Hotărârea CJUE C-349/21 din 16 februarie 2023. Decizia prin care se dispune autorizarea punerii sub ascultare telefonică nu trebuie să conțină neapărat motive individualizate

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. ASPECTE INTRODUCTIVE ȘI CADRUL LEGAL ÎN MATERIE

Cauza C‑349/21 a avut ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Penal Specializat din Bulgaria, în temeiul articolului 267 TFUE, în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva a cinci persoane pentru participarea la un grup infracțional organizat.

Cererea a privit interpretarea art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice).

Considerentul (11) al Directivei 2002/58 prevede următoarele: „La fel ca Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, prezenta directivă nu se referă la chestiuni de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale legate de activități care nu sunt reglementate de legile comunitare. Prin urmare, aceasta nu aduce atingere echilibrului existent între dreptul indivizilor la confidențialitate și posibilitatea ca statele membre să ia măsurile stipulate la articolul 15 alineatul (1) al prezentei directive, posibilitate necesară în vederea protejării siguranței publice, apărării și siguranței statului (inclusiv bunăstării economice a acestuia, în cazul în care activitățile respective sunt legate de chestiuni de siguranța statului) și întăririi legii penale. În consecință, prezenta directivă nu interzice statelor membre să efectueze interceptări legale ale comunicațiilor electronice sau să ia alte măsuri pentru atingerea scopurilor menționate anterior, dacă acest lucru este necesar și în conformitate cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, așa cum este aceasta interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile sale. Aceste măsuri trebuie să fie corespunzătoare, strict proporționale cu scopul urmărit și necesare în cadrul unei societăți democratice și trebuie însoțite de precauțiile corespunzătoare în conformitate cu CEDO.”

Art. 5 alin. (1) din Directiva 2002/58 prevede următoarele: „Statele membre trebuie să asigure confidențialitatea comunicațiilor și a datelor de transfer aferente transmise prin intermediul unei rețele de comunicații publice sau unor servicii publice de comunicații electronice, prin legislația internă. Acestea interzic astfel în special ascultarea, înregistrarea, stocarea sau alte tipuri de interceptare sau supraveghere a comunicațiilor și a datelor de transfer aferente de către persoane altele decât utilizatorul, fără acordul utilizatorului în cauză, cu excepția cazurilor în care acest lucru este permis în temeiul articolului 15 alineatul (1). Prezentul alineat nu interzice stocarea tehnică necesară pentru transmisia comunicației care nu aduce atingere principiului confidențialității.”

În acest context, devin relevante dispozițiile art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58: „Statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge sfera de aplicare a drepturilor și obligațiilor prevăzute la articolul 5, articolul 6, articolul 8 alineatele (1), (2), (3) și (4) și articolul 9 ale prezentei directive, în cazul în care restrângerea lor constituie o măsură necesară, corespunzătoare și proporțională în cadrul unei societăți democratice pentru a proteja securitatea națională (de exemplu siguranța statului), apărarea, siguranța publică sau pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a unor fapte penale sau a folosirii neautorizate a sistemelor de comunicații electronice, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) al Directivei 95/46/CE. În acest scop, statele membre pot adopta, inter alia, măsuri legislative care să permită reținerea de date, pe perioadă limitată, pentru motivele arătate anterior în acest alineat. Toate măsurile menționate în acest alineat trebuie să fie conforme cu principiile generale ale legislației comunitare, inclusiv cu cele menționate la articolul 6 alineatele (1) și (2) [TUE].”

Potrivit art. 94 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE, „trimiterile la directiva abrogată [95/46/CE] se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament”.

2. ASPECTELE ÎNVEDERATE DE TRIBUNALUL PENAL SPECIALIZAT DIN BULGARIA

Între 10 aprilie și 15 mai 2017, Parchetul Specializat din Bulgaria l‑a sesizat pe președintele Tribunalului Penal Specializat din Bulgaria cu șapte cereri de autorizare a utilizării unor tehnici speciale de supraveghere în vederea ascultării și înregistrării și chiar a supravegherii și a urmăririi conversațiilor telefonice ale patru persoane suspectate de săvârșirea unor infracțiuni.

Din sesizarea respectivă reiese că fiecare dintre cereri descria în mod circumstanțiat, detaliat și motivat obiectul cererii, numele și numărul de telefon ale persoanei în cauză, legătura existentă între acest număr și respectiva persoană, probele strânse până la acel moment, dar și presupusa activitate infracțională a persoanei.

În motivarea sesizării se regăseau și aspecte cu privire la necesitatea de a efectua ascultarea convorbirilor telefonice pentru a strânge probe cu privire la activitatea infracțională a respectivelor persoane, precum și motivele care justifică imposibilitatea de a strânge acele probe prin alte mijloace.

Președintele Tribunalului Penal Specializat a admis toate cererile chiar în ziua introducerii lor și a emis șapte decizii de autorizare a ascultării convorbirilor telefonice.

Conform celor comunicate de instanța de trimitere, autorizațiile de ascultare a convorbirilor telefonice corespund unui model prestabilit destinat să acopere toate cazurile posibile de autorizare, fără nicio referire la împrejurările de fapt și de drept, cu excepția duratei pentru care era autorizată utilizarea metodelor speciale de investigație.

Astfel, instanța de trimitere a comunicat că aceste autorizații se limitează să precizeze că sunt respectate dispozițiile legale pe care le menționează, fără a identifica autoritatea aflată la originea cererilor de ascultare a convorbirilor telefonice și fără a indica numele și numărul de telefon ale fiecărei persoane vizate, infracțiunea sau infracțiunile prevăzute în legislația relevantă din dreptul intern, indiciile care permit să se suspecteze săvârșirea uneia dintre aceste infracțiuni sau chiar categoriile de persoane și de localuri, prevăzute de legislația internă, pentru care s‑a autorizat recurgerea la metode speciale de investigație.

În plus, instanța de trimitere arată că aceste autorizații nu expun argumentele parchetului care să demonstreze imposibilitatea de a strânge probele dorite printr‑un alt mijloc decât prin ascultarea convorbirilor telefonice și nici nu precizează dacă termenul indicat pentru utilizarea acestor tehnici este stabilit pentru prima dată sau dacă este vorba despre o prelungire de termen.

Ulterior, parchetul specializat le‑a acuzat pe cele patru persoane, precum și pe o a cincea, de participarea la un grup infracțional organizat care avea ca obiect, în scopul îmbogățirii, traversarea ilegală a frontierelor bulgare de către resortisanți ai unor țări terțe, ajutarea lor să intre ilegal pe teritoriul bulgar, precum și luarea și darea de mită în legătură cu aceste activități.

Instanța de trimitere precizează că, în conformitate cu dreptul intern, prealabil soluționării fondului cauzei, îi revine sarcina de a controla validitatea procedurii care a condus la autorizarea ascultărilor convorbirilor telefonice.

Astfel, precizează că, în acest cadru procesual, s‑ar putea invoca faptul că prin redactarea autorizațiilor în conformitate cu un model de text prestabilit și lipsit de motive individualizate nu i se permite să verifice motivele reținute în mod concret de instanța care a acordat autorizațiile respective.

În schimb, instanța de trimitere apreciază că s-ar putea argumenta că, admițând cererea parchetului, instanța care a eliberat autorizațiile pentru ascultările convorbirilor telefonice a acceptat integral motivele acestor cereri și și le‑a însușit.

Având în vedere aspectele prezentate, instanța de trimitere ridică problema dacă o practică națională precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia obligația de motivare a deciziei judecătorești care permite utilizarea unor metode speciale de investigare în urma unei cereri motivate a autorităților penale este îndeplinită atunci când această decizie, redactată potrivit unui model prestabilit și lipsit de motive individualizate, se limitează la a indica respectarea cerințelor prevăzute de această legislație, pe care o menționează, este conformă cu art. 15 alin. (1) ultima teză din Directiva 2002/58/CE citit în lumina considerentului (11) al acesteia.

În special, Tribunalul Penal Specializat din Bulgaria subliniază că autorizațiile de ascultare a convorbirilor telefonice limitează, pentru persoanele fizice vizate, drepturile și libertățile garantate la art. 7, 8 și 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acesta având îndoieli și în ceea ce privește conformitatea unei astfel de practici în raport cu dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, consacrat la art. 47 din cartă, și cu principiul proporționalității ca principiu general de drept al Uniunii.

3. ÎNTREBĂRILE PRELIMINARE ADRESATE DE TRIBUNALUL PENAL SPECIALIZAT DIN BULGARIA

În aceste condiții, Tribunalul Penal Specializat din Bulgaria a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) O practică a instanțelor naționale în cadrul procedurilor penale potrivit căreia instanța autorizează interceptarea, înregistrarea și stocarea convorbirilor telefonice ale suspecților prin intermediul unui text standard general prestabilit în care doar se afirmă, fără nicio individualizare, că dispozițiile legale au fost respectate este compatibilă cu art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (1) din Directiva 2002/58 și cu considerentul (11) al acesteia?”

„2) În cazul unui răspuns negativ, dreptul Uniunii se opune interpretării legii naționale în sensul că informațiile obținute ca urmare a unei astfel de autorizări sunt folosite pentru dovedirea acuzațiilor?”

4. ASPECTELE REȚINUTE DE CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Art. 5 alin. (1) din Directiva 2002/58 consacră principiul confidențialității comunicațiilor și a datelor de transfer aferente transmise prin intermediul unei rețele de comunicații publice sau al unor servicii publice de comunicații electronice. Acest principiu se traduce prin interdicția de a asculta, de a intercepta, de a stoca comunicațiile și datele de transfer aferente sau de a le supune oricărui alt mijloc de interceptare sau de supraveghere fără acordul utilizatorului în cauză, cu excepția ipotezelor prevăzute la art. 15 alin. (1) din directiva menționată.

Acest din urmă articol prevede că statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge sfera de aplicare a drepturilor și obligațiilor prevăzute la art. 5 din aceeași directivă, în special atunci când o astfel de restrângere constituie o măsură necesară, corespunzătoare și proporțională în cadrul unei societăți democratice pentru a asigura prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

Acesta mai precizează că toate aceste măsuri legislative trebuie adoptate cu respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii, inclusiv a drepturilor, a libertăților și a principiilor prevăzute de cartă.

În această privință, măsurile legislative care reglementează accesul autorităților competente la datele vizate de art. 5 alin. (1) din Directiva 2002/58 nu se pot limita la a impune ca acest acces să răspundă finalității urmărite de aceleași măsuri legislative, ci trebuie să prevadă și condițiile materiale și procedurale care guvernează prelucrarea respectivă^[1].

Condițiile procedurale trebuie să fie interpretate cu respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat la art. 47 al doilea paragraf din cartă, care corespunde art. 6 alin. (1) din CEDO, iar acest drept impune ca toate hotărârile judecătorești să fie motivate^[2].

Prin urmare, atunci când o măsură legislativă adoptată în temeiul art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58 prevede că pot fi adoptate prin hotărâri judecătorești restrângeri ale principiului confidențialității comunicațiilor electronice consacrat la art. 5 alin. (1) din această directivă, art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 47 al doilea paragraf din cartă impune statelor membre să prevadă că astfel de decizii trebuie să fie motivate.

Astfel, dreptul la un control jurisdicțional efectiv, garantat de art. 47 din cartă, impune ca persoana interesată să poată lua cunoștință de motivele deciziei adoptate în privința sa fie din cuprinsul deciziei, fie dintr‑o comunicare a acestor motive, pentru a i se permite să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă să sesizeze sau nu, în scopul unui control jurisdicțional, instanța competentă să exercite controlul legalității deciziei în cauză^[3].

În prezenta speță, din informațiile transmise de instanța de trimitere reiese că, potrivit măsurilor legislative naționale adoptate în temeiul art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58, orice decizie judiciară prin care se urmărește autorizarea recurgerii la metodele speciale de investigare trebuie motivată.

În aceste condiții, prima întrebare este adresată nu având în vedere dispozițiile legislative adoptate în temeiul art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58, ci o practică judiciară națională care pune în aplicare aceste dispoziții legislative, potrivit căreia deciziile având ca obiect autorizarea recurgerii la metodele speciale de investigare sunt motivate prin intermediul unui model de text prestabilit, destinat să acopere toate cazurile de autorizare posibile și lipsit de motive individualizate.

Astfel, potrivit dreptului bulgar, decizia de autorizare a utilizării unor metode speciale de investigare este adoptată în urma unei proceduri care urmărește să permită, în privința unei persoane suspectate că pregătește, săvârșește sau a săvârșit cu intenție o infracțiune gravă, o colectare eficace și rapidă de date care nu ar putea fi colectate prin alte mijloace decât metodele speciale de investigare solicitate sau care nu ar putea fi colectate decât cu extremă dificultate.

În cadrul acestei proceduri, parchetul trebuie să prezinte în scris instanței competente o cerere motivată și detaliată care să expună infracțiunea care face obiectul anchetei, măsurile luate în cadrul acestei anchete și rezultatele lor, datele de identificare a persoanei sau a incintei vizate de cerere, modalitățile de operare care trebuie aplicate, durata prevăzută a supravegherii și motivele pentru care este solicitată această durată, precum și rațiunile pentru care recurgerea la aceste metode este indispensabilă pentru anchetă.

Astfel, din regimul juridic al acestei proceduri reiese că instanța care eliberează autorizația de a recurge la metode speciale de investigare adoptă decizia pe baza unei cereri motivate și detaliate al cărei conținut, prevăzut de lege, trebuie să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a unei astfel de autorizații.

Având în vedere aceste aspecte, instanța europeană a considerat că această practică se înscrie în cadrul unor măsuri legislative, adoptate în temeiul art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58.

În ceea ce privește motivarea instanței, Curtea a statuat că, din moment ce în cadrul procedurii menționate instanța competentă a examinat motivele unei cereri detaliate a parchetului și apreciază, la finalul examinării sale, că această cerere este justificată, este necesar să se considere că, prin semnarea unui text prestabilit potrivit unui model care indică respectarea cerințelor legale, această instanță a validat motivele cererii asigurându‑se în același timp de respectarea cerințelor legale.

În schimb, odată ce persoana interesată a fost informată că au fost aplicate metode speciale de investigare în privința sa, obligația de motivare prevăzută la art. 47 al doilea paragraf din cartă impune ca această persoană să fie în măsură să înțeleagă motivele pentru care a fost autorizată recurgerea la aceste metode, pentru a putea, dacă este cazul, să conteste în mod util și efectiv această autorizație.

În această privință, din moment ce autorizația de a recurge la metode speciale de investigare este adoptată pe baza unei cereri motivate și detaliate a autorităților naționale competente, instanța națională trebuie să verifice că persoanele vizate pot avea acces nu numai la decizia de autorizare, ci și la cererea autorității care a solicitat această autorizație.

Astfel, pentru ca obligația de motivare care rezultă din art. 47 al doilea paragraf din cartă să fie respectată, este necesar ca aceleași persoane să poată înțelege cu ușurință și fără ambiguitate, printr‑o interpretare încrucișată a autorizației de a recurge la metode speciale de investigare și a cererii motivate care o însoțește, motivele exacte pentru care această autorizare a fost acordată în raport cu elementele de fapt și de drept ce caracterizează cazul individual care stă la baza cererii, la fel cum dintr‑o asemenea interpretare încrucișată trebuie să reiasă în mod imperativ durata de validitate a autorizației menționate.

Dacă o interpretare încrucișată a cererii și a autorizației subsecvente nu permite să se înțeleagă, în mod ușor și univoc, motivele acestei autorizări, atunci s‑ar impune constatarea că obligația de motivare care rezultă din art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58, interpretat în lumina art. 47 al doilea paragraf din cartă, nu ar fi respectată.

Pentru motivele arătate, Curtea a statuat următoarele:

• Art. 15 alin. (1) din Directiva 2002/58/CE, citit în lumina art. 47 al doilea paragraf din Cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici naționale în temeiul căreia deciziile judiciare care autorizează recurgerea la metode speciale de investigare în urma unei cereri motivate și detaliate a autorităților penale sunt redactate cu ajutorul unui text prestabilit și lipsit de motive individualizate și care se limitează să indice, pe lângă durata de validitate a autorizației, că cerințele prevăzute de legislația pe care o menționează aceste decizii sunt respectate, cu condiția ca rațiunile precise pentru care instanța competentă a considerat că erau respectate cerințele legale în raport cu elementele de fapt și de drept ce caracterizează speța să poată fi deduse cu ușurință și fără ambiguitate dintr‑o interpretare încrucișată a deciziei și a cererii de autorizare, aceasta din urmă trebuind să fie pusă la dispoziție, ulterior autorizației acordate, persoanei împotriva căreia a fost autorizată recurgerea la metode speciale de investigare.

 5. CONCLUZII

Din cele prezentate rezultă că dreptul național român prevede garanții suplimentare față de dreptul european în ceea ce privește modalitatea efectivă de motivare a hotărârilor judecătorești prin care se încuviințează măsurile de supraveghere tehnică.

Astfel, potrivit legislației noastre naționale, judecătorii de drepturi și libertăți nu pot folosi tipizate precompletate în care să se menționeze doar perioada mandatului de supraveghere tehnică și faptul că sunt respectate dispozițiile legale pentru emiterea acestuia, fără a circumstanția și individualiza, în concret, motivele care au conduc la pronunțarea acestei soluții.

Prezenta decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene prezintă relevanță în măsura în care legislația procesual penală națională ar suferi modificări, respectiv în ipoteza în care s-ar restrânge obligațiile judecătorilor de drepturi și libertăți în ceea ce privește modalitatea efectivă de motivare a hotărârilor menționate.

---