Hotărârea CEDO din 9 iunie 2015 în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 39.855/13)

18 dec. 2020
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 490
Hotărârea CEDO din 9 iunie 2015 în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 39.855/13)

Dreptul intern relevant

Art. 341, art. 385^14-385^16, art. 385^19, art. 408^1 din vechiul Codul de procedură penală

„Art. 341

(1) Președintele înainte de a incheia dezbaterile da ultimul cuvint inculpatului personal.

(2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvint, nu i se pot pune intrebari. Dacă inculpatul releva fapte sau împrejurări noi, esentiale pentru solutionarea cauzei, instanța dispune reluarea cercetării judecătorești

Inteligența artificială în materie penală

(…)

Art. 385^14

(1) Instanța verifica hotărârea atacata pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror inscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs.

(1^1) Cu ocazia judecarii recursului, instanța este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea speciala, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instantele de fond și apel, precum și atunci când aceste instante nu au pronuntat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

(2) Instanța este obligata să se pronunte asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror și de părți.

(…)

Art. 385^15

Instanța, judecind recursul, pronunță una din urmatoarele solutii:

1. respinge recursul, mentinind hotărârea atacata:

a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;

b) dacă recursul este nefondat;

2. admite recursul, casind hotărârea atacata și:

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

a) menține hotărârea primei instante, când apelul a fost greșit admis;

b) achita pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11;

c) dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 385^9 alin. 1 pct. 3-6 și rejudecarea de către instanța competentă, în cazul prevăzut în art. 385^9 alin. 1 pct. 1.

Când recursul privește atât hotărârea primei instanțe, cât și hotărârea instanței de apel, în caz de admitere și dispunerea rejudecării de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanță, dacă ambele hotărâri au fost casate, și la instanța de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată.

În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel, instanța de recurs desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată;

d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs în cazurile prevăzute în art. 385^9 alin. 1 pct. 12-16 și 17^2, precum și în cazul prevăzut în art. 385^6 alin. 3.

(…)

Art. 385^16

Când instanța de recurs caseaza hotărârea și retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunță prin decizie și asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanța este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea speciala, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instantele de fond și apel, precum și atunci când aceste instante nu au pronuntat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Dispozitiile art. 380 și art. 381 se aplică în mod corespunzător.

(…)

Art. 385^19

Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor cuprinse în partea speciala, titlul II, capitolele I și II, care se aplică în mod corespunzător.

(…)

Art. 408^1

(1) Hotărârile definitive pronuntate în cauzele în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția europeana pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecintele grave ale acestei încălcări continua să se produca și nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotărârii pronuntate.

(2) Pot cere revizuirea:

a) persoana al carei drept a fost încălcat;

b) sotul și rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după moartea acestuia;

c) procurorul.

(3) Cererea de revizuire se introduce la Înaltă Curte de Casatie și Justiție, care judeca cererea în complet de 9 judecatori.

(4) Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data ramanerii definitive a hotărârii Curtii Europene a Drepturilor Omului.

(5) După sesizare, instanța poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părții, suspendarea executarii hotărârii atacate.

(6) Participarea procurorului este obligatorie.

(7) La judecarea cererii de revizuire, părțile se citeaza. Partea arestata este adusa la judecata.

(8) Când părțile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, se asculta și concluziile acestora.

(9) Instanța examineaza cererea în baza actelor dosarului și se pronunță prin decizie.

(10) Când instanța constata ca cererea este tardiva, inadmisibila sau nefondata, o respinge.

(11) Când instanța constata ca cererea este fondata:

a) desfiinteaza, în parte, hotărârea atacata sub aspectul dreptului încălcat și, rejudecand cauza, cu aplicarea dispozițiilor din capitolul III, secțiunea II, inlatura consecintele încălcării dreptului;

b) desfiinteaza hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața careia s-a produs incalcarea dreptului, aplicandu-se dispozitiile din capitolul III, secțiunea II.

(12) Decizia pronunțată de Înaltă Curte de Casatie și Justiție nu este supusă nici unei cai de atac”.

În M. Of. nr. 1247 din 17 decembrie 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 9 iunie 2015 în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 39.855/13).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

(…)

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

32. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție, cu privire la procedurile în apel, pe care le-a reamintit în Cauza Găitănaru împotriva României (pct. 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, de asemenea, Flueraș împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 53-55, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 33-35, 15 septembrie 2015).

33. În speță, aceasta observă că Guvernul nu a contestat faptul că Înalta Curte și-a fundamentat hotărârea pe probele din declarațiile lui P.J. și ale altor martori interogați de parchet și de instanța de prim grad. Guvernul contestă numai valoarea probatorie a acestor mărturii și susține că înscrisurile au fost cele care au stat la baza convingerii judecătorilor Înaltei Curți (supra, pct. 31).

34. Curtea nu își poate exprima punctul de vedere cu privire la ierarhia probelor sau la valoarea lor probatorie. Reamintește că, în principiu, le revine instanțelor naționale sarcina de a aprecia probele administrate de acestea [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].

35. În speță, este suficient să constate că Înalta Curte s-a prevalat de posibilitatea oferită de legea internă de a examina din nou mărturiile pentru a se pronunța asupra vinovăției părții interesate (supra, pct. 15). Reiese, astfel, clar din motivația deciziei din 13 februarie 2013 că aceste mărturii, în special cele ale lui P.J., P.D.R. și L.D., au contribuit în mod semnificativ la formarea convingerii judecătorilor Înaltei Curți. Or, tocmai aceste mărturii i-au determinat pe judecătorii din prima instanță să se îndoiască suficient de temeinicia acuzației, astfel încât să decidă achitarea persoanei în cauză de acuzația de luare de mită (supra, pct. 16 și 17).

36. Prin urmare, Curtea apreciază că Înalta Curte ar fi trebuit să aibă în vedere necesitatea unei noi audieri a martorilor respectivi, cu atât mai mult cu cât s-a pronunțat asupra caracterului credibil al mărturiilor. Într-adevăr, instanța a dat întâietate declarațiilor făcute de martori în fața procurorului, considerându-le mai credibile decât pe cele pe care aceștia le-au dat în fața primei instanțe (supra, pct. 17), deși martorii făcuseră cunoscute presiunile exercitate de parchet asupra lor pentru a-i determina să depună mărturie împotriva reclamantului (supra, pct. 8).

37. Curtea reamintește, în acest context, că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăția sau nevinovăția unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să asculte martorii personal și să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârșit prin simpla citire a declarațiilor scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibilă ascultarea martorului de către instanță, de exemplu, dacă persoana în cauză a decedat sau atunci când este vorba de respectarea dreptului acesteia de a nu se autoincrimina [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, pct. 86, 5 decembrie 2002, și Dan, citată anterior, pct. 33]. Însă nu acesta a fost cazul în speță.

38. Având în vedere aceste elemente, Curtea apreciază că în speță omisiunea Înaltei Curți de a audia martorii înainte de a-l declara pe reclamant vinovat de luare de mită i-a restrâns semnificativ dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, Dan, citată anterior, pct. 31-35, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46.182/08, pct. 36-44, 5 iulie 2016).

39. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

2. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

41. Reclamantul solicită suma de 140.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Arată că acest cuantum corespunde salariilor neîncasate, ca urmare a revocării sale din funcția publică, ca și sumei pe care pretinde că a plătit-o, în urma deciziei pronunțate de Înalta Curte la 13 februarie 2013. Reclamantul lasă la aprecierea Curții cuantumul despăgubirii pe care i-ar putea-o acorda pentru compensarea prejudiciului moral pe care pretinde că l-a suferit.

42. Guvernul consideră că nicio sumă nu poate fi acordată reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, cererea sa în această privință având un caracter speculativ. În ceea ce privește cererea referitoare la prejudiciul moral, acesta consideră că o eventuală constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenție reprezintă în sine o reparație echitabilă suficientă.

43. Curtea constată că, în speță, singurul temei care trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura ar fi ajuns dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Alexe împotriva României, nr. 66.522/09, pct. 48, 3 mai 2016). Prin urmare, nu este necesar să i se acorde reclamantului o sumă pentru prejudiciul material.

44. În ceea ce privește cererea formulată pentru prejudiciul moral, în pofida faptului că, în mod cert, Curtea nu poate specula cu privire la posibilul rezultat al procesului, în cazul în care garanțiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție ar fi fost respectate, aceasta apreciază totuși că nu este nerezonabil să considere că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral real în cadrul procesului respectiv (Alexe, citată anterior, pct. 50). În consecință, acordă reclamantului cu acest titlu 1.500 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

45. Reclamantul solicită 7.500 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne. Acesta arată că suma respectivă corespunde cheltuielilor efectuate cu transportul pentru a se prezenta la audierile în fața instanțelor interne.

46. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat niciun act doveditor pentru pretinsele cheltuieli de judecată.

47. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de criteriile menționate anterior și de lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată din cadrul procedurii naționale.

C. Dobânzi moratorii

48. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea CEDO din 9 iunie 2015 în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 39.855/13) was last modified: decembrie 18th, 2020 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter