Hotărârea CEDO din 24 martie 2020 în cauza C. împotriva României (Cererea nr. 25.560/13)

Hotărârea CEDO din 24 martie 2020 în cauza C. împotriva României (Cererea nr. 25.560/13)

În M. Of. nr. 777 din 4 august 2022 s-a publicat Hotărârea CEDO din 24 martie 2020 în cauza C. împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție

(…)

A. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la calitatea de victimă

26. Guvernul ridică o excepție referitoare la lipsa calității de victimă a reclamantei. În fapt, acesta precizează că reclamanta contestă dispozițiile legale care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească organizațiile care reprezintă minoritățile naționale pentru a candida la alegerile parlamentare. Or, potrivit Guvernului, încălcarea pretinsă de reclamantă se referea la fundație, și nu la reclamanta însăși. Prin urmare, Guvernul susține că, în fapt, reclamanta a sesizat Curtea cu o (cerere de tip) actio popularis.

27. Reclamanta nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea cererii.

28. Curtea observă că excepția ridicată de Guvern se referă la calitatea procesuală a reclamantei în fața Curții și reamintește că a respins o excepție similară în Cauza Cernea împotriva României (nr. 43.609/10, pct. 31, 27 februarie 2018). Aceasta subliniază că, la fel ca reclamantul din cauza Cernea, citată anterior, reclamanta a acționat, în speță, în numele fundației și a participat activ la procedura internă (supra, pct. 9-11). Așadar, consideră că reclamanta poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale. Prin urmare, Curtea respinge această excepție ridicată de Guvern.

2. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

29. În continuare, Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, întrucât aceasta nu a sesizat instanțele române cu o acțiune în contencios administrativ, pentru a contesta refuzul DRI de a-i acorda fundației statutul de utilitate publică (supra, pct. 7). Pe baza avizelor care i-au fost comunicate de mai multe instanțe de apel din România, Guvernul consideră că această cale de atac era eficientă. Potrivit Guvernului, reclamanta a procedat greșit contestând refuzul BEC de a-i înregistra candidatura (supra, pct. 10).

30. Reclamanta nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea cererii.

31. Curtea consideră că această excepție este strâns legată de fondul capătului de cerere formulat de reclamantă și, în consecință, decide unirea acestuia cu fondul.

3. Cu privire la aplicabilitatea art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție

32. Întrucât cererea intră sub incidența art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea apreciază că art. 14 din Convenție este aplicabil (a se vedea, mutatis mutandis, Partei Die Friesen împotriva Germaniei, nr. 65.480/10, pct. 30-35, 28 ianuarie 2016).

4. Concluzie

33. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.

(…)

2. Motivarea Curții

(…)

(ii) Cu privire la scopul legitim urmărit prin diferența de tratament

49. Curtea observă că, potrivit Guvernului, ale cărui argumente nu sunt contrazise de reclamantă, scopul diferenței de tratament suferită de persoana în cauză era să asigure reprezentativitatea organizațiilor care intenționau să își depună candidaturile și seriozitatea acestora (supra, pct. 36).

50. Curtea a admis argumente similare din partea Guvernului în Cauza Danis și Asociația etnicilor turci (citată anterior, pct. 44). În lipsa unor argumente decisive invocate de reclamantă, Curtea admite, astfel, că diferența de tratament constând în impunerea unor condiții suplimentare organizațiilor nereprezentate în Parlament avea ca scop garantarea unei reprezentativități efective și evitarea candidaturilor lipsite de seriozitate [a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Ozgurluk ve Dayanișma Partisi (ODP), citată anterior, pct. 42].

(iii) Cu privire la justificarea diferenței de tratament

51. Curtea reamintește că aceste condiții de participare la alegeri impuse formațiunilor politice fac parte din normele electorale fundamentale. În sistemele electorale care condiționează participarea acestor formațiuni la alegeri de anumite cerințe specifice, introducerea de noi condiții cu puțin timp înainte de data alegerilor poate conduce, în cazuri extreme, la descalificarea din oficiu a partidelor și coalițiilor de opoziție ce beneficiază de o susținere populară importantă, favorizând astfel formațiunile politice aflate la putere. Este de la sine înțeles că o asemenea practică este incompatibilă cu ordinea democratică și diminuează încrederea cetățenilor în puterile publice ale statului. Curtea reamintește, în această privință, că cerințele pentru candidaturile formațiunilor politice la alegeri trebuie să beneficieze de aceeași stabilitate temporală precum celelalte elemente fundamentale ale sistemului electoral (Ekoglasnost, citată anterior, pct. 69).

52. Curtea va examina justificarea diferenței de tratament suferite de reclamantă în lumina acestor principii. Din faptele speței rezultă – iar Guvernul nu a susținut contrariul – că organizațiile minorităților naționale participă la alegerile parlamentare în aceleași condiții ca și partidele sau alte formațiuni politice (supra, pct. 15).

53. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, astfel cum susține Guvernul (supra, pct. 36), cerința impusă fundației, de a obține statutul de utilitate publică prin îndeplinirea criteriilor stabilite și ca urmare a procedurii prevăzute de Legea nr. 145/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 (supra, pct. 17), era justificată. Spre deosebire de Cauza Danis și Asociația etnicilor turci, citată anterior, în care Curtea a concluzionat că, prin modificarea legislației electorale cu șapte luni înainte de alegerile parlamentare din 2008, autoritățile naționale nu au dat reclamanților din această cauză ocazia să își organizeze activitatea astfel încât să le fie recunoscut statutul de utilitate publică (ibid., pct. 54), reclamanta din prezenta cauză nu a fost luată prin surprindere de o nouă condiție. Aceasta a putut să organizeze, înainte de alegerile din decembrie 2012, activitatea fundației sale pentru a putea solicita acordarea statutului de utilitate publică (supra, pct. 5).

54. Curtea subliniază că, într-adevăr, reclamanta a solicitat recunoașterea acestui statut fundației sale și că această cerere a primit răspunsuri negative din partea autorităților administrative cărora SGG le-a transmis-o spre examinare: prima dată, din partea DRI, înainte de alegerile din decembrie 2012 (supra, pct. 7) și a doua oară, din partea ministerului, după alegeri (supra, pct. 13). Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să verifice, astfel cum a solicitat Guvernul (supra, pct. 29 și 35), dacă procedura de acordare a statutului de utilitate publică, astfel cum este reglementată de modificările legislative ulterioare, a fost transparentă și fără caracter arbitrar și dacă reclamanta putea să conteste în fața instanțelor naționale refuzul de a-i recunoaște fundației acest statut.

55. Curtea observă că părțile nu susțin, în speță, că legea electorală, și anume Legea nr. 35/2008, a suferit modificări repetate (supra, pct. 15). Aceasta subliniază că mai degrabă legislația care reglementa asociațiile și fundațiile, în cazul de față Ordonanța nr. 26/2000, și, în special, condițiile care trebuiau să fie îndeplinite pentru a putea solicita recunoașterea statutului de utilitate publică au fost modificate cu mai puțin de cinci luni înainte de alegerile parlamentare din decembrie 2012 (supra, pct. 17) și după ce fundația solicitase recunoașterea statutului de utilitate publică. Or, Ordonanța nr. 26/2000 a avut un impact direct asupra legislației electorale, prin stabilirea condițiilor pe care trebuia să le îndeplinească orice organizație a unei minorități naționale care intenționa să își depună pentru prima dată candidatura la alegeri, în special dobândirea statutului de utilitate publică. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să examineze modul în care modificarea Ordonanței nr. 26/2000 a afectat dreptul reclamantei de a candida la alegerile parlamentare.

56. În ceea ce privește aplicarea Ordonanței nr. 26/2000, Curtea ia în considerare următoarele elemente: aceasta observă, în primul rând, că SGG a transmis cererea de acordare a statutului de utilitate publică, formulată de reclamantă, la două autorități distincte, și anume DRI (Departamentul pentru Relații Interetnice al Guvernului României) și Ministerului Culturii și Patrimoniului Național (supra, pct. 5), și că solicitarea persoanei în cauză a fost examinată diferit, în funcție de autoritatea publică la care a fost transmisă. Guvernul nu a explicat în fața Curții motivul pentru care, în speță, era necesar ca solicitarea reclamantei să fie examinată de către două autorități distincte.

(…)

64. În continuare, Curtea constată că, astfel cum s-a arătat la punctul 61 de mai sus, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordarea statutului de utilitate publică ține de puterea discreționară a executivului (supra, pct. 19). Aceasta apreciază că, în contextul electoral al prezentei cauze, în care, pentru a-și depune candidatura, reclamanta trebuia să demonstreze că fundația dobândise statutul în cauză, o astfel de putere discreționară lăsată executivului este discutabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Podkolzina împotriva Letoniei, nr. 46.726/99, pct. 36, CEDO 2002-II). În plus, procedura prin care reclamanta ar fi putut contesta refuzul executivului de a recunoaște statutul de utilitate publică al fundației nu le conferea instanțelor interne o competență reală de control și, prin urmare, nu era însoțită de garanții suficiente pentru a permite evitarea arbitrarului (a se vedea jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus).

65. Având în vedere toate elementele menționate anterior, în special lipsa unui control judiciar (care să ofere o garanție suficientă) împotriva arbitrarului (supra, pct. 62) și ținând seama totodată de marja largă de apreciere de care dispune statul în materie (a se vedea jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus), Curtea concluzionează că diferența de tratament la care a fost supusă reclamanta în raport cu organizațiile minorităților naționale deja reprezentate în Parlament nu era suficient de justificată în raport cu scopul legitim urmărit.

66. Prin urmare, a fost încălcat art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție (…)

A. Prejudiciu (…)

70. Curtea apreciază că reclamanta nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În plus, aceasta consideră că o constatare a unei încălcări constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi putut suferi reclamanta.

B. Cheltuieli de judecată

71. Reclamanta solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor pentru onorariile avocatului, fără să menționeze însă valoarea acestor onorarii și fără să trimită documente justificative în acest sens.

72. Guvernul solicită Curții să respingă cererea reclamantei ca fiind neîntemeiată.

73. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. Având în vedere faptul că reclamanta nu a indicat valoarea onorariilor avocatului său și nu a furnizat niciun document justificativ în acest sens, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată.

C. Dobânzi moratorii

74. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărârea Curții:

1. unește cu fondul excepția preliminară ridicată de Guvern, întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, și o respinge;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăște că a fost încălcat art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

4. hotărăște că respectiva constatare a unei încălcări constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă;

5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.”