Hotărârea CEDO în Cauza Muncaciu împotriva României

24 oct. 2016
Vizualizari: 5565

S-a publicat Hotărârea CEDO din 26 ianuarie 2016 în Cauza Muncaciu împotriva României. Reproducem mai jos textul hotărârii, așa cum a fost acesta publicat în Monitorul Oficial:

Hotărârea (CtEDO) din 26 ianuarie 2016 în Cauza Muncaciu împotriva României

(Cererea nr. 12.433/11)

M. Of. nr. 826 din 19 octombrie 2016 (extras)

Dreptul intern

– Codul de procedură civilă –

CEDO

art. 86; art. 116; art. 156, art. 206, art. 308, art. 316art. 6 § 1 ; art. 34; art. 35 § 3 lit. a); art. 41; art. 44 § 2

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12.433/11) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, dl Sava-Dafinel Muncaciu (reclamantul), a sesizat Curtea la 17 februarie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna C. Costea, avocat în Winterthur (Elveția). Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul susține nerespectarea dreptului său la un proces echitabil de către Tribunalul Cluj. El invocă faptul că instanța nu i-a comunicat, înainte de pronunțarea hotărârii, întâmpinarea părții adverse, ceea ce l-a privat de orice posibilitate de a lua cunoștință despre aceasta. El se plânge și de faptul că instanța nu a examinat cererea de amânare a judecății, iar acest lucru este, potrivit reclamantului, o încălcare a drepturilor sale de apărare și a principiului contradictorialității. El invocă art. 6 § 1 din Convenție.

4. La 7 mai 2013, capătul de cerere sus-menționat a fost comunicat Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1976 și are domiciliul în Cluj-Napoca.

A. Originea cauzei

6. La 10 octombrie 2005, reclamantul a împrumutat 300.000 euro soților G. Contractul de împrumut a fost autentificat la notar, împrumutul a fost însoțit de o garanție ipotecară asupra a două imobile situate în Turda, soții G. declarându-se proprietarii acestora. Reclamantul și-a înscris garanția ipotecară în cartea funciară.

7. La 27 noiembrie 2006, în lipsa rambursării sumei la scadența prevăzută de comun acord între părți, Judecătoria Turda a încuviințat executarea silită a contractului de împrumut.

8. La 11 decembrie 2006, reclamantul a depus la un executor judecătoresc o cerere de executare silită imobiliară.

9. La 14 mai 2009, executorul a organizat o vânzare la licitație a celor două imobile sus-menționate ce au fost în cele din urmă adjudecate de reclamant.

B. Contestarea măsurilor de executare silită

10. La 21 mai 2009, Administrația Finanțelor Publice Turda (în continuare AFP Turda) a contestat procedura executării silite și a solicitat anularea tuturor măsurilor de executare luate, anularea garanției ipotecare prevăzute în contractul de împrumut, radierea ipotecii din cartea funciară, precum și suspendarea executării silite a contractului de împrumut în litigiu. AFP Turda a arătat că cele două imobile au fost cumpărate de către soții G. la 4 februarie 2004, însă contractul de vânzare-cumpărare fusese anulat prin hotărârea definitivă din 20 ianuarie 2005 a Judecătoriei Turda într-un proces ce a opus familia respectivă autorităților financiare ale statului român. AFP Turda a precizat că hotărârea sus-menționată a fost înscrisă în cartea funciară la 19 iulie 2006, că autoritățile au dispus sechestrul imobiliar la 12 septembrie 2008, că sechestrul a fost înscris în cartea funciară ca ipotecă legală de rangul II și că soții G. își pierduseră astfel dreptul de proprietate asupra celor două imobile. În sfârșit, AFP Turda a susținut că cercetările întreprinse de executor în cadrul procedurii de executare silită au arătat că imobilele menționate în cartea funciară fuseseră demolate între timp și că o nouă clădire fusese construită în locul lor.

11. La termenul din 11 iunie 2009, reclamantul a formulat întâmpinare. Acesta a pledat mai întâi pentru inadmisibilitatea acțiunii, susținând că normele de procedură civilă nu permiteau verificarea validității contractului de împrumut încheiat cu soții G. prin intermediul contestației asupra măsurilor de executare silită. Reclamantul a mai susținut că autoritățile financiare nu au făcut demersuri pentru înscrierea în cartea funciară a acțiunii în anularea vânzării realizate în 2004 și că hotărârea judecătorească definitivă din 20 ianuarie 2005 nu fusese înscrisă în cartea funciară în scopul opozabilității față de terți decât foarte târziu, respectiv la 19 iulie 2006. În plus, acesta a menționat că a făcut diligențe înainte de semnarea contractului de împrumut din 10 octombrie 2005 și că, în acest context, autoritățile fiscale din Turda au eliberat un certificat fiscal care atesta că familia G. nu avea datorii și nu deținea imobile aflate sub sechestru. În cele din urmă, reclamantul s-a opus suspendării executării.

12. Printr-o hotărâre din 18 martie 2010, Judecătoria Turda, după ce a respins argumentele reclamantului, a admis acțiunea AFP Turda și toate cererile acesteia.

13. La 6 iulie 2010, reclamantul, prin intermediul avocatului care îl reprezentase în fața Judecătoriei Turda, a formulat recurs împotriva Hotărârii din 18 martie 2010, reiterând argumentele prezentate în întâmpinare în fața judecătoriei (supra, pct. 11).

14. La 26 august 2010, pârâta a depus întâmpinare prezentând propriile argumente ce duceau la concluzia că acțiunea sa era admisibilă și că soții G. pierduseră dreptul de proprietate asupra imobilelor care constituiau garanția în cadrul contractului de împrumut. Aceasta a solicitat judecarea cauzei chiar în lipsa sa. Întâmpinarea acesteia nu a fost comunicată reclamantului.

15. La o dată neprecizată, reclamantul a transmis o cerere de amânare a cauzei, pentru ședința fixată la 1 septembrie 2010 în fața Tribunalului Cluj. Acesta și-a întemeiat cererea pe necesitatea de a-și angaja un avocat care să îl reprezinte în fața instanței de recurs în această privință, reclamantul a indicat faptul că intenționa să angajeze un avocat, altul decât cel care redactase cererea și motivele de recurs în iulie 2010, și a adăugat că suferise o intervenție chirurgicală în august 2010 și că de atunci nu s-a putut deplasa. A prezentat un certificat medical din 31 august 2010. Reclamantul a mai solicitat ca orice eventuală întâmpinare depusă de către partea adversă să îi fie comunicată.

16. La termenul din 1 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a constatat că nicio parte nu s-a prezentat la două strigări ale cauzei, făcute la 2 ore diferite, precum și faptul că AFP Turda depusese întâmpinare. Instanța a rămas în pronunțare și, pe baza „motivelor invocate și a actelor și lucrărilor din dosar”, a pronunțat în aceeași zi o hotărâre definitivă respingând recursul reclamantului. Hotărârea nu cuprindea nicio mențiune cu privire la cererea de amânare formulată de reclamant.

C. Informațiile prezentate de către părți

17. La cererea reclamantului din 31 mai 2011, Grefa Judecătoriei Turda l-a informat pe acesta că cererea sa de amânare nu prezenta ștampila de înregistrare, nu era nici numerotată, nici legată la dosar și că era prinsă simplu cu o agrafă de coperta dosarului cu al doilea exemplar al întâmpinării AFP Turda.

18. În cadrul observațiilor scrise transmise în prezenta cerere, Guvernul a depus o scrisoare a Tribunalului Cluj din 29 august 2013 în care detaliază modalitățile de înregistrare a documentelor depuse la un dosar penal. În această scrisoare, instanța menționează că orice document depus de părți se înregistrează în baza de date electronice Ecris și este transmis completului de judecată, inclusiv în ziua ședinței de judecată. Se indică totodată că, în cazul în care documentul este trimis prin poștă, plicul se leagă, de asemenea, la dosar. Tribunalul mai precizează că, în procedura care face obiectul prezentei cereri, ultimul act depus și înregistrat în baza de date Ecris era întâmpinarea AFP Turda din 26 august 2010. Se mai apreciază că un document cum este cel prins cu agrafă de coperta dosarului nu putea fi depus decât după încheierea procesului.

II. Dreptul și practica interne relevante

19. Art. 86 din Codul de procedură civilă, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea că comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se face de către instanță, din oficiu.

20. Art. 116 din Codul de procedură civilă dispunea că pârâtul trebuia să depună la dosar întâmpinare și un număr de copii corespunzător numărului de reclamanți. Acest articol nu cuprindea nicio mențiune expresă privind comunicarea întâmpinării către partea adversă.

21. Art. 118 din Codul de procedură civilă prevedea că întâmpinarea era obligatorie.

22. În conformitate cu art. 156 din Codul de procedură civilă, instanța putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Dacă instanța refuza amânarea judecății pentru acest motiv, aceasta trebuia să amâne pronunțarea, la cererea părții interesate, în vederea depunerii de concluzii scrise.

23. Art. 298 din Codul de procedură civilă prevedea că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță erau aplicabile și judecării apelului, în măsura în care nu erau potrivnice dispozițiilor specifice acestei căi de atac.

24. Art. 308 din același cod prevedea ca motivele de recurs să fie comunicate părții adverse, care putea depune întâmpinare cu cel mult 5 zile înainte de termenul de judecată. Acest articol nu cuprindea nicio mențiune expresă cu privire la comunicarea întâmpinării către cealaltă parte.

25. Art. 316 din Codul de procedură civilă prevedea că regulile de procedură prevăzute pentru judecarea apelului erau aplicabile și în calea de atac a recursului, în măsura în care nu erau potrivnice dispozițiilor privitoare la această cale de atac.

26. Curtea de Apel București, în Decizia sa nr. 123/2005, a decis că, deși Codul de procedură civilă nu a prevăzut expres aceasta, instanța era obligată să comunice întâmpinarea părții adverse, chiar și în faza apelului. Această obligație reieșea, conform curții de apel, din art. 116 din Codul de procedură civilă, care dispunea că la întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe întâmpinare câți reclamanți sunt. Curtea de apel a concluzionat, de asemenea, că necomunicarea întâmpinării – în special reclamantului, care, locuind departe de tribunal și cerând judecata în lipsă, solicitase în mod expres o astfel de comunicare – reprezenta o încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității care reglementează procesul civil. În plus, curtea de apel a considerat că, prin comunicarea cererii de apel a reclamantului, însoțită de documente justificative, către pârât, dar nu și a întâmpinării acestuia din urmă, însoțită de documente justificative, către reclamant, instanța de apel a încălcat principiul egalității armelor consacrat prin art. 6 din Convenție (a se vedea „Codul de procedură civilă adnotat”, G. Boroi și A. Spineanu-Matei, Editura AII Beck, 2005, P-216).

27. Prin Decizia definitivă nr. 608 din 1 iulie 2008, Curtea de Apel Craiova a decis că instanța este obligată să comunice întâmpinarea părții adverse, chiar și în faza apelului. Aceasta a concluzionat că necomunicarea întâmpinării – în special către reclamantul care nu era prezent și nu era reprezentat de un avocat – însemna o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție și de Constituție (a se vedea www.jurisprudenta.org).

28. Prin Decizia nr. 3.104 din 4 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și de Justiție a hotărât că, în cazul depunerii de către una dintre părți a unei cereri de amânare justificată de imposibilitatea de a fi prezentă la termenul de judecată din motive medicale, depunere efectuată chiar după ședința de judecată dar înaintea pronunțării hotărârii, faptul că instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără a examina amintita cerere încalcă dreptul la apărare al părții și, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea www.scj.ro).

29. Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, prevede, la art. 206, că, în mod obligatoriu, întâmpinarea se comunică reclamantului.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

30. Reclamantul se plânge de faptul că Tribunalul Cluj a examinat recursul în lipsa sa și fără a-i oferi posibilitatea de a reacționa la răspunsul părții intimate față de conținutul cererii de recurs. Acesta invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […]”.

A. Cu privire la admisibilitate

31. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

(…)

Motivarea Curții

40. Curtea observă, de la început, că părțile nu contestă faptul că întâmpinarea depusă de AFP Turda în recurs nu a fost comunicată reclamantului și că acesta din urmă nu a fost nici prezent în persoană, nici reprezentat la singurul termen de judecată la Tribunalul Cluj, la 1 septembrie 2010. În consecință, această situație de fapt determină Curtea să abordeze două aspecte diferite, care, în ciuda interdependenței lor, ridică probleme ce necesită o examinare separată.

41. Curtea va aborda, în primul rând, problema legată de necomunicarea întâmpinării către reclamant.

42. Curtea reamintește că principiul egalității armelor-unul dintre elementele conceptului mai vast de proces echitabil – impune ca fiecăreia dintre părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o situeze într-o situație clară de dezavantaj față de adversarul său (a se vedea, printre multe altele, Niderost-Huber împotriva Elveției, 18 februarie 1997, pct. 23, Culegerea de hotărâri și decizii 1997 I, și Lagardere împotriva Franței, nr. 18.851/07, pct. 45, 12 aprilie 2012). Această noțiune implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților dintr-un proces de a lua cunoștință de orice probă sau observație prezentată instanței, chiar și de un magistrat independent, de natură a influența decizia și de a o discuta (Niderost-Huber, citată anterior, pct. 24, Meftah și alții împotriva Franței [MC], nr. 32.911/96, 35.237/97 și 34.595/97, pct. 51, CEDO 2002-VII și Augusto împotriva Franței, nr. 71.665/01, pct. 50,11 ianuarie 2007). În aceste condiții, părțile la un litigiu trebuie deci să aibă posibilitatea de a preciza dacă li se pare că un document necesită observații din partea lor. Ține, în special, de încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se bazează, printre altele, pe asigurarea că s-au putut exprima cu privire la orice probă aflată la dosar (Niderost-Huber, citată anterior, pct. 27 și 29, și Werz împotriva Elveției, nr. 22.015/05, pct. 53, 17 decembrie 2009).

43. Curtea observă că, la momentul faptelor, nu exista nicio dispoziție expresă privind obligativitatea comunicării întâmpinării părții adverse către reclamant. Se remarcă, în schimb, că practica instanțelor naționale se îndrepta către impunerea unei astfel de obligații (supra, pct. 26-27). Această practică se baza pe dispozițiile art. 116 din Codul de procedură civilă, care prevedea obligația de a depune mai multe copii de pe întâmpinare, ca și pe absența obligației ca reclamantul să consulte întâmpinarea la grefa instanței. Se observă că această practică a fost consacrată în noul Cod de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013 (supra, pct. 29). Cu toate acestea, Curtea nu intenționează să se pronunțe asupra clarității și a calității dispozițiilor legale naționale sau asupra existenței unei aplicări constante și coerente a normelor enunțate.

44. Pentru necesitățile prezentei cauze, trebuie să se constate că Tribunalul Cluj a respins recursul formulat de reclamant pe fond. În aceste condiții, nu se poate spune că poziția părții adverse cuprinsă în întâmpinare nu a avut niciun impact asupra soluționării procesului (Hudakova și alții împotriva Slovaciei, nr. 23.083/05, pct. 29, 27 aprilie 2010). În această privință, Curtea consideră că este fără incidență faptul că, în Hotărârea din 1 septembrie 2010, tribunalul nu a făcut nicio referire la argumentele prezentate în întâmpinare, ceea ce a făcut ca Guvernul să concluzioneze că instanța nu a luat în considerare întâmpinarea. Curtea reamintește, în acest sens, că dreptul părților într-un proces de a lua cunoștință de probele sau observațiile prezentate instanței și de a le dezbate se aplică deopotrivă în faza recursului, cât și în primă instanță, chiar dacă nu sunt invocate noi argumente (Hudakova și alții, citată anterior, pct. 29, și Trandlkovâ împotriva Slovaciei, nr. 17.127/12, pct. 45, 13 ianuarie 2015). În orice caz, Curtea subliniază că nu trebuie să hotărască dacă, în speță, omisiunea de a comunica documentul în litigiu a produs vreun prejudiciu reclamantului, deoarece existența unei încălcări este de conceput chiar și în absența unui prejudiciu (Walston împotriva Norvegiei, nr. 37.372/97, pct. 58, 3 iunie 2003). Curtea reamintește că părțile în litigiu sunt cele care indică dacă apreciază că un document necesită comentarii din partea lor (Ressegatti împotriva Elveției, nr. 17.671/02, pct. 32, 13 iulie 2006, și Grozescu, citată anterior, pct. 25).

45. Având în vedere considerațiile precedente, Curtea concluzionează că era obligația Tribunalului Cluj să ofere reclamantului posibilitatea de a-și prezenta comentariile asupra argumentelor cuprinse în întâmpinarea părții adverse. Aceasta arată că, în speță, instanța nu a comunicat întâmpinarea reclamantului, care, mai mult, nu era nici prezent, nici reprezentat de un avocat la singura ședință publică ținută. Or, nu s-a stabilit că circumstanțe speciale ar fi justificat această omisiune.

46. În măsura în care art. 6 § 1 din Convenție vizează, în primul rând, respectarea intereselor părților și cele ale unei bune administrări a justiției (a se vedea mutatis mutandis, Acquaviva împotriva Franței, 21 noiembrie 1995, pct. 66, seria A nr. 333-A), aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului din cauza lipsei unei dezbateri contradictorii în recurs.

47. Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că nu mai este necesar să fie examinat separat capătul de cerere privind absența reclamantului de la ședința publică din 1 septembrie 2010 (Trancikova, citată anterior, pct. 48).

48. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

49. Conform art. 41 din Convenție:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

50. Reclamantul solicită 414.800 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care pretinde că l-a suferit, sumă care se împarte astfel: 300.000 EUR care ar corespunde valorii imobilelor adjudecate la vânzarea la licitație și 114.800 EUR care ar reprezenta contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi putut percepe începând cu decembrie 2006. Reclamantul mai solicită 50.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care consideră că l-a suferit din cauza încălcării drepturilor sale civile de către instanțele naționale și a imposibilității de a beneficia de imobilele adjudecate și de a i se restitui suma împrumutată. Toate acestea i-ar fi provocat acestuia suferințe psihice și frustrare, care ar fi afectat starea sa de sănătate și relațiile sale de familie.

51. Guvernul consideră că cererea cu titlu de prejudiciu material ar trebui respinsă pe motivul absenței unei legături de cauzalitate între sumele cerute și încălcarea pretinsă. Acesta susține că cererea este speculativă sub două aspecte: în opinia sa, reclamantul face speculații atât asupra rezultatului acțiunii în justiție, cât și asupra rentabilității imobilelor în cauză. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă și, în orice caz, suma solicitată este excesivă, având în vedere jurisprudența Curții.

52. Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamantul nu a beneficiat de o procedură judiciară contradictorie. Curtea mai observă că, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, în cazul în care constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unui proces pe plan intern. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că măsura de reparație cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23.456/04, pct. 47, 16 aprilie 2013). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantului o despăgubire cu titlu de prejudiciu material. Cu privire la cererea formulată cu titlu de prejudiciu moral, Curtea nu ar putea face speculații care ar fi fost rezultatul procesului dacă garanțiile art. 6 § 1 din Convenție ar fi fost respectate, dar consideră că este rezonabil să se creadă că partea în cauză a suferit un prejudiciu moral real în respectivul proces. În consecință, acordă reclamantului 900 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

53. Reclamantul mai solicită 14.615 lei românești (RON) cu titlu de cheltuieli de executare efectuate în cadrul procedurii de executare silită deschisă împotriva debitorilor săi, precum și cu titlu de onorarii pentru avocat pentru reprezentarea în fața Judecătoriei Turda și pentru redactarea motivelor de recurs în procedura încheiată cu hotărârea Tribunalului Cluj din 1 septembrie 2010. El mai reclamă 5.420 franci elvețieni (CHF) și 300 RON pentru cheltuielile efectuate în fața Curții, corespunzând onorariilor avocatului și unor cheltuieli de traducere și de corespondență, care să fie plătiți direct avocatului care îl reprezintă în fața Curții.

54. Guvernul consideră că sumele pretinse de reclamant nu au legătură cu obiectul prezentei anchete și apreciază astfel că acestea nu trebuie să fie luate în considerare. Guvernul se referă la costurile angajate pentru evaluarea imobilelor în litigiu și pentru publicitatea vânzării la licitație realizată în cursul procedurii de executare silită.

55. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță, Curtea apreciază că cheltuielile cu executorul și onorariile pentru avocat efectuate în cursul procedurii interne nu ar putea fi considerate ca angajate cu scop preventiv și de corectare a unei încălcări care afectează procedura în fața Tribunalului Cluj. Curtea consideră, prin urmare, că trebuie să respingă partea din cerere aferentă (Ressegatti, citată anterior, pct. 41). În schimb, ținând șeaua de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului sumele de 5.396 CHF și 300 RON pentru procedura în fața Curții, care vor fi plătite direct doamnei Costea.

C. Dobânzi moratorii

56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, întrucât Tribunalul Cluj nu a oferit reclamantului posibilitatea de a-și prezenta comentariile asupra argumentelor cuprinse în întâmpinarea părții adverse;

3. hotărăște că nu este necesar să fie examinat separat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție privitor la absența reclamantului de la ședința publică din 1 septembrie 2010;

4. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în monedele indicate mai jos, la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 900 EUR (nouă sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât;

(ii) 5.396 CHF (cinci mii trei sute nouăzeci și șase euro franci elvețieni) și 300 RON (trei sute lei românești), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată, pe care statul pârât trebuie să o plătească direct avocatei reclamantului, cea din urmă sumă trebuind să fie convertită în franci elvețieni;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

(…)

Hotărârea CEDO în Cauza Muncaciu împotriva României was last modified: mai 23rd, 2017 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.