civilă nr. 534 din 15 martie 2013, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1011/R din 05 iunie 2014 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a dispus anularea acestei dispoziții și, corelativ, obligarea pârâtului B. București prin primar general să înainteze notificarea și documentația aferentă către unitatea deținătoare A.

În executarea hotărârilor judecătorești menționate, pârâtul a emis Dispoziția nr. 19536 din 18 aprilie 2016 prin care a declinat competența de soluționare a notificării din 10 august 2001, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc, privind imobilul situat în București, sector 3, formulată de numita C., către reclamantul A.

În drept, instanța a constatat că prin cererea formulată, reclamantul a solicitat anularea dispoziției în raport de prevederile art. 32 și 21 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a constatat că incidența și aplicarea în cauză a acestor dispoziții au fost stabilite în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 1011/R din 05 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se că în speță unitatea deținătoare este reclamantul, în prezent A., aceste aspecte neputând fi repuse în discuție în cadrul unui alt litigiu, o interpretare contrară conducând la încălcarea efectelor autorității de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești,

De altfel, argumentele aduse de reclamant în aplicarea dispozițiilor art. 21 și 32 din Legea nr. 10/2001 constau în mare parte în indicarea unor alte hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, precedentul judiciar neconstituind însă izvor de drept în această materie.

Astfel, instanța de fond a reținut că, deși nu a fost parte în litigiul în care s-a stabilit în sarcina sa obligația de soluționare a notificării, hotărârea judecătorească îi este opozabilă, dovada contrară neputând fi realizată prin realizarea unei alte interpretări a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul A., arătând că instanța de fond s-a pronunțat doar asupra încălcării prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, statuând asupra faptului că ministerul are calitate de „unitate deținătoare” raportat la faptul că acest lucru a fost stabilit deja printr-o hotărâre anterioară (Decizia Curții de Apel București nr. 1011 din 05 iunie 2014).

Tribunalul București a omis însă să arate considerentele pentru care a respins motivul de nulitate invocat de reclamant privind încălcarea art. 32 din Legea nr. 10/2001, deși acesta a constituit capăt distinct al cererii de chemare în judecată.

Apelantul-reclamant a mai arătat că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 și 32 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu se poate pronunța asupra despăgubirilor solicitate pentru imobilul construcție întrucât ar însemna să încalce prevederile imperative ale textului legal menționat.

In cauză nu operează puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011 din 05 iunie 2014, deoarece reclamantul nu a fost parte în Dosarul nr. x/3/2012, iar menținerea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1214 din 04 octombrie 2016 ar conduce Ia situația încălcării fie a legii, fie a unei hotărâri judecătorești.

Nu există nicio motivare în cadrul sentinței care să indice considerentele pentru care hotărârile indicate de minister în cererea de chemare în judecată nu se bucură de aceeași putere de lucru judecat în condițiile în care privesc imobile situate în același amplasament denumit generic „x”, amplasament în care se regăsește și imobilul ce face obiectul Dispoziției nr. 19536 din 18 aprilie 2016, au fost pronunțate înaintea Deciziei nr. 1011/2014 și au statuat definitiv că B. București este cel care are calitatea de unitate deținătoare, iar unele dintre aceste hotărâri privesc dosare în care au fost parte atât B. București cât și reclamantul.

Prin Decizia nr. 805/A din 12 octombrie 2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă .și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat, cu prioritate față de aspectele deduse judecății, că tribunalul s-a considerat învestit cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, în anularea unui act juridic, chestiune ce nu face obiect de critică în apel.

Instanța de apel a mai reținut că, potrivit unei practici constante atât a instanței supreme cât și a instanței de contencios constituțional, în situația în care o dispoziție emisă în favoarea persoanei îndreptățite la masuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată de către o terță persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalității și valabilității acesteia se va putea face în condițiile dreptului comun și în niciun caz în condițiile procedurii speciale, reglementate de Legea nr. 10/2001, chiar dacă terța persoană ar susține și emite pretenții proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziției atacate.

În acord cu această jurisprudență, nu se poate face abstracție de faptul că izvorul dreptului la despăgubire al persoanei îndreptățite îl constituie bunul imobil preluat în mod abuziv, iar potrivit legii speciale de restituire, unitatea deținătoare și statul formează un corp procesual unitar, astfel că diferitele autorități cu competențe în soluționarea cererilor cu acest obiect, formulate de persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii, cu excepția prefectului, nu au, conform legii, un drept de a contesta actele emise în soluționarea cererilor de restituire, ci obligația de a concura la realizarea actului care produce efecte juridice, opozabil și persoanei îndreptățite.

Formularea pe calea dreptului comun a unei atare contestații, presupune cu necesitate atragerea în proces a tuturor persoanelor interesate, așadar, inclusiv a beneficiarului dispoziției, fund evident că un act care creează drepturi și obligații nu poate fi considerat valabil doar pentru una dintre părțile sale, terț față de litigiu, și lipsit de efecte juridice pentru partea care stă în proces.

Dispoziția contestată în pricina de față nu este un act prin care pârâtul a procedat la soluționarea unei notificări formulate de persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ci reprezintă un act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Prin urmare, analiza legalității dispoziției contestate, nu poate face abstracție de natura actului contestat.

Or, întrucât demersul judiciar al reclamantului a fost apreciat admisibil de prima instanță, criticile apelantului reclamant au fost constatate ca nefondate, acesta neputând, în actualul cadru procesual, să pună în discuție decât exclusiv eventuale neconcordanțe între considerentele deciziei civile irevocabile executate voluntar de către pârât și actul de executare a acestei hotărâri, emis de pârât, iar nu temeinicia și legalitatea a însăși hotărârii irevocabile executate.

Deși apelantul a susținut că prima instanță a omis să arate considerentele pentru care a respins motivul de nulitate invocat de acesta privind încălcarea art. 32 din Legea nr. 10/2001, respectiv că a realizat o aplicare eronată în cauză a art. 21 și a art. 32 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a validat aceste susțineri, câtă vreme pârâtul nu a emis dispoziția contestată în considerarea atribuțiilor de entitate învestită cu soluționarea notificării din 2001, ci s-a limitat ia a se conforma unei obligații stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Nu a fost primită nici susținerea că puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011 din 05 iunie 2014 nu poate fi invocată, deoarece reclamantul nu a fost parte în Dosarul nr. x/3/2012, câtă vreme, în prezentul cadru procesual, care presupune analiza legalității unui act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești – ce are autoritate de lucru judecat în raport cu pârâtul chemat în judecată – iar nu a unui act de dispoziție emis de pârât, nu s-ar putea cenzura însuși raționamentul expus de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în cadrul Deciziei civile nr. 1011/R/2014.

Având în vedere limitele în care a fost învestită prima instanță și natura actului contestat, chiar în ipoteza reținerii lipsei autorității de lucru judecat față de reclamant a acestei hotărâri, tribunalul nu era îndreptățit ia a proceda la verificarea jurisdicționala a calității reclamantului de unitate deținătoare cu competențe în emiterea dispoziției prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac obiectul notificării din 2001.

Practica judiciară nu constituie izvor de drept, astfel că hotărârile judecătorești invocate de acesta, ca bucurându-se de efecte obligatorii, nu puteau avea aptitudinea de a conduce la o concluzie contrară celei adoptate de către instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici:

– Decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, respectiv A. nu se poate pronunța asupra despăgubirilor solicitate pentru imobilul construcție, întrucât ar încălca acest text de lege, care prevede că în situația imobilelor-construcții demolate notificarea se soluționează potrivit art. 10 sau 11 din lege, prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s~a alia imobilul, în cauză primarul general al municipiului București.

Instanța de fond nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, iar instanța de apel a respins apelul reclamantului, apreciind că dispoziția contestată nu a fost emisă în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării.

O atare interpretare însă nu poate fi reținută, atâta vreme cât în preambulul Dispoziției nr. 19536 din 18 aprilie 2016 se menționează expres faptul că aceasta a fost emisă pe baza actelor dosarului anexate notificării, a raportului Comisiei interne pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și a sentinței civile nr. 534 din 15 martie 2013.

Având în vedere că reclamantul nu a fost parte în primul Dosar (nr. x/3/2012), menținerea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 1214 din 04 octombrie 2016 ar putea avea următoarele consecințe: 1) dacă se respectă Decizia nr. 1011/2014 a Curții de Apel București, reclamantul va fi obligat să se pronunțe asupra acordării de măsuri reparatorii, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001; 2) dacă se respectă prevederile art. 32 al Legii nr. 10/2001, situația creată va fi aceea a nerespectării unei hotărâri judecătorești.

Față de cele arătate se impune admiterea cel puțin în parte a recursului reclamantului, în sensul anulării Dispoziției nr. 19536 din 18 aprilie 2016 în ceea ce privește declinarea de competență a Municipiului București.

– Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a reținut că analizarea calității de unitate deținătoare ar duce la încălcarea efectelor autorității de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat nu poate fi încălcată dacă tripla identitate cerută de aceasta (părți, obiect, cauză) nu este îndeplinită, or, reclamantul nu a fost parte în primul dosar.

Cel mult s-ar putea pune în discuție puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011/2014, situație în care însă și celelalte hotărâri judecătorești indicate la pct. II din cererea de chemare în judecată s-ar bucura de aceeași putere de lucru judecat.

Deși instanța de apel reține că hotărârile invocate de către reclamant nu privesc imobilul obiect al notificării, aceasta omite faptul că atât imobilul obiect al prezentei cauze, cât și celelalte imobile fac parte din același amplasament denumit generic „x”.

De asemenea, hotărârile invocate de către reclamant au fost pronunțate anterior Deciziei nr. 1011/2014 și au statuat definitiv că B. București este cel care are calitate de unitate deținătoare, în condițiile în care unele dintre aceste hotărâri privesc dosare în care au avut calitate de parte atât B. București, cât și reclamantul.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 5 februarie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 6 februarie 2018, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi încadrabile în textul legal menționat

Aceasta în condițiile în care, prin recursul formulat, reclamantul reiterează, în calea extraordinară de atac, chestiunile privind modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 21 și 32 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul greșitei rețineri a calității de unitate a deținătoare a A., urmare a decimării de competență în soluționarea notificării, conform dispoziției contestate în prezenta cauză, precum și modalitatea în care se produc efectele lucrului judecat în raport cu terții, aspecte deduse judecății, în aceiași termeni, în fața instanței de apel, care a dat, prin hotărârea pronunțată, o dezlegare jurisdicțională asupra acestora.

Astfel, referitor la calitatea de unitate deținătoare a reclamantului, instanța de ape! a reținut că dispoziția contestată în pricina de față nu este un act prin care pârâtul a procedat la soluționarea unei notificări formulate de persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.  10/2001, ci reprezintă un act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație față de care reclamantul nu poate pune în discuție, în acest cadru procesual, decât eventuale neconcordanțe între considerentele deciziei civile irevocabile executate voluntar de către pârât și actul de executare a acestei hotărâri, emis de pârât, iar nu temeinicia și legalitatea a înseși hotărârii irevocabile executate.

În ceea ce privește puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1011 din 05 iunie 2014, instanța de apel a reținut că nu poate fi ignorată, câtă vreme, în prezentul cadru procesual, care presupune analiza legalității unui act de punere în executare a unei hotărâri judecătorești – ce are autoritate de lucru judecat în raport cu pârâtul chemat în judecată – iar nu a unui act de dispoziție emis de pârât, nu s-ar putea cenzura însăși raționamentul expus de Curtea de Ape! București, secția a lV-a civilă, în cadrul Deciziei civile nr. 1011/R/2014.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că, chiar în ipoteza reținerii lipsei autorității de lucru judecat față de reclamant a acestei hotărâri, tribunalul nu era îndreptățit la a proceda la verificarea jurisdicțională a calității reclamantului de unitate deținătoare cu competențe în emiterea dispoziției prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, pentru bunurile ce fac obiectul notificării din 2001.

Față de criticile deduse judecății în căile de atac (apel și recurs), cât și prin raportare la considerentele instanței de apel anterior expuse, Înalta Curte constată că, printr-o preluare identică a motivelor de apel, recurentul-reclamant readuce spre analiză instanței de control judiciar probleme asupra cărora instanța anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate însă dezlegările punctuale cuprinse în decizie, ceea ce pune problema imposibilității încadrării susținerilor acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu se poate cenzura, în absența unor critici împotriva dezlegărilor deciziei din apel, soluția acestei instanțe.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din 12 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.