Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
274 views
I. ASPECTE INTRODUCTIVE ȘI CADRUL LEGAL ÎN MATERIE
Cauza a avut ca obiect trei cereri de decizii preliminare formulate în cadrul a trei litigii începute în Croația, în temeiul art. 267 TFUE, privind interpretarea art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE și a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
1.1. LEGISLAȚIA EUROPEANĂ INCIDENTĂ
Potrivit art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE, „Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.
Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, având denumirea marginală „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, prevede următoarele: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. (…).”
1.2. DREPTUL INTERN (CROAT) APLICABIL
Potrivit art. 24 din Legea privind organizarea judecătorească, „Curtea Comercială de Apel: 1. Soluționează apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunalele comerciale”.
Art. 38 din legea menționată prevede următoarele:
Alin. (1): „În ședințele de secție se examinează aspectele care prezintă interes pentru lucrările secției respective, și anume în special organizarea activității interne a acesteia, aspectele de drept controversate, unificarea jurisprudenței și aspectele relevante pentru aplicarea reglementării în fiecare domeniu juridic, precum și monitorizarea activității și a formării judecătorilor, consilierilor judiciari și judecătorilor stagiari repartizați secției menționate.”
Alin. (2): „În ședințele secțiilor unui tribunal de comitat, ale Curții Comerciale de Apel, ale Curții Administrative de Apel), ale Curții Penale de Apel) și ale Curții Corecționale de Apel se examinează de asemenea chestiunile de interes comun pentru instanțele inferioare din circumscripția acestor instanțe.”
Alin. (3): „În ședințele de secție ale Curții Supreme se examinează chestiunile de interes comun pentru unele sau pentru toate instanțele de pe teritoriul Republicii Croația și se examinează și se formulează un aviz privind proiectele de reglementare dintr‑un domeniu juridic specific.”
Relevante sunt și dispozițiile art. 40 din legea menționată, care prevăd următoarele:
Alin. (1): „Se convoacă o ședință a unei secții sau a unor judecători atunci când se constată că există diferențe de interpretare între secții, camere sau judecători cu privire la aspecte referitoare la aplicarea legii sau atunci când o cameră sau un judecător al unei secții se îndepărtează de poziția juridică reținută anterior.”
Alin. (2):„Poziția juridică reținută în ședința la care participă toți judecătorii sau în ședința unei secții a Curții Supreme, a Curții Comerciale de Apel), a Curții Administrative de Apel), a Curții Penale de Apel), a Curții Corecționale de Apel) și în ședința unei secții a unui tribunal de comitat se impune tuturor camerelor sau judecătorilor de al doilea grad de jurisdicție ai acestei secții sau instanțe.”
Alin. (3):„Președintele unei secții poate, dacă este cazul, să invite profesori ai facultății de drept, oameni de știință eminenți sau experți într‑un anumit domeniu al dreptului să participe la ședința secției respective.”
În final, art. 177 alin. (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor prevede următoarele: „În fața unei instanțe de al doilea grad de jurisdicție, se consideră că o cauză este închisă la data notificării hotărârii de către biroul judecătorului cauzei, după restituirea cauzei de la serviciul de înregistrare. De la data primirii dosarului cauzei, serviciul de înregistrare este obligat să îl retrimită la biroul acestui judecător într‑un termen cât mai scurt posibil. Hotărârea se notifică ulterior într‑un nou termen de opt zile.”
II. ASPECTELE ÎNVEDERATE DE CURTEA COMERCIALĂ DE APEL
Curtea Comercială de Apel, care este instanța de trimitere, a fost sesizată cu trei apeluri (nu prezintă relevanță pentru prezenta analiză obiectul respectivelor apeluri). Instanța de trimitere, reunită în complete de judecată de trei judecători, a respins în unanimitate cele trei apeluri, confirmând hotărârile pronunțate în primă instanță.
Judecătorii acestei instanțe și-au semnat hotărârile și le-au transmis serviciului de înregistrare a hotărârilor judecătorești, în conformitate cu art. 177 alin. (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor, citat anterior.
Judecătorul de la serviciul de înregistrare a refuzat însă înregistrarea celor trei hotărâri judecătorești și le-a restituit completelor de judecată respective, însoțite de o scrisoare în care preciza că nu este de acord cu soluțiile reținute în respectivele hotărâri.
2.1. Aspecte referitoare la cauza C-554/21
În cauza C-554/21 (una din cele trei), în scrisoarea respectivă sunt menționate cauze în care, în împrejurări similare, instanța respectivă s-a pronunțat diferit, dar și o altă cauză în care s-ar fi pronunțat soluția din prezenta speță. Potrivit concluziei judecătorului însărcinat cu înregistrarea hotărârii, cauza ar trebui să fie restituită completului de judecată și, dacă acesta din urmă și-ar menține hotărârea, această din urmă cauză ar trebui examinată în cadrul unei „ședințe a secției” competente.
Cu alte cuvinte, judecătorul însărcinat cu înregistrarea ar fi condiționat înregistrarea hotărârii judecătorești de adoptarea unei soluții diferite, privilegiind una dintre cele două tendințe divergente observate în jurisprudența acelei instanțe, precizând că, în lipsa reexaminării de către respectivul complet a cauzei și a modificării soluției adoptate, acesta va transmite hotărârea spre examinare Secției de contencios comercial și alte litigii a instanței menționate în vederea adoptării unei „poziții juridice” referitoare la modul de soluționare a cauzelor de acest tip.
2.2. Aspecte referitoare la cauza C-622/21
În cauza C‑622/21, scrisoarea judecătorului însărcinat cu înregistrarea justifică restituirea cauzei la completul de judecată care a pronunțat-o prin faptul că există două hotărâri ale instanței de trimitere prin care s‑au adoptat soluții contrare celei din prezenta speță.
Totuși, nuanța în această ipoteză o reprezintă faptul că cele două hotărâri adoptate de instanța respectivă au fost pronunțate ulterior adoptării hotărârii pronunțate în cauza principală menționată.
În realitate, procedura de înregistrare a acestei din urmă hotărâri ar fi fost blocată, iar ea nu ar fi fost notificată atât timp cât hotărârile ulterioare respective, care reflectau un punct de vedere juridic diferit, nu fuseseră trimise.
2.3. Aspecte referitoare la cauza C-727/21
În cauza C‑727/21, din scrisoarea judecătorului însărcinat cu înregistrarea reiese că acesta din urmă nu este de acord cu interpretarea juridică adoptată de completul de judecată care s‑a pronunțat în cauza principală.
În această scrisoare nu se menționează o altă hotărâre care să fi conținut o soluție diferită de cea reținută de respectivul complet de judecată.
În această cauză, în urma refuzului înregistrării primei hotărâri judecătorești și a restituirii cauzei, completul de judecată s‑a întrunit pentru noi deliberări, decizând să nu modifice soluția pe care o reținuse anterior. Prin urmare, el a pronunțat o nouă hotărâre judecătorească și a transmis‑o serviciului de înregistrare.
Ulterior, judecătorul însărcinat cu înregistrarea a transmis cauza menționată Secției de contencios comercial și alte litigii a instanței de trimitere pentru ca problema juridică în litigiu să fie examinată în cadrul unei ședințe a acestei secții.
În ședința respectivă, secția menționată a adoptat o „poziție juridică”, în care a reținut soluția propusă de judecătorul însărcinat cu înregistrarea. Ulterior, aceeași cauză principală a fost restituită completului de judecată competent pentru ca acesta să se pronunțe în conformitate cu „poziția juridică” menționată.
2.4. Aspecte analizate de instanța de trimitere
În cele trei cauze, instanța de trimitere arată că, în temeiul art. 177 alin. (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor, într‑o cauză judecată în al doilea grad de jurisdicție, activitatea jurisdicțională este considerată finalizată numai atunci când hotărârea judecătorească în cauză a fost înregistrată de serviciul de înregistrare.
Numai după o asemenea înregistrare și după notificarea ulterioară a acestei hotărâri către părți cauza este considerată închisă.
Astfel, potrivit explicațiilor instanței de trimitere, deși această hotărâre judecătorească a fost adoptată în mod colegial de un complet de judecată, ea nu este considerată finalizată decât atunci când este confirmată de judecătorul însărcinat cu înregistrarea, care este desemnat de președintele instanței, în calitatea sa de persoană care exercită o funcție în administrația judiciară, în cadrul programului anual de repartizare a judecătorilor.
Instanța de trimitere precizează că intervenția și numele judecătorului însărcinat cu înregistrarea nu sunt cunoscute de părți și că, deși procedura de înregistrare nu este prevăzută de lege drept condiție pentru adoptarea unei hotărâri judecătorești, o astfel de consecință rezultă din practica instanțelor de al doilea grad de jurisdicție, în temeiul Regulamentului de procedură al instanțelor.
În final, instanța de trimitere consideră că un judecător precum cel însărcinat cu înregistrarea, care nu este cunoscut de părți, al cărui rol nu este prevăzut de normele de procedură aplicabile apelurilor și care, fără a fi o instanță de grad superior, poate pune completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să își modifice hotărârea, poate avea un impact semnificativ asupra independenței judecătorilor.
În cauza C‑554/21, instanța de trimitere precizează că, în pofida unui reviriment al jurisprudenței intervenit într‑o hotărâre anterioară adoptată de unul dintre completele sale de judecată cu privire la aceeași problemă juridică, judecătorul însărcinat cu înregistrarea nu a acționat, cu ocazia acestui reviriment, în același mod ca în cauza principală și a aprobat și a înregistrat hotărârea care a condus la revirimentul menționat și a permis astfel notificarea acestei hotărâri către părți, ceea ce, potrivit acestei instanțe, demonstrează exercitarea unei influențe substanțiale a judecătorului însărcinat cu înregistrarea asupra independenței judecătorilor care compun completul de judecată competent.
În cauza C‑622/21, instanța de trimitere arată că această influență este atestată de faptul că judecătorul însărcinat cu înregistrarea a decis, fără a pune chestiunea în discuția ședinței secției competente, să accepte înregistrarea și notificarea unor hotărâri judecătorești care fuseseră adoptate de alte complete ulterior celei adoptate în cauza principală, decizând în același timp să amâne înregistrarea hotărârii judecătorești în această cauză principală și să o restituie completului competent, exclusiv pentru motivul că nu era de acord cu soluția reținută în această din urmă hotărâre.
În cauza C‑727/21, instanța de trimitere arată, în legătură cu ședințele de secție, că acestea nu sunt prevăzute de Regulamentul de procedură al instanțelor și că numai judecătorii însărcinați cu înregistrarea, președinții de secție sau președinții de instanță decid cu privire la aspectele care trebuie să fie înscrise pe ordinea de zi a unei astfel de ședințe.
De asemenea, instanța de trimitere arată că părțile din litigiu nu ar avea cunoștință de rolul ședinței respective și nu ar putea participa la aceasta.
Totodată, potrivit art. 40 din Legea privind organizarea judecătorească, „pozițiile juridice” reținute într‑o ședință de secție a unei instanțe de grad superior s‑ar impune tuturor judecătorilor sau camerelor acestei secții în procedurile concrete pe care le soluționează.
Astfel, se consideră că acest rol cvasi‑legislativ al secțiilor de judecată este contrar separării tripartite a puterilor și statului de drept, precum și principiului independenței judecătorilor.
De asemenea, precizează că „pozițiile juridice” reținute în cadrul ședințelor judecătorilor instanțelor de al doilea grad de jurisdicție nu sunt obligatorii pentru instanțele de grad superior și că, în numeroase situații, instanțele supreme au adoptat, în cadrul examinării căilor de atac deduse judecății lor, „poziții juridice” diferite de cele adoptate de instanțele de al doilea grad de jurisdicție.
III. ÎNTREBAREA PRELIMINARĂ ADRESATĂ DE CURTEA COMERCIALĂ DE APEL
În aceste condiții, Curtea Comercială de Apel a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
− „Se poate considera că norma enunțată în a doua parte a primei teze și în a doua teză a art. 177 alin. (3) din Regulamentul de procedură al instanțelor, care prevede că «în fața unei instanțe de al doilea grad de jurisdicție, se consideră că o cauză este închisă la data notificării hotărârii de către biroul judecătorului cauzei, după restituirea cauzei de la serviciul de înregistrare, că de la data primirii dosarului cauzei, serviciul de înregistrare este obligat să îl retrimită la biroul acestui judecător într‑un termen cât mai scurt posibil și că hotărârea se notifică ulterior într‑un nou termen de opt zile», este conformă cu art. 19 alin. (1) TUE și cu art. 47 din cartă?”
−„Dispoziția din art. 40 alin. (2) din Legea privind organizarea judecătorească, care prevede că «poziția juridică reținută în ședința la care participă toți judecătorii sau în ședința unei secții a Curții Supreme, a Curții Comerciale de Apel, a Curții Administrative de Apel, a Curții Penale de Apel, a Curții Corecționale de Apel și în ședința unei secții a unui tribunal de comitat se impune tuturor camerelor sau judecătorilor de al doilea grad de jurisdicție ai acestei secții sau instanțe», este conformă cu art. 19 alin. (1) TUE și cu art. 47 din cartă?”
IV. ASPECTELE REȚINUTE DE CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul național să prevadă un mecanism intern al unei instanțe naționale potrivit căruia, pe de o parte, o hotărâre judecătorească nu poate fi notificată părților în vederea închiderii cauzei respective decât dacă un judecător însărcinat cu înregistrarea, care nu face parte din completul de judecată care a adoptat această hotărâre, aprobă conținutul hotărârii menționate și, pe de altă parte, o ședință de secție a acestei instanțe naționale are competența de a adopta „poziții juridice” care se impun tuturor camerelor sau judecătorilor instanței menționate.
Curtea a reținut că principiul protecției jurisdicționale efective la care se referă art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii care a fost consacrat printre altele la art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, căruia îi corespunde art. 47 al doilea parag. din cartă. Astfel, Curtea a subliniat că această din urmă dispoziție trebuie să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE.
Totodată, s-a reținut că, în măsura în care carta prevede drepturi care corespund celor garantate de CEDO, art. 52 alin. (3) din cartă urmărește să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în aceasta și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără ca aceasta să aducă atingere autonomiei dreptului Uniunii.
Astfel, potrivit Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale, art. 47 al doilea parag. din cartă corespunde art. 6 parag. 1 din CEDO. În consecință, s-a reținut că interpretarea pe care Curtea o dă trebuie să asigure un nivel de protecție care să nu îl încalce pe cel garantat la art. 6 parag. 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului[1].
În această privință, Curtea a reținut că cerința de independență a instanțelor ține de conținutul dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al celui la un proces echitabil.
Cerința independenței cuprinde două aspecte.
Primul aspect, de ordin extern, impune ca instanța „să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile”[2].
Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de „imparțialitate” și „vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia, iar acest aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului, în afară de stricta aplicare a normei de drept”[3].
Deosebit de important de menționat este că „deși componenta externă a independenței urmărește în principal să mențină independența instanțelor în raport cu puterea legislativă și cea executivă conform principiului separării puterilor, această componentă trebuie totuși să fie înțeleasă în sensul că vizează și protecția judecătorilor împotriva influențelor nejustificate care provin din interiorul instanței în cauză”[4].
Totodată, Curtea a reținut că art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE impune existența unei instanțe „constituite în prealabil prin lege”, iar această expresie privește nu doar temeiul juridic al înseși existenței instanței judecătorești respective, ci și compunerea completului de judecată din fiecare cauză.
Astfel, Curtea a reținut că acest principiu implică, printre altele, ca completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să adopte singur decizia prin care se finalizează judecata.
O „instanță constituită prin lege” se caracterizează prin rolul său jurisdicțional, respectiv acela de a soluționa, pe baza unor norme de drept și în urma unei proceduri organizate, orice chestiune care intră în competența sa.
Printre garanțiile acestei proceduri figurează și principiul contradictorialității, care face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil și la protecție jurisdicțională efectivă[5].
Acest principiu implică în special ca părțile să poată discuta în contradictoriu toate elementele de fapt și de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii.
În ceea ce privește intervenția judecătorului însărcinat cu înregistrarea în discuție în litigiul principal, Curtea a reținut că „deși acest judecător nu poate înlocui aprecierea completului de judecată însărcinat cu cauza respectivă cu propria apreciere, el poate, de fapt, să blocheze înregistrarea hotărârii judecătorești adoptate și, în acest mod, să împiedice finalizarea procesului decizional și notificarea acestei hotărâri părților, restituind cauza respectivului complet de judecată pentru reexaminarea hotărârii menționate conform propriilor sale observații juridice și, în cazul persistenței unui dezacord cu completul de judecată amintit, poate sesiza președintele secției competente pentru convocarea unei ședințe de secție în vederea adoptării de către aceasta din urmă a unei „poziții juridice” care se va impune, printre altele, aceluiași complet de judecată.
O asemenea practică are ca efect să permită ingerința judecătorului însărcinat cu înregistrarea în cauza în discuție, această ingerință putând conduce la influențarea de către acest judecător a soluției definitive care va fi adoptată în respectiva cauză.
În acest context, Curtea a reținut că o practică în temeiul căreia hotărârea judecătorească adoptată de completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei nu poate fi considerată definitivă și nu poate fi notificată părților decât dacă conținutul său a fost aprobat de un judecător însărcinat cu înregistrarea care nu face parte din acest complet de judecată, nu este conciliabilă cu cerințele dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.
Totodată, Curtea a reținut că intervenția ședinței de secție permite, în fapt, ingerința în soluționarea definitivă a unei cauze în care s‑a deliberat în prealabil și în care s‑a adoptat o hotărâre de către completul de judecată competent, dar care nu a fost încă înregistrată și notificată părților.
Or, Curtea a subliniat că o reglementare națională care permite unei ședințe de secție a unei instanțe naționale să constrângă, prin emiterea unei „poziții juridice”, completul de judecată însărcinat cu soluționarea cauzei să modifice conținutul hotărârii judecătorești pe care acesta a adoptat‑o în prealabil, în condițiile în care această ședință de secție include și alți judecători decât cei ai acestui complet de judecată, precum și, dacă este cazul, persoane din afara instanței, în fața cărora părțile nu au posibilitatea de a‑și susține argumentele, nu este conciliabilă cu cerințele inerente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, precum și unui proces echitabil.
Pentru motivele arătate, Curtea a statuat următoarele:
• „Art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul național să prevadă un mecanism intern al unei instanțe naționale în temeiul căruia:
– hotărârea judecătorească adoptată de completul de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze nu poate fi notificată părților în vederea închiderii acesteia decât dacă conținutul său a fost aprobat de un judecător însărcinat cu înregistrarea care nu face parte din acest complet de judecată;
– o ședință de secție a acestei instanțe are puterea de a constrânge, prin emiterea unei „poziții juridice”, completul de judecată însărcinat cu soluționarea unei cauze să modifice conținutul hotărârii judecătorești pe care acesta a adoptat‑o în prealabil, în condițiile în care această ședință de secție include și alți judecători decât cei ai acestui complet de judecată, precum și, dacă este cazul, persoane din afara instanței în cauză în fața cărora părțile nu au posibilitatea de a‑și susține argumentele.”
V. CONCLUZII
Din cele prezentate rezultă că dreptul național român prevede garanții suplimentare față de cel croat în ceea ce privește imparțialitatea instanțelor judecătorești.
Deși procedura din speța prezentată nu există în legislația noastră, analiza este importantă din perspectiva unei posibile viitoare modificări legislative, respectiv pentru a observa limitele în care legiuitorul s-ar putea încadra în momentul reglementării unor astfel de proceduri.
Din analiza prezentată merită reținut faptul că noțiunea de „imparțialitate” nu trebuie raportată strict la celelelate puteri ale statului, respectiv executivă și legislativă, deoarece aceasta are în vedere inclusiv înlăturarea ingerințelor din sistemul puterii judecătorești.
Totodată, din cele prezentate se poate observa o oarecare similitudine între procedura croată referitoare la implicațiile emiterii unei „poziții juridice” adoptată într-o ședință de secție și între procedura națională referitoare la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unui recurs în interesul legii sau a unei cereri privind dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală.
Deși elementul comun îl reprezintă constatarea unei practici divergente, dar și forța obligatorie a acelei dezlegări, deosebirea esențială constă în faptul că „poziția juridică” adoptată într-o ședință de secție avea loc după deliberarea completului de judecată (dar anterior comunicării hotărârii către părți), în timp ce decizia pronunțată de instanța supremă (în recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept) are în vedere strict cauze în care nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă (iar în măsura în care a fost pronunțată o hotărâre de către prima instanță, deci atacabilă cu apel, decizia instanței supreme va putea fi valorificată numai prin intermediul căii de atac a apelului).
Astfel, reglementarea națională este conformă dreptului european, aspect reținut și de către Curte, care a precizat că, „pentru a evita divergențe jurisprudențiale sau pentru a le remedia și a asigura în acest mod securitatea juridică inerentă principiului statului de drept, un mecanism procedural care permite unui judecător al unei instanțe naționale care nu face parte din completul de judecată competent să trimită o cauză în fața unui complet extins al acestei instanțe nu încalcă cerințele care decurg din art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE, cu condiția ca în respectiva cauză completul de judecată desemnat inițial să nu fi deliberat încă, ca împrejurările în care o astfel de trimitere poate fi efectuată să fie enunțate în mod clar în legislația aplicabilă și ca trimiterea menționată să nu priveze persoanele în cauză de posibilitatea de a participa la procedura în fața acestui complet de judecată extins”.
Deși sesizările pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii nu sunt făcute de un complet de judecată, în cazul sesizărilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, acestea sunt făcute chiar de completul de judecată, iar din această perspectivă se ridică problema compatibilității dispozițiilor prevăzute de art. 476 alin. (11) Cod procedură penală ce prevăd că „sesizarea se judecă fără citarea părților”, cu cele statuate de instanța europeană, respectiv că trimiterea respectivă nu trebuie să priveze persoanele în cauză de posibilitatea de a participa la procedura în fața completului ce urmează a o soluționa sesizarea.
[1] A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 123 și jurisprudența citată.
[2] Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 121.
[3] Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 122.
[4] A se vedea în acest sens Curtea EDO, 22 decembrie 2009, Parlov‑Tkalčić împotriva Croației, CE:ECHR:2009:1222JUD002481006, § 86.
[5] a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA, C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctul 59, Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary, C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 61, Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH, C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 92, precum și Hotărârea din 10 februarie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Termen de prescripție), C‑219/20, EU:C:2022:89, punctul 46
