Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2022 în Cauza S. împotriva României (Cererea nr. 27.122/14)

Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2022 în Cauza S. împotriva României (Cererea nr. 27.122/14)

În M. Of. nr. 898 din 5 octombrie 2023 s-a publicat Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2022 în Cauza S. împotriva României (Cererea nr. 27.122/14).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

1. Reclamantul a fost găsit vinovat de pescuit ilegal în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. El susține că această condamnare este contrară normelor politicii comune în domeniul pescuitului și, prin urmare, constituie o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1.

(…)

5. La momentul faptelor, reclamantul era atât comandantul, cât și proprietarul unei nave de pescuit sub pavilion bulgăresc. Nava era înregistrată în Bulgaria și era folosită pentru practicarea pescuitului în „apele comunitare” din Marea Neagră. Echipajul era format din el însuși și alți nouă resortisanți bulgari.

6. La 13 aprilie 2011, în timp ce se afla în apele teritoriale românești, la o distanță de 20 de mile marine, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, nava în cauză a fost abordată în vederea efectuării unui control de către o navă de patrulare maritimă a Poliției de Frontieră Române. Cu ocazia controlului, polițiștii de frontieră au găsit la bordul navei aproximativ 20 de bucăți pește din specia calcan și o plasă de pescuit cu dimensiunea ochiurilor sub dimensiunile (minime) prevăzute de legislația românească privind pescuitul calcanului. La solicitarea polițiștilor de frontieră, reclamantul a ridicat din apă mai multe plase de pescuit aflate în apropierea navei sale.

7. Nava a fost condusă în portul Mangalia, unde nava a fost reținută și calcanii au fost confiscați.

(…)

10. Reclamantul s-a apărat prezentând autorităților române licența și autorizația de pescuit emise de către autoritățile bulgare. Acesta a susținut că documentele respective îi permiteau să pescuiască în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră o anumită cantitate de calcan, care făcea parte din cota de captură pentru calcan alocată Bulgariei în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului a Uniunii Europene („UE”).

(…)

16. Printr-un rechizitoriu din 5 septembrie 2011, parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată în fața Judecătoriei Mangalia pentru încălcarea art. 64 lit. a), i) și k) și a art. 65 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, și anume pescuitul fără deținerea unei licențe, pescuitul cu unelte având ochiul de plasă sub dimensiunile minime legale, folosirea la pescuit de către persoanele neautorizate a unor unelte de pescuit comerciale și pescuitul cu unelte și scule interzise.

(…)

20. Prin decizia din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis recursul declarat de parchet. Aceasta a considerat că, în absența unui acord bilateral între România și Bulgaria privind condițiile de acces al navelor acestora în apele comunitare, instanța de fond ar fi trebuit să își justifice decizia de a aplica art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002 și nu legislația națională și Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării.

21. Prin urmare, aceasta a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Mangalia pentru ca aceasta să pronunțe o decizie motivată cu privire la regimul juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

22. La o dată neprecizată, autoritățile bulgare au sesizat Comisia Europeană („Comisia”) cu privire la incidentul în care a fost implicat reclamantul. Comisia a solicitat explicații autorităților române.

23. La 21 decembrie 2011, Direcția Generală Afaceri Maritime și Pescuit a Comisiei Europene (DG MARE) a adresat autorităților române o scrisoare în care le informa că, la soluționarea cauzei, au comis grave erori de interpretare și aplicare a normelor politicii comune în domeniul pescuitului, în special a Regulamentului (CE) nr. 2.371/2002 și a Regulamentului (UE) nr. 1.256/2010.

24. Aceasta a considerat în special că sechestrarea navei reclamantului, pe motiv că acesta nu deținea o licență de pescuit emisă de autoritățile române, era contrară acestor norme.

(…)

28. La 10 mai 2012, având în vedere poziția Comisiei, parchetul a solicitat Judecătoriei Mangalia să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) o întrebare preliminară privind interpretarea și aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului. Acesta dorea să i se solicite CJUE să precizeze dacă aceste norme împiedicau autoritățile române să adopte ele însele norme de reglementare a pescuitului în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Reclamantul s-a alăturat acestei cereri.

29. La 11 octombrie 2012, judecătoria a respins cererea. Aceasta a considerat că întrebările priveau fondul litigiului, și nu dreptul Uniunii, neexistând, în opinia sa, îndoieli cu privire la interpretarea sau aplicarea acestuia în speță.

30. Printr-o sentință penală din 12 februarie 2013, judecătoria a hotărât că regimul juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră era cel al politicii comune a UE în domeniul pescuitului.

31. Aceasta a constatat că art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 reglementa expres principiul accesului liber la zonele de pescuit ale statelor membre pentru orice navă comunitară care deține o licență de pescuit.

32. A subliniat că accesul la zonele de pescuit ale statelor membre aflate în afara zonei de 12 mile marine de la baza țărmului lor este permis navelor înregistrate în registrul comunitar al flotei de pescuit și care dețin o licență de pescuit eliberată de statul membru de pavilion.

33. Aceasta a subliniat că, în speță, nava reclamantului era o navă de pescuit comunitară, reclamantul deținea o licență de pescuit valabilă, emisă de autoritățile bulgare, iar nava acestuia fusese controlată în apele comunitare, la o distanță mai mare de 12 mile marine de la baza țărmului românesc.

(…)

II. Elementele relevante din dreptul Uniunii Europene

A. Principiile efectului direct și supremației dreptului Uniunii

59. În Cauza Costa împotriva E.N.E.L.(hotărârea din 15 iulie 1964, 6/64, Culegere de jurisprudență 1141), Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE) a declarat următoarele:

„[S]pre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului și care este obligatorie pentru instanțele acestora”.

60. În Cauza Van Gend și Loos(hotărârea din 5 februarie 1963, 26/62, Culegere 3), aceasta a precizat următoarele:

„[I]ndependent de legislațiile statelor membre, dreptul comunitar nu numai că impune obligații indivizilor, dar are și scopul de a le oferi drepturi, care devin o parte a patrimoniului lor juridic”.

61. Cu privire la principiile efectului direct și supremației dreptului UE, a se vedea, de asemenea, Amministrazione delle Finanze dello Stato împotriva Simmenthal SpA(Simmenthal II), C-106/77, 9 martie 1978, EU:C:1978:49; Internationale Handelsgesellschaft, C-11/70, 17 decembrie 1970, EU:C:1970:114 și Euro Box Promotion, C-357/19, 21 decembrie 2021, EU:C:2021:1034).

D. Normele politicii comune în domeniul pescuitului

67. Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 privind conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului, în vigoare la momentul faptelor imputate reclamantului, cuprinde următoarele dispoziții:

Art. 1

„(2) Politica comună în domeniul pescuitului prevede măsuri coerente privind:

(a) conservarea, gestionarea și exploatarea resurselor acvatice vii;

(b) limitarea impactului pescuitului asupra mediului;

(c) condițiile de acces la ape și resurse […]”

Art. 3

Definiții

În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

(a) „ape comunitare” înseamnă apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția statelor membre, cu excepția apelor adiacente teritoriilor prevăzute în anexa II la tratat;

(b) „resurse acvatice vii” înseamnă specii acvatice marine disponibile și accesibile”;

(d) „navă comunitară de pescuit” înseamnă o navă de pescuit aflată sub pavilionul unui stat membru și înregistrată în Comunitate”.

Art. 8

Măsurile de urgență adoptate de către statul membru

„(1) În cazul în care există dovezi ale unei amenințări grave și neprevăzute pentru conservarea resurselor acvatice vii sau a ecosistemului marin, ce apar ca urmare a activităților de pescuit în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția unui stat membru și dacă orice întârziere ar produce pagube greu de remediat, respectivul stat membru poate adopta măsuri de urgență cu o durată maximă de trei luni.

(2) Statele membre care doresc să adopte măsuri de urgență notifică în prealabil Comisia, celelalte state membre și consiliile consultative regionale în cauză în legătură cu intenția lor, prezentând un proiect al măsurilor ce urmează să fie adoptate, împreună cu un memoriu explicativ”.

Art. 17

„(1) Navele comunitare de pescuit au acces în mod egal la ape și resurse în toate apele comunitare, altele decât cele prevăzute în art. 2, cu respectarea măsurilor adoptate conform capitolului II.

(2) În apele situate în zona de 12 mile marine de la baza țărmului aflate sub suveranitatea și jurisdicția lor, statele membre sunt autorizate, de la 1 ianuarie 2003 până la 31 decembrie 2012, să limiteze pescuitul pentru navele de pescuit ce operează în mod tradițional în apele respective și provin din porturile de pe țărmurile adiacente, fără a aduce atingere regimurilor aplicabile navelor comunitare de pescuit aflate sub pavilionul altui stat membru, în baza relațiilor de vecinătate existente între statele membre și modalităților prevăzute în anexa I ce stabilește, pentru fiecare stat membru, zonele geografice din interiorul zonelor de coastă ale altor state membre unde se desfășoară activități de pescuit, precum și speciile vizate”.

68. Regulamentul (CE) nr. 1.281/2005 al Comisiei din 3 august 2005 privind gestionarea licențelor de pescuit și informațiile minimale pe care acestea trebuie să le conțină, în vigoare la momentul faptelor, prevedea următoarele:

Art. 3

Exploatarea resurselor acvatice

„O navă de pescuit comunitară poate fi utilizată pentru exploatarea comercială a resurselor acvatice vii numai în cazul în care deține la bord o licență de pescuit valabilă”.

Art. 4

Obligațiile statelor membre

„Statul membru de pavilion emite, gestionează și retrage licența de pescuit în conformitate cu prezentul regulament”.

69. Regulamentul (UE) nr. 1.256/2010 al Consiliului din 17 decembrie 2010 stabilea, pentru 2011, posibilitățile de pescuit pentru anumite resurse halieutice aplicabile în Marea Neagră. În cadrul capturii totale admisibile (TAC), România și Bulgaria puteau pescui fiecare 43,2 tone de calcan.

70. Regulamentul (UE) nr. 227/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2013 stabilește o dimensiune minimă a ochiurilor de plasă pentru pescuitul de calcan în Marea Neagră.

Motivarea Curții

a) Principiile generale

80. Curtea reamintește că, în hotărârea din Cauza Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19.867/12, pct. 83, 11 iulie 2017, în care a examinat din perspectiva aspectului penal al art. 6 din Convenție un capăt de cerere întemeiat pe o pretinsă lipsă de echitate a motivării instanțelor naționale, a rezumat principiile generale după cum urmează:

„a) Curtea nu are obligația de a examina erorile de fapt sau de drept comise eventual de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi adus atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție, de exemplu, dacă acestea pot fi considerate în mod excepțional drept o «inechitate» incompatibilă cu art. 6 din Convenție.

b) Art. 6 § 1 din Convenție nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care ține în primul rând de dreptul intern și instanțele naționale. În principiu, chestiuni precum importanța acordată de instanțele naționale diverselor mijloace de probă, concluzii sau aprecieri pe care le-au examinat nu intră în sfera controlului exercitat de Curte. Aceasta nu are obligația să țină locul unei instanțe de gradul patru de jurisdicție și să conteste aprecierea instanțelor interne, în temeiul art. 6 § 1, decât în cazurile în care concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile”.

(…)

87. Curtea observă în primul rând că prezenta cauză diferă în mod semnificativ de cauzele în care Curtea a examinat anterior obligația instanțelor naționale de motivare, în raport cu dreptul aplicabil, a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară (hotărârile Ullens de Schooten și Rezabek și Sanofi Pasteur, citate anterior). În fapt, în speță nu este vorba despre refuzul Curții de Apel Constanța de a sesiza CJUE cu o cerere de interpretare a dreptului Uniunii, care ar fi fost formulată în fața sa de către părți, ci despre a stabili dacă decizia definitivă din 2 octombrie 2013 a fost rezultatul unei vădite erori de drept.

88. Reclamantul consideră că a făcut obiectul unei condamnări arbitrare, întrucât aceasta este contrară normelor dreptului Uniunii. Guvernul contestă acest argument și susține că decizia din 2 octombrie 2013 era motivată în mod corespunzător.

89. Curtea constată că în centrul litigiului se afla problema aplicării normelor dreptului Uniunii în cazul activităților de pescuit desfășurate în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

90. Aceasta constată, de asemenea, că instanța de apel a procedat la propria interpretare a acestor norme (supra, pct. 41 și 42) și a aplicat în speță legislația națională privind pescuitul.

94. În speță, Curtea subliniază că nava reclamantului a fost abordată (în vederea efectuării unui control) atunci când se afla în apele teritoriale românești, la o distanță de 20 de mile marine, în zona economică exclusivă a României (supra, pct. 6). Rezultă că dispozițiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2.371/2002, care prevăd accesul în mod egal la ape și resurse în apele comunitare, erau aplicabile în cazul reclamantului. În ceea ce privește dispozițiile art. 8 din regulamentul sus-menționat, Curtea constată că autoritățile interne nu au folosit în niciun fel mecanismul prevăzut la acest articol pentru a limita accesul la aceste resurse.

95. Curtea observă, de asemenea, că Comisia a precizat clar autorităților române faptul că urmărirea penală îndreptată împotriva reclamantului era contrară dreptului UE, în special Regulamentului (CE) nr. 2.371/2002 și Regulamentului (UE) nr. 1.256/2010 (supra, pct. 23). Aceasta a precizat că legislația națională care impunea obținerea unei licențe de pescuit emise de statul român și prevedea o dimensiune minimă a ochiurilor de plasă (pentru pescuitul de calcan) în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră era contrară normelor politicii comune în domeniul pescuitului (supra, pct. 24 și 25). Poziția Comisiei, care viza în mod specific cazul reclamantului, a fost comunicată autorităților române cu mult înainte de pronunțarea deciziei definitive de către curtea de apel (supra, pct. 23-26).

Hotărârea Curții: 

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

4. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 6.500 EUR (șase mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile;

(ii) 4.574 EUR (patru mii cinci sute șaptezeci și patru de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.