Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2019 în Cauza E.-U. şi A. împotriva României (Cererea nr. 42.447/10)

12 aug. 2020
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
769 views

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2019 în Cauza E.-U. și A. împotriva României

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Dreptul intern relevant

Art. 281 alin. (1), art. 318 alin. (1), art. 319-320, art. 401 alin. (1) și art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă

„Art. 281

Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere [din partea instanței].

(…)

Art. 318 alin. (1)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele (…) de casare.

(…)

Art. 319

(1) Contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.

(2) Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).

(…)

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Art. 320

(1) Contestația se judecă de urgență și cu precădere.

(…)

(3) Hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

(…)

Art. 401 alin. (1)

Contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când: (…)

b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înștiințarea privind înființarea popririi. (…)

c) debitorul care contestă executarea însăși a primit somația [referitoare la contestație] ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somația sau executarea se face fără somație.

(…)

Art. 405

(1) Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. (…)

(2) Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită”.

 

Art. 508-509 din noul Cod de procedură civilă– „Inviolabilitatea domiciliului” din Constituție

 

„Art. 508

(1) Contestația în anulare se soluționează de urgență și cu precădere, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.

(…)

(3) Dacă motivul [de contestație] este întemeiat, instanța va pronunța o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza. Dacă soluționarea cauzei la același termen nu este posibilă, instanța va pronunța o hotărâre de anulare a hotărârii atacate și va fixa termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre. În acest ultim caz, hotărârea de anulare [a hotărârii atacate] nu poate fi atacată separat.

(4) Hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Art. 509: Obiectul și motivele revizuirii

(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: […]

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”.

 

În M. Of. nr. 722 din 11 august 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2019 în Cauza E.-U. și A. împotriva României (Cererea nr. 42.447/10).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a anulării Deciziei din 30 mai 2008

(…)

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

(a) Principii generale

42. Curtea reamintește că dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei de către o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care prevede, în partea sa relevantă, că preeminența dreptului este parte a patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității juridice, care implică, printre altele, faptul că, acolo unde instanțele s-au pronunțat definitiv, hotărârea lor nu ar mai trebui contestată [a se vedea Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII].

43. Principiul securității juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., pct. 62), și anume principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază faptul că niciuna dintre părți nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei hotărâri rămase definitivă doar pentru a obține o reaudiere și o nouă pronunțare într-o cauză. Atribuțiile de control ale instanțelor superioare ar trebui exercitate pentru a îndrepta erorile judiciare, iar nu pentru a reexamina cauza. Revizuirea nu poate fi tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanțe cu caracter substanțial și convingător (a se vedea, de exemplu, Ryabykh, citată anterior, pct. 52). Competențele instanțelor superioare de a anula sau modifica hotărârile judecătorești obligatorii și executorii ar trebui exercitate în scopul îndreptării deficiențelor fundamentale. Această competență trebuie exercitată astfel încât să se ajungă, în măsura posibilului, la un just echilibru între interesele unui individ și necesitatea de a se asigura eficacitatea sistemului judiciar [a se vedea Giuran împotriva României, nr. 24.360/04, pct. 30, CEDO 2011 (extrase)].

(b) Cu privire la aplicarea acestor principii la faptele cauzei

44. Revenind la faptele cauzei în curs de examinare, Curtea observă că acțiunea reclamanților privea sporul de fidelitate și, cu toate că Decizia tribunalului din 14 februarie 2008 a soluționat acest capăt de cerere (a se vedea supra, pct. 8), curtea de apel sa referit, în decizia definitivă, la “sporul de confidențialitate” (a se vedea supra, pct. 10). În acest context, Curtea consideră valabilă motivarea dată de autoritățile interne, potrivit căreia decizia definitivă fusese anulată deoarece curtea de apel nu a examinat argumentele aduse în fața sa de părți (a se vedea supra, pct. 17 și 41).

45. În plus, contestația în anulare a fost introdusă de o parte la procedură, nu de un terț funcționar al statului fără nicio legătură cu procedura, așa cum a fost cazul, de exemplu, în Androne împotriva României (nr. 54.062/00, pct. 47, 22 decembrie 2004), în care contestația în anulare fusese formulată de procurorul general. Aceasta a fost introdusă într-un termen relativ scurt, și anume la mai puțin de 6 luni de la data deciziei contestate (a se vedea supra, pct. 15, și, mutatis mutandis, Trapeznikov și alții împotriva Rusiei, nr. 5.623/09 și alte 3 cereri, pct. 36, 5 aprilie 2016, cu trimiterile suplimentare). De asemenea, Curtea observă că procedura contestației în anulare nu a durat o perioadă de timp nerezonabilă: cererea a fost introdusă la 20 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 15) și decizia a fost pronunțată la 14 octombrie 2009 (a se vedea supra, pct. 17). În consecință, contestația în anulare, astfel cum a fost aplicată în circumstanțele speciale ale cauzei, a constituit următorul element logic în lanțul de căi de atac interne aflate la dispoziția părților din cauză, nu un mijloc extraordinar de redeschidere a procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Trapeznikov și alții, citată anterior, pct. 37, cu trimiterile suplimentare) și, prin urmare, nu era incompatibilă cu principiul securității juridice consacrat în Convenție.

46. În consecință, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință.

47. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea consideră, de asemenea, că circumstanțele speciale ale cauzei pot fi considerate motive excepționale care justifică anularea Deciziei definitive din 30 mai 2008 și respingerea pretenției vizând acordarea de despăgubiri formulate de reclamanți. Curtea constată că instanțele interne au menținut un just echilibru între dreptul reclamanților la protecția proprietății și interesul general de a îndrepta o eroare judiciară (a se vedea, mutatis mutandis, Giuran, citată anterior, pct. 48).

48. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

(…)

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește caracterul echitabil general al procedurilor

(…)

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

57. Întrucât a decis că, în prezenta cauză, anularea Deciziei din 30 mai 2008 nu a încălcat cerințele art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește securitatea juridică (a se vedea supra, pct. 46), Curtea va examina în continuare modul în care au fost respectate drepturile reclamanților protejate de acest articol în cadrul procedurii în ansamblul său [a se vedea Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38.433/09, pct. 197, CEDO 2012].

(a) Principii generale

58. Curtea face trimitere la jurisprudența sa privind principiul contradictorialității, principiul egalității de arme și circumstanțele în care aprecierea faptelor într-o anumită cauză efectuată de instanța internă poate fi considerată “arbitrară” [a se vedea, printre multe altele, Regner împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 35.289/11, pct. 146, 19 septembrie 2017, și D.M.D. împotriva României, nr. 23.022/13, pct. 61, 3 octombrie 2017].

59. Curtea a hotărât anterior că judecătorii înșiși trebuie să respecte principiul contradictorialității, în special atunci când resping o cale de atac sau se pronunță cu privire la o cerere pe baza unei chestiuni ridicate din oficiu de către instanță. În această privință este important ca cei care depun plângeri în fața instanței să aibă încredere în buna funcționare a sistemului judiciar: această încredere se bazează, printre altele, pe certitudinea că o parte la un litigiu va fi audiată în legătură cu toate aspectele cauzei. Cu alte cuvinte, este legitim ca părțile la un litigiu să se aștepte să fie consultate cu privire la aspectul dacă un anumit înscris sau un argument, în funcție de caz, necesită comentariile lor (a se vedea Duraliyski împotriva Bulgariei, nr. 45.519/06, pct. 31-32, 4 martie 2014, cu trimiterile suplimentare).

60. În sfârșit, Curtea reamintește că art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, dar nu poate fi înțeles în sensul în care impune un răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică obligația de motivare poate varia în funcție de natura deciziei. În plus, trebuie să se țină seama, inter alia, de diversitatea argumentelor pe care un justițiabil le poate aduce în fața instanțelor și de diferențele existente în statele contractante în ceea ce privește dispozițiile legale, normele obișnuite de interpretare a dreptului, opinia juridică și prezentarea și redactarea hotărârilor. De aceea, chestiunea dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare, care rezultă din art. 6 din Convenție, poate fi analizată numai în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303-A).

(b) Cu privire la aplicarea acestor principii la faptele cauzei

61. Revenind la faptele cauzei în curs de examinare, Curtea observă de la început că cele două instanțe care s-au pronunțat în favoarea reclamanților au examinat temeinicia pretenției vizând acordarea de despăgubiri și s-au întemeiat, în plus față de dreptul intern, pe Convenție în mod direct (a se vedea supra, pct. 8 și 10). Cu toate acestea, în Decizia în litigiu din 14 octombrie 2009, curtea de apel a considerat că acțiunea inițială a reclamanților a avut ca obiect o schimbare legislativă și s-a întemeiat exclusiv pe deciziile Curții Constituționale. Procedând astfel, curtea de apel nu a explicat motivele pentru care a considerat că aceste decizii erau relevante pentru acțiunea reclamanților. În plus, nu a făcut nicio referire la dispozițiile relevante ale Convenției (care, în plus, nu au făcut obiectul examinării Curții Constituționale).

62. Mai important, reclamanților nu li s-a acordat posibilitatea de a discuta aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale, întrucât în cursul aceleiași ședințe instanța a examinat contestația în anulare și a rejudecat acțiunea inițială a reclamanților [a se vedea supra, pct. 18 și 28, și, a contrario, Zelca împotriva României (dec.), nr. 65.161/10, pct. 5, 14 și 15, 6 septembrie 2011, în care Curtea a admis ca valabil, în temeiul art. 6 din Convenție, faptul că instanțele interne au aplicat în cursul căii de atac o nouă interpretare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul unui recurs în interesul legii, care avea caracter obligatoriu pentru toate instanțele interne]. Într-adevăr, reclamanții au solicitat instanței să examineze cauza în absența lor. Cu toate acestea, din probele prezentate Curții reiese că Ministerul Justiției nu s-a întemeiat în observațiile sale pe deciziile Curții Constituționale. În plus, observațiile prezentate de părți curții de apel se refereau numai la admisibilitatea contestației în anulare, iar nu la fondul acțiunii inițiale (a se vedea supra, pct. 15 și 16). Prin urmare, instanța ar fi trebuit să solicite opinia părților cu privire la fondul acțiunii inițiale în lumina evoluțiilor recente aduse de deciziile Curții Constituționale, în special în măsura în care interpretarea dispozițiilor juridice în discuție a constituit un argument în cursul primului set de proceduri care a avut loc înainte de pronunțarea deciziilor menționate (a se vedea supra, pct. 9 și 10).

63. Cu toate acestea, în fapt, curtea de apel a examinat în aceeași ședință atât contestația în anulare, cât și acțiunea inițială formulată de reclamanți (a se vedea supra, pct. 17 și 18). Reclamanții nu au avut posibilitatea să își susțină cauza pe fond și în special să prezinte observații cu privire la posibilele consecințe ale deciziilor Curții Constituționale din 3 iulie 2008.

64. Desigur, C.p.c. de la acea dată nu reglementa în mod explicit procedura care trebuie urmată în cadrul căilor extraordinare de atac (a se vedea supra, pct. 30). Reclamanții au susținut că curtea de apel ar fi trebuit să organizeze o ședință separată după anularea Deciziei din 30 mai 2008 (a se vedea supra, pct. 54). Guvernul a respins acest argument, susținând că curtea de apel avea libertatea să decidă cu privire la numărul ședințelor care trebuie organizate (a se vedea supra, pct. 55). Deși observă că art. 508 din noul Cod de procedură civilă prevede în mod explicit că, în circumstanțe speciale, pot fi organizate ședințe separate (a se vedea supra, pct. 32), Curtea reamintește că nu este sarcina sa să soluționeze, ca atare, problemele de interpretare a dreptului procedural intern (a se vedea, mutatis mutandis, Anđelkovic împotriva Serbiei, nr. 1.401/08, pct. 24, 9 aprilie 2013).

65. În orice caz, chiar presupunând că, după anularea Deciziei din 30 mai 2008, curtea de apel nu era obligată să organizeze o ședință separată cu privire la acțiunea inițială, Curtea nu poate decât să sublinieze că părțile la procedură au dreptul de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Cu alte cuvinte, instanțele interne au obligația de a permite părților să își prezinte argumentele și de a efectua o examinare adecvată a pretențiilor, argumentelor și probelor prezentate de părți (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 59). În circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră că introducerea, în motivarea curții de apel, a argumentului întemeiat pe neconstituționalitatea dispozițiilor ordonanței antidiscriminare i-a luat prin surprindere pe reclamanți și a încălcat principiul contradictorialității.

66. În plus, Curtea nu poate identifica niciun argument în Decizia curții de apel din 14 octombrie 2009 care să explice motivele pentru care această instanță a considerat că nu se poate prevala în mod direct de dispozițiile Constituției, care consacră principiul egalității și nediscriminării (a se vedea supra, pct. 23), precum și ale Convenției, astfel cum făcuse tribunalul (a se vedea supra, pct. 8), pentru a decide pe fondul capătului de cerere formulat de reclamanți. Din motivarea curții de apel nu reiese cu claritate dacă această chestiune a fost considerată lipsită de relevanță pentru cauză, dacă fusese deja absorbită în aprecierea legislației interne sau dacă a fost pur și simplu ignorată (a se vedea, mutatis mutandis, Dhahbi împotriva Italiei, nr. 17.120/09, pct. 33, 8 aprilie 2014). În această privință, Curtea arată că motivarea curții de apel nu conține nicio trimitere la jurisprudența Curții cu privire la art. 14 din Convenție sau la art. 1 din Protocolul nr. 12.

67. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în decizia definitivă din 14 octombrie 2009, curtea de apel a respins acțiunea reclamanților fără a le acorda acestora posibilitatea de a-și prezenta cauza și fără o motivare suficientă pentru respingerea pretențiilor acestora. Astfel, a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil.

68. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

69. De asemenea, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe separat asupra restului aspectelor capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 din Convenție (a se vedea supra, pct. 49).

(…)

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

(…)

73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

74. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A. Prejudiciu

75. Reclamanții au solicitat următoarele sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reprezentând compensarea prejudiciilor acordată prin Decizia din 14 februarie 2008 (a se vedea supra, pct. 8) pentru perioada decembrie 2004-august 2016 (data la care au fost înaintate plângerile):

(a) 21.680 euro (EUR) pentru domnul E.-U.; și

(b) 21.537 EUR pentru domnul A..

Aceștia au cerut ca sumele să fie ajustate pentru a ține seama de inflație și rata dobânzii.

76. De asemenea, reclamanții au solicitat 50.000 EUR fiecare, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

(…)

B. Cheltuieli de judecată

79. De asemenea, reclamanții au solicitat fiecare 1.350 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții. Aceștia au transmis facturile emise de avocatul lor pentru aceste cheltuieli.

80. Guvernul a susținut că pretenția era excesivă și nejustificată.

81. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde fiecărui reclamant suma de 1.350 EUR, care acoperă cheltuielile pentru procedura în fața Curții.

C. Dobânzi moratorii

82. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

Hotărârea CEDO din 23 aprilie 2019 în Cauza E.-U. și A. împotriva României (Cererea nr. 42.447/10) was last modified: august 12th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter