Hotărârea CEDO din 15 septembrie 2015 în Cauza Moinescu împotriva României – dreptul la judecarea în mod echitabil

8 apr. 2016
Vizualizari: 2665
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

În M. Of. nr. 262/2016 s-a publicat Hotărârea CEDO din 15 septembrie 2015 în Cauza Moinescu împotriva României. Reproducem mai jos textul hotărârii, așa cum a fost acesta publicat în Monitorul Oficial:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 15 septembrie 2015

în Cauza Moinescu împotriva României

(Cererea nr. 16.903/12) Definitivă la 15 decembrie 2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă. În Cauza Moinescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 august 2015, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 16.903/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dumitru Moinescu (reclamantul), a sesizat Curtea la 15 martie 2012 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul L. Constantin, avocat în Constanța. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. În prezenta cauză reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanța de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deși fusese achitat de instanțele de grad inferior pe baza acelorași elemente.

4. La 11 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în Medgidia.

A. Evenimentele din 9 aprilie 2006

6. La 9 aprilie 2006, în jurul orei 7 dimineața, a avut loc o încăierare între două grupuri de persoane într-un local de noapte din Medgidia. Imobilul respectiv și două vehicule parcate în apropiere au suferit pagube importante. A fost necesară intervenția poliției pentru a restabili ordinea.

În timp ce agenții de poliție se aflau la fața locului și obțineau declarațiile victimelor și ale martorilor oculari, reclamantul, care la momentul respectiv era primarul orașului, și L.B., șeful poliției locale, au pătruns în imobilul respectiv. Reclamantul a discutat cu câteva dintre persoanele prezente și cu administratorul imobilului.

7. La cererea reclamantului, personalul serviciului municipal de salubritate s-a deplasat la fața locului pentru a elibera și curăța trotuarele din vecinătate.

8. Apoi, reclamantul s-a deplasat la sediul primăriei, care se afla în apropiere. Acolo, a avut o întâlnire cu I.N., consilierul său privind problematica minorității rome, și cu I.A., fratele acestuia din urmă, care fusese implicat în altercație. Inițial, li s-au alăturat administratorul clubului și alte două persoane care asistaseră la încăierare. Ulterior, s-a prezentat și L.B., șeful poliției locale, care i-a înmânat reclamantului înregistrarea video a încăierării, realizată de un agent de la poliția rutieră, care se afla la fața locului. S-au purtat discuții despre modalitățile de reparare a pagubelor.

9. Poliția judiciară, care s-a sesizat din oficiu în cauză, a decis să efectueze o percheziție la domiciliul familiei N., din care făceau parte I.N. și I.A., emițând mandate de aducere pe numele mai multor membri din familia respectivă.

10. În jurul orei 15,00, mai mulți agenți de poliție s-au deplasat la domiciliul familiei N. și au reținut mai multe persoane, în temeiul mandatelor de aducere menționate anterior. În timp ce percheziția era în desfășurare, reclamantul și-a făcut apariția în curtea imobilului. Apariția sa a coincis cu adunarea mai multor persoane în fața imobilului, care vociferau și denunțau un comportament abuziv din partea poliției, pe care o acuzau că îi anchetează doar pe membrii familiei N., și nu și pe membrii grupului rival. Reclamantul i-a cerut agentului de poliție care conducea operațiunea să îi prezinte mandatul care autoriza percheziția. După citirea mandatului, reclamantul s-a adresat mulțimii adunate, declarând: „Totul este în regulă!”.

11. În jurul orei 19,30, în timp ce audierea persoanelor reținute era în curs, reclamantul s-a deplasat la sediul parchetului și a solicitat să se întâlnească cu procurorul care supraveghea ancheta. După ce, inițial, cererea sa a fost refuzată, procuroarea Z.P. a acceptat, în urma insistențelor, să îl întâlnească într-un birou.

B. Procedura penală declanșată împotriva reclamantului

12. La o dată neprecizată s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva a opt persoane pentru infracțiunea de „ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă sancționată de art. 321 din Codul penal, și pentru infracțiunea de „distrugere (de bunuri)”, faptă sancționată de art. 217 din Codul penal. În ceea ce îi privește pe reclamant și pe L.B., aceștia au fost urmăriți penal pentru infracțiunea de „favorizare a infractorului”, faptă sancționată de art. 264 alin. (1) din Codul penal. Reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii de un avocat ales.

13. Prin rechizitoriul din 3 mai 2006, parchetul a trimis în judecată cele opt persoane acuzate de ultraj și distrugere și a disjuns urmărirea penală împotriva reclamantului și a lui L.B.

14. Prin Hotărârea definitivă din 12 iunie 2007, Curtea de Apel Constanța le-a declarat vinovate pe cele opt persoane în cauză de săvârșirea infracțiunilor de care erau acuzate, condamnându-le, după caz, la pedepse de un an, respectiv de un an și patru luni închisoare.

15. Prin Ordonanța din 13 iulie 2006, parchetul a pronunțat o soluție de netrimitere în judecată pentru faptele de care era suspectat L.B.

16. Pe parcursul urmăririi penale inițiate împotriva reclamantului, parchetul a audiat 25 de martori.

17. Prin rechizitoriul din 11 martie 2008, parchetul, reprezentat de procuroarea Z.P., l-a trimis în judecată pe reclamant pentru favorizarea infractorului, acuzându-l că a îngreunat și a zădărnicit urmărirea penală inițiată cu privire la încăierarea din 9 aprilie 2006.

18. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia. Instanța a audiat 21 de martori, precum și pe reclamant, care și-a susținut nevinovăția.

19. Prin Sentința din 18 mai 2010, Judecătoria Medgidia a pronunțat achitarea reclamantului. În motivele sale, instanța a reținut:

– că din declarațiile martorilor nu reieșea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze ancheta demarată cu privire la încăierarea din 9 aprilie 2006;

– că prezența sa la locul încăierării, imediat după evenimente, sau întâlnirea de la sediul primăriei ori prezența sa la momentul percheziției efectuate la domiciliul familiei N. au avut ca scop medierea conflictului și s-au raportat la repararea pagubelor produse în urma încăierării și la curățenia realizată de serviciile primăriei;

– că din niciun element de probă nu reieșea că reclamantul încercase să îl intimideze pe procuror sau să îl determine să îndeplinească sau nu anumite acte, la momentul întâlnirii acestora la sediul parchetului, și că, prin urmare, această întâlnire nu pusese în pericol ancheta penală în curs;

– că, în orice caz, era necesar să se elimine din probele acuzării declarațiile procurorului, care nu puteau fi utilizate în speță, având în vedere calitatea sa de procuror însărcinat cu efectuarea anchetei penale.

20. Sentința respectivă a fost confirmată, în urma apelului declarat de parchet, prin Decizia Tribunalului Constanța din 11 mai 2011.

21. Parchetul a formulat recurs împotriva acestei decizii.

22. Dezbaterile au avut loc la 4 octombrie 2011 în fața Curții de Apel Constanța. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului și a depus concluzii scrise. Reclamantul a refuzat invitația curții de apel de a face o declarație. Reclamantul a avut ocazia să își exprime ultimul cuvânt și și-a susținut, din nou, nevinovăția. În timpul judecării recursului respectiv nu a fost administrată nicio altă probă.

23. Prin Decizia definitivă din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanța l-a condamnat pe reclamant la șase luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru infracțiunea de favorizare a infractorului. Pentru aceasta, curtea de apel a considerat:

– că instanțele inferioare comiseseră „o gravă eroare de fapt”, ca urmare a unei examinări trunchiate a probelor din dosar;

– că probele depuse la dosar arătau că reclamantul ajutase persoanele implicate în încăierarea din 9 aprilie 2006, solicitând personalului serviciului municipal de salubritate să curețe locul faptei, deși acesta nu fusese încă cercetat de poliția judiciară;

– că reclamantul a intervenit în anchetă printr-un comportament intimidant față de agentul de poliție care conducea percheziția, căruia i-a cerut să îi prezinte mandatul care autoriza percheziția respectivă, și prin întâlnirea sa cu procurorul însărcinat cu efectuarea anchetei penale;

– că, prin acțiunile sale, reclamantul „încercase să obțină informații referitoare la desfășurarea anchetei, ocolind calea legală care îi permitea să obțină informații de interes public și fără să justifice un interes concret, și că acționase astfel cu scopul de a intimida autoritățile judiciare și pentru a îngreuna ancheta”.

II. Dreptul intern relevant

24. Dispozițiile din Codul de procedură penală care defineau la momentul faptelor domeniul de aplicare a competenței și atribuțiilor instanței sesizate cu calea de atac a „recursului” sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

25. Reclamantul pretinde că, în cadrul procedurii penale declanșate împotriva sa, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanța de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deși fusese achitat de instanțele de grad inferior pe baza acelorași probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

A. Cu privire la admisibilitate

26. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susține că reclamantul nu a solicitat instanței de recurs sesizate în prezenta cauză să examineze elemente de probă noi și, în special, să procedeze la o nouă audiere a martorilor. În opinia sa, reclamantul ar fi putut să folosească această posibilitate în mod util, fie prin intermediul avocatului său, fie în mod direct, având în vedere că fusese ascultat în persoană de instanța respectivă.

27. Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne și că excepția Guvernului trebuie respinsă. Acesta susține că nu avea niciun interes să propună o nouă administrare a probelor în fața instanței care examina recursul declarat de parchet, având în vedere că fusese achitat de instanțele inferioare.

28. În această privință, Curtea reamintește că s-a pronunțat deja în cauze similare cu privire la argumentul invocat de Guvern, conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată instanței de recurs ascultarea martorilor. În aceste cauze, Curtea a considerat că instanța de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (Găitănaru, citată anterior, pct. 34, Manolachi împotriva României, nr. 36.605/04, pct. 50, 5 martie 2013 și Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 38, 4 iunie 2013). În plus, în speță, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproșa că a fost lipsit de interes față de proces (a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007). În consecință, este necesar ca excepția invocată de Guvern să fie respinsă.

29. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

Argumentele părților

30. Reclamantul susține că instanța de recurs s-a pronunțat întemeindu-se exclusiv pe dosarul din primă instanță, care conținea depozițiile martorilor, același dosar în baza căruia fusese achitat în primă instanță și în apel.

31. Guvernul nu observă nimic contrar cerințelor unui proces echitabil în condamnarea reclamantului. Acesta subliniază:

– că reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii, că a putut să adreseze întrebări martorilor acuzării și să prezinte martori ai apărării, în aceleași condiții ca și acuzarea, și că, în consecință, principiul egalității armelor a fost respectat;

– că reclamantul a putut să prezinte concluziile sale pe fondul cauzei și că nu a fost constrâns să își limiteze comentariile cu privire la admisibilitatea recursului parchetului (Guvernul citează a contrario Cauza Popa și Tănăsescu împotriva României, nr. 19.946/04, pct. 51, 10 aprilie 2012).

32. În plus, Guvernul pretinde că problema principală pe care instanța de recurs trebuia să o soluționeze se referea la încadrarea juridică a faptelor care fuseseră deja stabilite în primă instanță, în special în temeiul mărturiilor. În opinia sa, instanța de recurs avea dreptul de a aprecia dacă acțiunile reclamantului puteau fi calificate drept ajutor acordat mai multor persoane, în vederea îngreunării anchetei penale care tocmai se declanșase împotriva acestora, fără a fi obligată să redeschidă din oficiu administrarea probelor. De altfel, proba principală a apărării reclamantului în fața instanțelor inferioare se referea deja la încadrarea juridică respectivă. În cele din urmă, Guvernul consideră că, spre deosebire de Cauza Găitănaru (citată anterior, pct. 31), în prezenta cauză, achitarea reclamantului de către instanțele inferioare nu s-a întemeiat pe insuficiența probelor, ci pe o interpretare juridică diferită.

2. Motivarea Curții

33. Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în cadrul procedurilor dintr-o cale de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba: este necesar să se țină cont de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței care soluționează calea de atac în cadrul ordinii juridice naționale. Atunci când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în calea de atac se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului căii de atac interne, de întinderea competențelor instanței care soluționează calea de atac, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia și, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluționeze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I).

34. În plus, Curtea a declarat că, atunci când o instanță dintr-o cale de atac este sesizată cu o cauză în fapt și în drept și examinează în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, fie de inculpatul care susține că nu a săvârșit fapta considerată ca infracțiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50.545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii ascultați pe parcursul procedurii (Găitănaru, citată anterior, pct. 35, și Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, pct. 54, 29 octombrie 2013).

35. Curtea reamintește în plus că admisibilitatea probelor intră, în primul rând, sub incidența normelor de drept intern: în principiu, instanțele naționale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate în fața acestora. Sarcina încredințată Curții prin Convenție constă exclusiv în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei, (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, Curtea a menționat că, deși este de competența instanței naționale, în principiu, să se pronunțe cu privire la necesitatea sau la oportunitatea de a cita un martor, circumstanțe excepționale ar putea determina Curtea să concluzioneze că neascultarea unei persoane ca martor nu este compatibilă cu art. 6 (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).

36. Cu privire la faptele speței, Curtea constată, în primul rând, că și Curtea de Apel Constanța a întreprins demersuri pentru ca reclamantul să poată fi ascultat în persoană, însă l-a condamnat pe acesta fără a audia din nou martorii ascultați în primă instanță, ale căror depoziții au determinat prima instanță și, ulterior, instanța de apel să îl achite (supra, pct. 19-20).

În această privință, Curtea subliniază că a stabilit deja în cauze similare că, în sistemul judiciar din România, competențele instanțelor sesizate cu calea de atac a recursului nu se limitau doar la chestiuni de drept. Într-adevăr, Curtea a constatat că procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă, care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond, și că instanța de recurs putea să dispună fie confirmarea achitării reclamantului ordonate de către instanța inferioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției persoanei în cauză, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 30, Manolachi, citată anterior, pct. 46, și Văduva împotriva României, nr. 27.781/06, pct. 43, 25 februarie 2014).

37. În speță, Curtea de Apel Constanța s-a prevalat de această ultimă posibilitate, dar fără a examina noi elemente de probă. Or, Curtea subliniază că prima instanță și instanța de apel au considerat că din declarațiile martorilor nu reieșea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze urmărirea penală demarată cu privire la încăierarea din 9 aprilie 2006, în anumite momente identificate pe parcursul urmăririi penale (supra, pct. 19-20). În schimb, curtea de apel a considerat, în temeiul acelorași elemente de probă, că, prin acțiunile sale, reclamantul „încercase să obțină informații referitoare la desfășurarea anchetei, ocolind calea legală care îi permitea să obțină informații de interes public, fără să justifice un interes concret, și că acționase astfel cu scopul de a intimida autoritățile judiciare și pentru a îngreuna ancheta” (supra, pct. 23).

38. În opinia Curții, efectuând o astfel de analiză, curtea de apel nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni de drept – sau mai exact, a unei încadrări juridice a faptelor, astfel cum susține Guvernul – ci, pur și simplu, a realizat o nouă interpretare a faptelor, acordând o nouă conotație acțiunilor reclamantului. În consecință, situația acestuia s-a înrăutățit, fiind la baza condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea.

39. În plus, pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăși martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziție opusă celei din hotărârile instanțelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depozițiilor martorilor respectivi, făcute în cursul ședințelor de judecată desfășurate în fața lor. Deși era de competența instanței de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza acelorași mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiții, omisiunea curții de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare (Găitănaru, citată anterior, pct. 32, Văduva, citată anterior, pct. 50 și, mutatis mutandis, Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 49, 22 noiembrie 2011).

40. Aceste elemente îi permit Curții să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunțată fără ascultarea directă a martorilor, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

41. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

42. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge în plus că nu a beneficiat de un proces echitabil. Acesta susține că motivarea instanței de recurs a fost lapidară, că urmărirea penală a fost condusă de procuroarea Z.P., pe care el ar fi încercat să o intimideze, așa cum rezulta din hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Constanța, și că, având în vedere mediatizarea procesului său și interesele politice locale legate de calitatea sa de primar, Curtea de Apel Constanța nu a dat dovadă de imparțialitate. În cele din urmă, acesta se plânge de pretinsa durată nerezonabilă a procedurii penale declanșate împotriva sa.

43. Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor și a libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

44. În conformitate cu art. 41 din Convenție:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

45. Reclamantul solicită 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a condamnării sale penale contrare art. 6 § 1 din Convenție.

46. Guvernul susține că cererea reclamantului nu este întemeiată. În plus, acesta consideră că suma solicitată este excesivă. În schimb, consideră că o constatare a încălcării constituie în sine o reparație echitabilă. În fine, Guvernul consideră că redeschiderea procesului penal în temeiul dispozițiilor din Codul de procedură penală reprezintă un mod adecvat de a repara eventuala încălcare constatată.

47. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, având în vedere încălcarea constatată a art. 6 § 1 din Convenție, și că este necesar să îi acorde 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

48. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară, precum în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Gençel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, și Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, aceasta constată că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant (Mischie, citată anterior, pct. 50).

B. Cheltuieli de judecată

49. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată, suportate pe parcursul procedurii.

C. Interese moratorii

50. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicate de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, în măsura în care se referă la condamnarea reclamantului în temeiul acelorași probe care fuseseră considerate insuficiente de către instanțele inferioare, și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 septembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier adjunct,

Marialena Tsirli

Sursa informației este Monitorul Oficial (www.monitoruloficial.ro).

Hotărârea CEDO din 15 septembrie 2015 în Cauza Moinescu împotriva României – dreptul la judecarea în mod echitabil was last modified: aprilie 8th, 2016 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: