Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2018 în Cauza R.I. şi alţii împotriva României

În M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, s-a publicat Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2018 în Cauza R.I. și alții împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

(…)

II. Dreptul intern relevant

37. Pentru dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor, a se vedea Niță împotriva României [(Comitet), nr. 30.305/16, pct. 27 – 30, 3 iulie 2018].

(…)

ÎN DREPT

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

41. Curtea, care are competența de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei [a se vedea Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37.685/10 și 22.768/12, pct. 114 și 126, CEDO 2018], va examina plângerea doar în raport cu art. 8 (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis, Eberhard și M. împotriva Sloveniei, nr. 8.673/05 și 9.733/05, pct. 111, 1 decembrie 2009).

Articolul prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

a) Principii generale

53. Curtea reiterează faptul că posibilitatea părintelui și copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieții de familie” în sensul art. 8 din Convenție, chiar și atunci când relația dintre părinți s-a destrămat (a se vedea, printre multe alte autorități, Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 50, seria A nr. 290; Eberhard și M., citată anterior, pct. 125; și Monory împotriva României și Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005). Mai mult, chiar dacă obiectul principal al art. 8 este acela de a proteja persoana împotriva acțiunii arbitrare a autorităților publice, există, în plus, obligații pozitive inerente „respectului” efectiv pentru viața de familie [a se vedea Keegan, citată anterior, pct. 49; Eberhard și M., citată anterior, pct. 126; și M. și M. împotriva Croației, nr. 10.161/13, pct. 176, CEDO 2015 (extrase)].

54. În ceea ce privește obligația statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a hotărât că art. 8 include pentru părinți dreptul de a beneficia de măsuri din partea statului pentru a fi alături de copiii lor și obligația autorităților naționale de a înlesni reîntregirea familiei (a se vedea, printre alte autorități, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/96, pct. 94, CEDO 2000-I; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32.842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII; și Eberhard și M., citată anterior, pct. 127). Aceasta se aplică nu doar cauzelor care au ca obiect luarea copiilor în îngrijirea statului și dispunerea de măsuri de îngrijire, ci și cauzelor în care există litigii privind programul de vizitare și domiciliul copiilor între părinți și/sau alți membri ai familiei copiilor (a se vedea Mihailova împotriva Bulgariei, nr. 35.978/02, pct. 80, 12 ianuarie 2006; și Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299-A). Aceste obligații pot cuprinde adoptarea de măsuri pentru asigurarea acestui drept, incluzând atât instituirea unui cadru normativ pentru mecanismele de soluționare și de executare care protejează drepturile persoanelor, cât și punerea în aplicare, după caz, a unor măsuri specifice (a se vedea M. și M. împotriva Croației, citată anterior, pct. 177, cu trimiterile suplimentare).

55. Prin urmare, în cauzele având ca obiect executarea deciziilor circumscrise dreptului familiei, sarcina Curții este aceea de a stabili dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile necesare pentru a înlesni reîntregirea familiei, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele speciale ale cauzei (a se vedea Eberhard și M., citată anterior, pct. 128). În aceste condiții, Curtea nu se poate substitui autorităților naționale competente pentru soluționarea litigiului dintre persoanele implicate, ci mai degrabă să verifice, în temeiul Convenției, deciziile pe care autoritățile respective le-au luat în cadrul puterii lor de apreciere. Curtea trebuie să examineze dacă sunt relevante și suficiente motivele care au ca scop justificarea oricăror măsuri luate și, având în vedere marja de apreciere a statului, dacă s-a realizat un echilibru just între interesele concurente ale persoanei și ale comunității, inclusiv ale altor terți implicați (a se vedea Mihailova, citată anterior, pct. 83). În procesul de punere în echilibru trebuie acordată o importanță deosebită interesului superior al copilului care, în funcție de natura lui și de gravitate, poate fi pus mai presus de interesele părinților [Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30.943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII]. În plus, Curtea reiterează faptul că copiii și alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecție efectivă (a se vedea M. și M. împotriva Croației, citată anterior, pct. 176).

56. Curtea a considerat anterior că desfășurarea ineficientă și, în special, cu întârziere, a acțiunilor de încredințare poate determina o încălcare a art. 8 din Convenție (a se vedea Eberhard și M., citată anterior, pct. 127). În acest context, o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei (a se vedea, printre multe altele, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102). Durata procedurilor în care sunt implicați copii capătă o importanță deosebită, deoarece există întotdeauna pericolul ca orice întârziere procedurală să aibă efect asupra soluționării de facto a problemei în fața instanței (a se vedea H. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 89 – 90, seria A nr. 120; și P.F. împotriva Poloniei, nr. 2.210/12, pct. 56, 16 septembrie 2014).

57. Curtea reiterează că faptul că eforturile autorităților au eșuat nu duce însă automat la concluzia că nu s-au respectat obligațiile pozitive în temeiul art. 8 din Convenție (a se vedea Mihailova, citată anterior, pct. 82). Datoria autorităților de a lua măsuri pentru a înlesni reîntregirea familiei nu este absolută, deoarece reunirea unui părinte cu copiii care locuiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat și poate necesita luarea de măsuri pregătitoare (a se vedea Nuutinen, citată anterior, pct. 128). Natura și amploarea acestei pregătiri depind de circumstanțele fiecărui caz în parte, însă înțelegerea și cooperarea tuturor părților implicate constituie întotdeauna o componentă importantă. Deși autoritățile naționale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligație de a aplica măsuri coercitive în această privință trebuie să fie limitată, întrucât trebuie luate în considerare atât interesele, cât și drepturile și libertățile tuturor părților implicate, în special interesul superior al copilului și drepturile sale în temeiul art. 8 din Convenție (a se vedea Mihailova, citată anterior, art. 82 in fine). După cum a hotărât anterior Curtea, deși în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privința copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancțiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal (a se vedea Eberhard și M., citată anterior, pct. 130, și Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 106). Chiar dacă este posibil ca unele sancțiuni mai severe să nu fi putut schimba poziția generală a părintelui respectiv, acest lucru nu scutea autoritățile naționale de obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a înlesni legăturile de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Kuppinger împotriva Germaniei, nr. 62.198/11, pct. 103 și 107, 15 ianuarie 2015).

58. În cele din urmă, Curtea consideră că este important să reitereze faptul că, deși jurisprudența sa impune luarea în considerare a opiniilor copiilor, aceste opinii nu sunt neapărat imuabile, iar obiecțiile lor, cărora trebuie să li se acorde atenția cuvenită, nu sunt neapărat suficiente pentru a fi puse deasupra intereselor părinților, în special atunci când este vorba de legături periodice cu copiii lor. Dreptul unui copil de a-și exprima propriile opinii nu ar trebui interpretat ca oferind un drept de veto necondiționat copiilor, fără a lua în considerare alți factori și a efectua o examinare în scopul determinării interesului superior al copilului; în mod normal, acest interes impune menținerea legăturilor personale ale copilului, cu excepția cazurilor în care acest lucru ar dăuna sănătății și dezvoltării copilului (a se vedea Raw și alții împotriva Franței, nr. 10.131/11, pct. 94, 7 martie 2013).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

59. În prezenta cauză nu se contestă faptul că, în urma sentințelor judecătorești din 5 mai și 24 septembrie 2014 prin care minorii au fost încredințați primei reclamante (a se vedea supra, pct. 9 și 26), autoritățile erau obligate să ia măsuri în vederea reunirii primei reclamante cu copiii. De asemenea, nu se contestă faptul că măsurile care au fost luate nu au condus la o reîntregire efectivă a familiei. Prima reclamantă nu a putut locui cu copiii începând din noiembrie 2013 (a se vedea supra, pct. 5), atunci când au fost luați de tatăl lor. Aceștia încă locuiau cu tatăl lor la data ultimei comunicări cu Curtea (scrisoarea trimisă reprezentantei reclamanților la 18 iulie 2018; a se vedea supra, pct. 31).

60. Curtea reiterează faptul că, într-o cauză de acest tip, o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare (a se vedea supra, pct. 56). Obligația autorităților de a acționa prompt este și mai importantă în cazuri precum cel de față, în care părintele căruia îi sunt încredințați copiii solicită înapoierea copiilor din partea unei persoane (celălalt părinte sau un terț) care reține copiii fără niciun drept și fără consimțământul persoanei căreia îi sunt încredințați copiii (a se vedea Amanalachioai, citată anterior, pct. 93 in fine). În prezenta cauză, au trecut 5 ani de când prima reclamantă a avut ultima dată posibilitatea de a-și exercita drepturile părintești. În decizia definitivă din 15 mai 2018, Tribunalul București a reafirmat dreptul acesteia de a locui împreună cu copiii și a reiterat că autoritățile aveau obligația de a lua urgent toate măsurile legale necesare pentru a asigura înapoierea copiilor la locuința mamei lor (a se vedea supra, pct. 36).

61. În această privință, Curtea consideră că timpul trecut de când prima reclamantă a alertat inițial autoritățile privind situația sa este în sine problematic, deoarece a permis ca legăturile de familie dintre prima reclamantă și copiii săi să se deterioreze, ceea ce îngreunează executarea sentințelor de încredințare a minorilor.

62. Rămâne de stabilit dacă autoritățile au luat toate măsurile necesare pentru a înlesni executarea sentințelor de încredințare a minorilor (a se vedea supra, pct. 55).

63. Curtea ia notă de constatările instanțelor naționale cu privire la acest aspect (a se vedea supra, pct. 36). Cu toate acestea, acceptă faptul că autoritățile s-au aflat într-o situație dificilă, în ceea ce privește executarea deciziilor de încredințare a copiilor, deoarece acestea trebuiau să se ocupe mai întâi de opoziția tatălui (a se vedea, în special, supra, pct. 13, 23 și 30) și apoi de cea a copiilor care, eventual sub influența tatălui lor (a se vedea supra, pct. 18, 22 și 36), au refuzat în mod categoric să revină la locuința mamei lor (a se vedea supra, pct. 15 și 31). În orice caz, Curtea reiterează că lipsa de cooperare dintre părinți nu scutește autoritățile de luarea tuturor măsurilor care pot contribui la menținerea sau restabilirea legăturilor de familie (a se vedea Nicolo Santili împotriva Italiei, nr. 51.930/10, pct. 73, 17 decembrie 2013, cu trimiterile suplimentare).

64. În ceea ce privește măsurile concrete luate de autorități pentru a înlesni reîntregirea familiei reclamanților, din informațiile aflate la dosar reiese că direcțiile publice de protecție a copilului au rămas relativ pasive în cazul reclamanților. Mai concret, prima reclamantă a făcut două sesizări la DGASPC București cu privire la problemele întâmpinate la vizitarea copiilor săi, dar instituția nu a fost în măsură să acționeze deoarece R. nu era acasă atunci când reprezentanții acesteia au încercat să facă o vizită acolo (a se vedea supra, pct. 12 și 14). Nu există nimic care să arate că reprezentanții au făcut ceva mai mult decât o simplă încercare de a face o vizită la domiciliul lui R. sau că au instituit un mecanism de sancționare a acestuia pentru atitudinea de obstrucționare. În această privință, Curtea recunoaște eforturile constante depuse de prima reclamantă pentru executarea deciziilor de încredințare a copiilor (a se vedea supra, pct. 31) și pentru protejarea copiilor săi împotriva influenței tatălui lor, inclusiv prin alertarea DGASPC și a Parchetului cu privire la comportamentul acestuia (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 22, 24 și 33).

65. Curtea observă, de asemenea, că, deși un psiholog a indicat autorităților la 22 ianuarie 2015 necesitatea imediată de a evalua copiii (a se vedea supra, pct. 17), acestea nu au dispus niciodată o astfel de expertiză. Abia după ce prima reclamantă a solicitat o hotărâre judecătorească s-a efectuat evaluarea, iar abuzul psihologic sub forma alienării parentale exercitate de tată a fost confirmat în raportul psihologului din 17 noiembrie 2015 (a se vedea supra, pct. 22). Curtea deplânge faptul că autoritățile nu au acordat o atenție deosebită destrămării progresive a legăturii dintre prima reclamantă și copiii săi și nici comportamentului manipulator al tatălui (a se vedea, mutatis mutandis, Amanalachioai împotriva României, nr. 4.023/04, pct. 100, 26 mai 2009).

66. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze, fără a aduce atingere rolului său subsidiar, că autoritățile nu au acționat în timp util și nu au făcut ceea ce era rezonabil în acele circumstanțe pentru executarea sentințelor de încredințare a minorilor, nereușind astfel să realizeze un echilibru just între interesele concurente ale persoanei și ale comunității. În concluzie, reclamanții nu au beneficiat de o protecție efectivă a dreptului lor la respectarea vieții lor de familie.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

67. Astfel, Curtea subliniază că această concluzie nu aduce atingere unei eventuale decizii ulterioare a instanțelor naționale cu privire la interesul superior al copiilor, având în vedere timpul scurs de la începutul conviețuirii cu tatăl lor. Un aspect important, pentru clarificare, este acela că, având în vedere faptul că al doilea și al treilea reclamant au pierdut legătura cu mama lor la vârsta de 7 și, respectiv, 4 ani, au locuit împreună cu tatăl lor fără întrerupere timp de aproape 5 ani de atunci și, în prezent, refuză orice legătură cu mama, Curtea subliniază că prezenta hotărâre nu ar trebui interpretată în niciun fel ca sugerând că autoritățile trebuie să ia măsuri pentru a realiza reunirea primei reclamante cu copiii săi fără a lua măsuri pregătitoare adecvate (a se vedea supra, pct. 57 și, mutatis mutandis, E.S. împotriva României și Bulgariei, nr. 60.281/11, pct. 82, 19 iulie 2016).

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

68. În scrisoarea din 5 decembrie 2016, prima reclamantă s-a plâns, în temeiul art. 13 din Convenție, de faptul că nu a dispus de o cale de atac efectivă împotriva rezoluției procurorului de a nu extinde urmărirea penală asupra acuzațiilor de rele tratamente aplicate minorilor (a se vedea supra, pct. 33). În plus, în observațiile trimise Curții după comunicarea cauzei către Guvernul pârât, reclamanții au susținut, în temeiul art. 34 din Convenție, că comunicarea cu întârziere a sentinței din 20 martie 2017 (a se vedea supra, pct. 34 și 35) a împiedicat exercitarea efectivă a dreptului lor de a depune o cerere individuală.

Articolele prevăd următoarele:

ARTICOLUL 13

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

ARTICOLUL 34

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al acestui drept”.

69. Curtea observă că principala problemă în această cauză este faptul că autoritățile nu au acordat asistență reclamanților pentru reîntregirea familiei, în conformitate cu sentințele de încredințare a minorilor. Prin urmare, având în vedere situația în fapt, pretențiile părților și constatările sale în temeiul art. 8 din Convenție, Curtea consideră că a examinat principala problemă juridică ridicată în prezenta cerere și că nu este necesar să se pronunțe separat asupra admisibilității și temeiniciei capetelor de cerere formulate în temeiul art. 13 și art. 34 [a se vedea, mutatis mutandis, Centrul pentru resurse juridice în numele Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47.848/08, pct. 156, CEDO 2014].

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

70. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

71. Prima reclamantă a considerat că o constatare a unei încălcări constituie o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit. Aceasta a solicitat câte 20.000 euro (EUR) pentru al doilea și al treilea reclamant, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, pentru traumele emoționale suferite ca urmare a nerespectării de către autoritățile naționale a obligațiilor lor pozitive. Aceasta a solicitat ca sumele acordate să fie transferate în conturi bancare pe numele copiilor, care nu ar trebui să fie accesibile părinților decât în circumstanțe excepționale și numai cu aprobarea prealabilă a DGASPC.

72. Guvernul a susținut că recunoașterea unei încălcări a drepturilor reclamanților constituie o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit. În orice caz, Guvernul a considerat că suma solicitată de reclamanți era excesivă în comparație cu sumele acordate de Curte în cauze similare.

73. Curtea consideră că reclamanții cu siguranță au suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat doar prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și pretențiile formulate de prima reclamantă cu privire la despăgubire și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă în solidar celui de al doilea și, respectiv, al treilea reclamant suma de 7.500 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. Suma se va păstra în depozit bancar pe numele acestora (a se vedea M.D. și alții împotriva Maltei, citată anterior, pct. 94).

B. Cheltuieli de judecată

74. Prima reclamantă a solicitat, de asemenea, 3.199,37 EUR pentru cheltuielile de judecată în fața Curții, reprezentând onorariile avocatului și taxele de timbru.

75. Guvernul a susținut că cheltuielile de judecată nu au fost efectuate în mod necesar și că suma solicitată este excesivă. Acesta a solicitat Curții să acorde o sumă rezonabilă cu acest titlu.

76. Ținând seama de documentele aflate la dispoziția sa, precum și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3.199,37 EUR cu acest titlu.