Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2024 în Cauza Z. şi F. împotriva României

Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2024 în Cauza Z. și F. împotriva României (Cererea nr. 42.917/16)

În M. Of. nr. 204 din data de 10 martie 2025 s-a publicat Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2024 în Cauza Z. și F. împotriva României (Cererea nr. 42.917/16).

1. Reclamanții au susținut că drepturile protejate de art. 3, art. 6 § 1, art. 8 și art. 14 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție le-au fost încălcate prin achitarea a doi ofițeri de armată anterior condamnați pentru infracțiuni legate de Holocaust, în cadrul unor procese care nu au fost dezvăluite nici lor, în calitate de victime ale Holocaustului, nici publicului.

2. Reclamanții s-au născut în 1927 și, respectiv, 1929 și locuiesc în București. Au fost reprezentați de doamna G. Iorgulescu, directorul executiv al Centrului de Resurse Juridice („CRJ”), organizație neguvernamentală română din București.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent doamna S.M. Teodoroiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.

I. Contextul istoric și judecarea în Romania a crimelor de război după Cel de-Al Doilea Război Mondial

5. În septembrie 1940, prim-ministrul României Ion Antonescu a încheiat o alianță cu mișcarea politică românească de extremă dreaptă cu agendă antisemită incluzând adoptarea unei legislații antisemite care a dus, inter alia, la exproprierea bunurilor ce aparțineau românilor de origine etnică evreiască și la strămutarea internă a populației evreiești. La 22 iunie 1941, prin decizia prim-ministrului Antonescu, România a intrat în Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, pentru a-și elibera teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop încheiat în 1939. Această decizie a fost urmată de deportări ale evreilor în Transnistria (regiune din afara granițelor României, dar aflată sub administrația Guvernului României în perioada 1941-1944) și de trei pogromuri, implicând violențe în masă împotriva comunităților evreiești. Cel mai important a avut loc la Iași (oraș din regiunea Moldova, în nord-estul României) la sfârșitul lunii iunie/începutul lunii iulie 1941 și a dus la uciderea a mai mult de 13.000 de evrei, inclusiv copii.

6. Potrivit declarației sale, primul reclamant, care era în vârstă de 14 ani în iunie 1941 și locuia în Iași, este un supraviețuitor al pogromului de la Iași. A fost martor la uciderea tatălui său, a unchiului, a bunicului și a celui mai bun prieten. A fost apoi luat din locuința sa din Iași, urcat într-un „tren al morții” într-un vagon alături de 140 de persoane și plasat în ghetoul evreiesc din orașul Podu Iloaiei (în nordul regiunii Moldova). A fost eliberat după câteva luni și s-a întors acasă orfan. În raportul emis de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România (infra, pct. 19), se arată că scopul pogromului de la Iași era să curețe orașul de evrei: mulți dintre aceștia au fost uciși pe străzile orașului la 28 și 29 iunie 1941, alții au fost încărcați cu forța în vagoane de marfă cu scânduri bătute peste ferestre și au călătorit mai multe zile în condiții de neimaginat. Mulți au murit și alții au fost grav afectați de căldură și de lipsa de aer, de apă, hrană și de asistență medicală. Acele trenuri au ajuns la destinațiile lor – ghetourile Podu Iloaiei și Călărași – având doar o cincime dintre pasageri în viață și au fost ulterior supranumite „trenuri ale morții”.

7. Conform celei de-a doua reclamante, care avea 11 ani în 1941, aceasta a fost luată de la domiciliul său din Cernăuți (oraș din Bucovina de Nord – regiune cu o comunitate evreiască semnificativă și care a aparținut României în anii 1918-1940 și 1941-1944) și plasată într-un ghetou în așteptarea deportării în lagărele de concentrare din Transnistria. Acolo a avut acces limitat la hrană, a îndurat condiții precare de igienă, a suferit degerături la picioare și a fost obligată să poarte pe haine steaua galbenă a lui David. După un an în ghetou, a scăpat de deportare ascunzându-se în casa rudelor timp de trei ani, trăind cu frică, fără să iasă din casă și fără acces la educație.

8. În 1945, după semnarea acordului de armistițiu prin care s-a recunoscut înfrângerea României în Cel de-Al Doilea Război Mondial (infra, pct. 32) și după ce Partidul Comunist a intrat în guvernul României, au fost stabilite două tribunale ale poporului în temeiul Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război (infra, pct. 33). Tribunalele au judecat drept criminali de război persoanele răspunzătoare, printre altele, pentru masacrele populației evreiești. Au fost administrate și examinate probe în raport cu aproximativ 2.700 de cauze privind aproape 4.000 de persoane suspectate de crime de război de către o comisie ai cărei membri au fost numiți prin decret regal la propunerea ministrului justiției (funcție deținută de Partidul Comunist) și care includea procurori civili și militari. În aproape jumătate dintre cauzele examinate, comisia a constatat existența unor probe suficiente pentru trimiterea în judecată a persoanelor suspectate. În baza acestor procese, fostul prim-ministru Antonescu a fost condamnat la moarte la 17 mai 1946 și executat o lună mai târziu. Activitatea tribunalelor speciale s-a încheiat în iunie 1946, deși unele sentințe au fost pronunțate ulterior.

(…)

14. Prin Hotărârea din 24 ianuarie 1957, Tribunalul Militar București a examinat din nou cauza și a modificat încadrarea juridică a actelor săvârșite de R.D. în infracțiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare și a mișcării revoluționare, prevăzută la art. 193^1 alin. (1) din Codul penal (infra, pct. 35), deoarece persoanele care au fost arestate și plasate în ghetouri și lagăre de concentrare prin dispozițiile sale au fost membri ai clasei muncitoare. R.D. a fost găsit vinovat de comiterea infracțiunii respective și condamnat la 5 ani de închisoare și confiscarea totală a averii. S-a considerat că pedeapsa intra sub incidența decretului de grațiere (supra,pct. 12). R.D. a susținut în propria apărare că nu a avut cunoștință sau implicare în nicio acțiune împotriva populației evreiești. Hotărârea a fost pronunțată de un complet compus dintr-un judecător militar și doi asesori populari (supra,pct. 11) – unul dintre aceștia era membru al armatei. Un procuror militar a fost prezent pe durata procesului. Instanța a motivat soluția adoptată astfel:

„Încă înaintea începerii războiului antisovietic inculpatul [D.R.] a pregătit o serie de lucrări în vederea asigurării siguranței spatelui trupelor care urmau să lupte. Odată cu începerea războiului, inculpatul, R.D., în colaborare cu organele SSI și ale siguranței, a dispus luarea unor măsuri de arestare a elementelor ce activau în mișcarea revoluționară, partidul comunist. Pentru aceasta a contribuit la înființarea de ghetouri și lagăre pentru evrei și la plasarea în lagăre a comuniștilor.

Inculpatul a mai ordonat organelor din subordine să cerceteze persoane suspecte și să curețe spatele frontului de elementele care erau considerate periculoase pentru siguranța trupelor.

Inculpatul personal a ordonat plasarea în lagăre a unui mare număr de evrei.

Inculpatul recunoaște numai în parte faptele care i se pun în sarcină, dar ele se dovedesc cu declarațiile martorilor (…) și cu materialele aflate în fotocopie și în copie (…) la dosar.

Nu s-a putut stabili cu precizie dacă inculpatul R.D. a avut vreo contribuție la organizarea masacrelor evreilor din Iași, care a constituit un act de diversiune al autorităților germane și române, pentru a abate atenția de la ecoul insucceselor avute de trupele germano-române pe frontul antisovietic.

Tribunalul a reținut ca dovedit că inculpatul R.D., începând din februarie 1941, a îndeplinit funcția de șef al secției a II-a informații și contrainformații în M.St.M. și apoi în Marele Cartier General eșalonul I al armatei române.

S-a mai reținut ca dovedit că acest inculpat, împreună cu alte organe de stat (SSI, Siguranța etc.), a întreprins o serie de măsuri împotriva comuniștilor și a celor considerați periculoși pentru siguranța trupelor și mersul războiului. Astfel el a dispus plasarea în lagăre a unui mare număr de evrei și, de asemenea, cercetarea și trimiterea în judecată a persoanelor bănuite că desfășoară activitate comunistă sau că au fost atașate regimului sovietic între iunie 1940 și iunie 1941”.

II. Rejudecări după căderea regimului comunist

15. După căderea regimului comunist, între 1990 și 2000, procurorul general a formulat mai multe recursuri în anulare (infra, pct. 37), prin care a solicitat achitarea celor condamnați pentru crime de război (infra, pct. 30).

16. În acest context, la 30 martie 1998 și 10 mai 1999, în urma exercitării recursurilor în anulare de către procurorul general (care susținea că faptele pentru care au fost condamnați R.D. și G.P. nu includeau elemente constitutive ale unei infracțiuni întrucât cei doi bărbați nu au fost implicați în măsurile împotriva populației evreiești), Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârile din 1953, 1954 (supra,pct. 11) și 1957 (supra,pct. 14), a redeschis procesele și i-a achitat pe R.D. și G.P. În baza acelorași înscrisuri și declarații ale martorilor precum cele examinate anterior de instanțe, CSJ a constatat, în decizia din 30 martie 1998, că – în privința deportării evreilor – R.D. doar a respectat ordinele primite de la ofițerii de rang superior de la Cartierul General al Armatei României, expediind aceste ordine pe teren. Instanța a considerat că ordinele respective s-au bazat pe liste (de nume) alcătuite de Serviciul Special de Informații din România și de jandarmerie și că au fost de fapt duse la îndeplinire de trupele germane. Cu privire la un recurs în anulare separat formulat de procurorul general la cererea succesorilor lui G.P., aceeași instanță a constatat, la 10 mai 1999, că Secția a II-a a Marelui Stat Major – în care G.P. își exercitase activitatea – nu a fost implicată nici în masacrul de la Iași, nici în deportarea și plasarea evreilor în ghetouri (o declarație a unui martor menționând că respectivele activități au fost organizate și realizate doar de trupele germane). În consecință, în ambele cazuri, observând absența oricăror probe care să arate implicarea directă, CSJ a hotărât că cei doi inculpați pur și simplu și-au îndeplinit îndatoririle militare și că acțiunile lor nu ar putea fi considerate infracțiuni în temeiul cadrului legal aplicabil la data condamnării lor. Măsurile de confiscare au fost ridicate cu privire la ambii inculpați.

17. Conform redactării hotărârilor sus-menționate, procesele au fost publice în prezența reprezentanților legali ex officioîn numele inculpaților, ambii decedați, și a procurorului. Se poate vedea din documentele de la dosar că înscrisurile din procesele din 1953 și 1957 au fost păstrate de serviciile secrete și au fost trimise instanței de rejudecare. Guvernul a susținut că, în urma soluționării celor două recursuri în anulare, dosarele judiciare respective au fost plasate în arhivele serviciilor secrete. În 2004, aceleași dosare ale cauzei au fost trimise pentru depozitare la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității– poliția secretă din perioada comunistă).

(…)

Cu privire la aplicarea art. 8 și art. 14 din Convenție

(a) Argumentele părților

106. Guvernul a susținut că, în 1953 și 1957, R.D. și G.P. au fost condamnați nu doar pentru crime de război motivate etnic asupra evreilor, ci și pentru alte infracțiuni, precum urmărirea penală nedreaptă a comuniștilor. Prin urmare, rejudecările post-comuniste pot fi considerate ca privind infracțiuni motivate etnic doar cu privire la participarea lui G.P. la deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Având în vedere că alte victime posibile, precum activiștii comuniști care la rândul lor au putut fi vizați de rejudecări, au fost tratate similar cu reclamanții, Guvernul a susținut că nu exista nicio dovadă că reclamanții au fost tratați diferit în baza originii etnice. Guvernul a mai susținut că nu existau probe în dosarele instanțelor naționale pentru a susține afirmația că a existat discriminare împotriva reclamanților pe motivul originii lor etnice în procesele din 1998 și 1999. Pe baza acestor argumente, a concluzionat că art. 8 coroborat cu art. 14 nu se aplica în prezenta cauză.

107. Reclamanții au susținut că au fost direct afectați de achitarea lui R.D. și G.P. și de maniera secretă în care a avut loc achitarea. Au susținut că prin conduita lor autoritățile demonstrau lipsă de respect și de considerație față de supraviețuitorii Holocaustului și aceasta constituia o încercare de a rescrie fapte istorice la limită cu negarea Holocaustului. Această situație a afectat viața privată și integritatea psihică a reclamanților, provocându-le o suferință emoțională extremă. În plus, făcând trimitere la Cauza Lewit (citată anterior, pct. 46), reclamanții au susținut că supraviețuitorii Holocaustului au fost anterior considerați de Curte drept un grup social (eterogen). Prin urmare, achitarea persoanelor condamnate pentru infracțiuni în legătură cu Holocaustul, necomunicată publicului, și refuzul autorităților de a le permite accesul la dosarele cauzei le-a afectat viața privată și i-a discriminat ca membri ai acestui grup.

(b) Motivarea Curții

(i) Aplicabilitatea art. 8

108. Curtea reține că reclamanții din prezenta cauză s-au plâns cu privire la acțiunile statului, mai precis de decizia autorităților de a redeschide procesele, de a achita funcționarii statului anterior condamnați pentru crime legate de Holocaust, de neinformarea de către autorități a publicului și a reclamanților despre aceste decizii și de neacordarea accesului la dosarele din aceste procese. Aprecierea dacă într-o astfel de cauză se ridică sau nu o problemă de viață privată în temeiul art. 8 din Convenție este un aspect care intră în competența Curții ratione materiae și trebuie examinat ca o problemă de admisibilitate [a se vedea, mutatis mutandis, Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 92-93, 25 septembrie 2018].

(Alfa) Principii generale

109. „Viața privată” în sensul art. 8 § 1 din Convenție este un concept larg care nu se pretează unei definiții exhaustive. S-a stabilit că acoperă integritatea morală a unei persoane și că poate cuprinde zona de interacțiune a acesteia cu alte persoane, chiar într-un context public (a se vedea Behar și Gutman împotriva Bulgariei, nr. 29.335/13, pct. 54, 16 februarie 2021). Prin urmare, poate să cuprindă mai multe aspecte ale identității fizice și sociale a persoanei. Art. 8 protejează, în plus, dreptul la dezvoltarea personală și dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu alte ființe umane și cu lumea exterioară (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 95).

110. Abordarea generală a Curții privind aplicabilitatea art. 8 în cauze în care se susține că „viața privată” a unei persoane a fost afectată negativ de o declarație sau de un act este că, în asemenea cazuri, efectele declarației sau ale actului trebuie să depășească un „prag de gravitate” (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 112-114). Această abordare a fost aplicată în cauze ridicând probleme foarte diferite în care Curtea a constatat că, pentru ca art. 8 să intre în discuție, fie (i) trebuie să existe probe convingătoare că o pretinsă nerespectare de către stat (de exemplu, de a oferi membrilor minorității rome acces la apă potabilă – a se vedea Hudorovic și alții împotriva Sloveniei, nr. 24.816/14 și 25.140/14, pct. 115 și 157, 10 martie 2020) a erodat efectiv drepturile de bază ale reclamanților în temeiul respectivei dispoziții, fie (ii) atacul asupra unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să aducă atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieții private (de exemplu, într-o cauză privind declarații homofobe – a se vedea Beizaras și Levickas împotriva Lituaniei, nr. 41.288/15, pct. 109, 14 ianuarie 2020). Aprecierea nivelului minim este relativă și depinde de toate circumstanțele cauzei, precum intensitatea și durata evenimentului negativ respectiv și efectele sale fizice sau psihice asupra sănătății sau a calității vieții persoanei, iar măsura în litigiu trebuie să afecteze grav viața privată a reclamantului. În această privință, Curtea reamintește că pragul de gravitate ocupă un loc important în cauze în care existența unei probleme de viață privată este examinată în conformitate cu abordarea bazată pe consecințe și că o trăsătură intrinsecă a acestei abordări este că reclamantul trebuie să prezinte probe convingătoare care să demonstreze că pragul de gravitate a fost atins (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 111, 113 și 114).

(…)

138. Curtea reamintește că, deși scopul esențial al art. 8 din Convenție este de a apăra persoanele împotriva amestecului arbitrar al autorităților publice, pot exista în plus, pe lângă acest angajament negativ fundamental, și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie și a domiciliului. Răspunderea statului poate fi angajată ca urmare a actelor care au urmări directe suficiente asupra drepturilor garantate de Convenție. În stabilirea faptului dacă această răspundere este efectiv angajată, trebuie să se țină seama de conduita ulterioară a statului respectiv [a se vedea Moldovan și alții împotriva României (nr. 2), nr. 41.138/98 și 64.320/98, pct. 95, CEDO 2005-VII, și Paketova și alții împotriva Bulgariei, nr. 17.808/19 și 36.972/19, pct. 148-49, 4 octombrie 2022].

139. Indiferent de abordarea analitică adoptată – obligație pozitivă sau ingerință -, principiile aplicabile cu privire la justificarea în temeiul art. 8 § 2 sunt similare în linii mari. În ambele contexte trebuie să se ia în considerare justul echilibru care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și cele ale întregii comunități. În ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenției. Marja de apreciere acordată autorităților se restrânge în cazul în care dreptul în litigiu este esențial pentru ca persoana să beneficieze efectiv de drepturi intime sau fundamentale. Acesta este cazul în special pentru drepturile de la art. 8, care sunt drepturi de importanță centrală pentru identitatea, autodeterminarea, integritatea fizică și morală a persoanei, menținerea relațiilor cu alte persoane și un loc stabil și sigur în comunitate (a se vedea, între multe alte hotărâri, Paketova și alții, citată anterior, pct. 150).

140. Rolul Curții nu este de a se substitui pe sine autorităților naționale relevante în stabilirea celor mai adecvate metode pentru protejarea persoanelor împotriva atacurilor asupra integrității lor personale, ci mai degrabă de a examina, în temeiul Convenției, deciziile pe care autoritățile respective le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere. Cerința ingerinței „necesare într-o societate democratică”, prevăzută la art. 8 § 2, ridică atât o problemă de procedură, cât și una de fond (ibidem, pct. 151). O ingerință se consideră „necesară într-o societate democratică” într-un scop legitim dacă răspunde unei „nevoi sociale stringente” și, în special, dacă este proporțională cu scopul legitim urmărit. Cu toate că autorităților naționale le revine să efectueze evaluarea inițială a necesității, evaluarea finală dacă motivele invocate pentru ingerință sunt relevante și suficiente se supune controlului de conformitate al Curții cu privire la cerințele Convenției (a se vedea, printre alte hotărâri, A.-M.V. împotriva Finlandei, nr. 53.251/13, pct. 81, 23 martie 2017).

141. În ceea ce privește noțiunile de „viață privată” și autonomie personală, inclusiv identitatea etnică, în sensul art. 8 din Convenție, Curtea face referire la principiile generale enunțate în cauze privind declarațiile publice cu caracter antisemit din punctul de vedere al reclamanților evrei care se plâng că viața lor privată a fost afectată negativ de declarațiile respective. Prin urmare, în Cauza Lewit (citată anterior, pct. 82), reiterând că, în temeiul obligațiilor pozitive și negative ale statului în sensul art. 8, este de luat în considerare justul echilibru care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și cele ale comunității ca întreg și că, în ambele contexte, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, Curtea a constatat, în continuare, că instanțele naționale nu au efectuat exercițiul menționat de asigurare a echilibrului și, prin urmare, nu au respectat obligația procedurală ce le revine în temeiul art. 8 din Convenție. Într-o cauză recentă, Curtea a reținut că asemenea declarații care aplică stereotipuri negative asupra unui grup etnic minoritar, în cazul în care ating un anumit nivel de gravitate, ar putea fi văzute ca afectând viața privată a membrilor individuali ai grupului și că există, prin urmare, obligația pozitivă de a le acorda despăgubiri cu privire la acele declarații (a se vedea Behar și Gutman, citată anterior, pct. 99). Curtea a considerat, în această cauză, că, refuzând să le acorde reclamanților despăgubiri cu privire la declarațiile antisemite discriminatorii, autoritățile naționale nu au răspuns adecvat la discriminarea din motive de origine etnică a reclamanților și nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a asigura respectarea vieții private a reclamanților, încălcând art. 8 din Convenție coroborat cu art. 14 (ibidem, pct. 106).

142. Cu privire la art. 14 din Convenție, Curtea reafirmă că discriminarea din cauza originii etnice reale sau percepute a unei persoane constituie o formă de discriminare rasială, adică un tip de discriminare deosebit de grav, și, având în vedere consecințele sale periculoase, necesită o vigilență specială și o reacție fermă din partea autorităților. Din acest motiv, autoritățile trebuie să folosească toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul, consolidând astfel viziunea democratică a unei societăți în care diversitatea nu este percepută ca o amenințare, ci ca o sursă de îmbogățire (a se vedea Timișev împotriva Rusiei, nr. 55.762/00 și 55.974/00, pct. 56, CEDO 2005-XII). Responsabilitatea autorităților, în temeiul art. 14, de a asigura respectarea fără discriminare pentru o valoare fundamentală poate, de asemenea, să intre în acțiune atunci când, în contextul art. 8, sunt puse în discuție posibile atitudini rasiste care ar duce la stigmatizarea persoanei în cauză. Cu atât mai mult în cazul în care atitudinile respective nu sunt manifestate de persoane particulare, ci de agenți ai statului (a se vedea Muhammad împotriva Spaniei, nr. 34.085/17, pct. 67, 18 octombrie 2022).

143. Curtea a admis, de asemenea, în cauze anterioare că o diferență de tratament poate lua forma unor efecte negative disproporționate ale unei politici sau măsuri generale care, deși formulată în termeni neutri, discriminează un grup (a se vedea, de exemplu, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, pct. 154, 4 mai 2001).

(…)

154. În concluzie, Curtea constată că autoritățile nu au adus niciodată în mod oficial achitările în atenția publicului (supra,pct. 123-126). Reclamanții au aflat din întâmplare despre acestea, mulți ani după ce avuseseră loc. Mai mult, hotărârile pronunțate ca rezultat al rejudecărilor din 1998 și 1999 nu au fost accesibile publicului, iar reclamanților le-a fost refuzat inițial accesul la hotărârile respective. Curtea consideră că aceste elemente, împreună cu constatările și motivarea oferită de Curtea Supremă de Justiție pentru deciziile sale de reabilitare (supra,pct. 148-150), au putut în mod legitim să provoace reclamanților sentimente de umilire și vulnerabilitate și le-au cauzat traume psihice.

155. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că, în lumina cauzei în ansamblu, autoritățile naționale nu au prezentat motive relevante și suficiente pentru acțiunile lor care au dus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracțiuni legate de Holocaust în lipsa unor noi probe și prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric și prin negarea răspunderii funcționarilor statului pentru Holocaust (în contradicție cu principiile dreptului internațional). Prin urmare, acțiunile autorităților au fost excesive și nu sunt justificate ca „necesare într-o societate democratică”.

156. În consecință, a existat o încălcare a art. 8 din Convenție coroborat cu art. 14.

Hotărârea Curții:

1. declară, cu majoritate, admisibil capătul de cerere în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție și inadmisibile celelalte capete de cerere;

2. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție;

3. hotărăște, în unanimitate,

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților 8.500 EUR (opt mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumă care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru cheltuielile de judecată;

(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.

*

OPINIE PARȚIAL DISIDENTĂ 

1. Deși am votat pentru constatarea încălcării art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție, nu pot fi de acord cu majoritatea atunci când aceasta susține că Curtea nu are jurisdicție ratione temporispentru a analiza cererea în temeiul art. 3. După părerea mea, Curtea este competentă în esență, deoarece faptele contestate în cerere, și anume redeschiderea proceselor și achitările ulterioare ale făptuitorilor, au avut loc în 1998 și 1999, după mai mulți ani de la intrarea în vigoare a Convenției pentru România (20 iunie 1994). Nu pot face speculații despre faptul dacă Curtea ar fi constatat o încălcare a art. 3 în cazul în care ar fi evaluat fondul unei astfel de cereri. Ce doresc să subliniez aici este doar că Curtea ar fi trebuit să-și afirme competența temporală în problema respectivă.

2. În acest context, contrar opiniei majorității, consider că constatările Curții din Janowiec și alții împotriva Rusiei [MC), nr. 55.508/07 și 29.520/09, CEDO 2013] nu au relevanță în speță. Cele două teste pe care Curtea le-a dezvoltat sau le-a clarificat în cauză – testul „legătura reală” și testul „valori ale Convenției” – nu sunt potrivite aici. Mai multe argumente pot fi prezentate în această privință.