Hotărârea CEDO în Cauza Stepanian împotriva României

a) Argumentele părților

27. Guvernul subliniază că reclamantul nu a participat în procedurile interne și, în consecință, nu a suferit efectele acestora. Mai susține că reclamanții nu se plâng de o atingere adusă drepturilor lor, ci se adresează Curții în numele lui S.N. Din acest punct de vedere, cauza de față se distinge de cauzele referitoare la dispariție sau deces în care Curtea a acceptat ca având calitate procesuală activă părinții victimelor. În plus, spre deosebire de aceste cauze, decesul lui S.N., în speță, nu este un efect al pretinselor încălcări ale Convenției.

28. Guvernul susține că situațiile în care moștenitorii unei persoane pot sesiza Curtea ar trebui să fie de natură excepțională. Acest atribut ar trebui să fie limitat la părțile din cererea care invocă chestiuni de interes general. Or, Guvernul observă că, în mai multe situații, Curtea a examinat chestiunile ridicate din perspectiva art. 3 de prezenta cerere. Acesta se referă la hotărârile Filip împotriva României, nr. 41.124/02, 14 decembrie 2006, în ceea ce privește caracterul efectiv al anchetei ca urmare a unor acuzații de rele tratamente și Parascineti împotriva României, nr. 32.060/05, 13 martie 2012, în ceea ce privește internarea psihiatrică.

29. Guvernul subliniază că reclamanții nu au pretins că au vreun interes material în speță.

30. Reclamanții contestă acest argument. Reamintesc mai întâi despre existența unei legături de rudenie între ei și S.N. În plus, reclamanta a fost curatorul lui S.N. în timpul vieții acestuia și, în această calitate, avea obligația de a angaja și de a continua orice acțiune necesară în fața autorităților cu privire la incidentele din 14 februarie 2010. Reclamantul nu avea nicio calitate procesuală activă, întrucât tatăl său era încă în viață. Întrucât S.N. a decedat în timpul procedurilor interne, reclamantul avea posibilitatea de a urmări orice demers juridic inițiat. Totuși, procedurile efective fiind epuizate rapid, reclamantul nu a avut ocazia, din punct de vedere obiectiv, de a se constitui ca parte în procedură.

31. Reclamanții mai susțin că ar putea exista o legătură de cauzalitate între decesul lui S.N. și incidentul din 14 februarie 2010, având în vedere cauza decesului. Aceștia consideră că gravitatea incidentelor a căror victimă a fost S.N. justifică sesizarea Curții de către reclamanți în numele său.

b) Motivarea Curții

(i) Principii generale

32. Curtea s-a aplecat deja asupra chestiunii privind calitatea procesuală a rudelor apropiate victimelor decedate ce au sesizat Curtea în numele acestora. În Hotărârea Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu (citată anterior, pct. 98, referințele la jurisprudență omise), Curtea a considerat:

„98. Situația este însă diferită atunci când victima directă a decedat înainte de introducerea cererii în fața Curții. În astfel de cazuri, Curtea, bazându-se pe o interpretare autonomă a noțiunii de «victimă», a fost dispusă să recunoască calitatea procesuală a unei rude apropiate, întrucât capetele de cerere ridicau o problemă de interes general, cu privire la «respectul drepturilor omului» (art. 37 § 1 in fine din Convenție), iar reclamanții, în calitate de moștenitori, aveau un interes legitim în menținerea cererii, respectiv ca urmare a unui efect direct asupra propriilor drepturi ale reclamantului. Trebuie remarcat faptul că aceste ultime cauze au fost aduse în fața Curții în urma sau în legătură cu o procedură internă la care victima directă participase ea însăși în cursul vieții”.

33. În cauzele în care decesul victimei directe are loc în circumstanțe despre care se pretinde că angajează răspunderea statului, Curtea a acceptat, în special, că acele capete de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție să fie aduse în fața Curții de o rudă apropiată [Bazorkina împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.481/01, 15 septembrie 2005]. Curtea a ajuns la aceeași concluzie și cu privire la alte capete de cerere, de exemplu cele întemeiate pe art. 5 (Lykova împotriva Rusiei, nr. 68.736/11, pct. 63 – 66, 22 decembrie 2015).

34. În cauzele în care pretinsa încălcare a Convenției nu are o legătură extrem de apropiată cu dispariția sau decesul care angajează răspunderea statului, Curtea a urmat o abordare mult mai restrictivă, întemeindu-se pe noțiunea de drepturi netransferabile [în special, Sanles Sanles împotriva Spaniei (dec.), nr. 48.335/99, CEDO 2000-XI, referitor la art. 2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 și art. 14 din Convenție, sau Fairfield și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24.790/04, CEDO 2005-VI, referitor la art. 9 și art. 10]. În alte cauze referitoare la capete de cerere întemeiate pe art. 5, art. 6 și art. 8, Curtea a recunoscut calitatea de victimă persoanelor apropiate care au demonstrat existența unui interes moral (Nölkenbockhoff împotriva Germaniei, 25 august 1987, pct. 33, seria A nr. 123, și Grădinar împotriva Moldovei, nr. 7.170/02, pct. 95 și 97 – 98, 8 aprilie 2008) sau a unui interes material în cauză [Ressegatti împotriva Elveției, nr. 17.671/02, pct. 23 – 25, 13 iulie 2006, Marie-Louise Loyen și Bruneel împotriva Franței, nr. 55.929/00, pct. 29 – 30, 5 iulie 2005, Nölkenbockhoff, menționată anterior, pct. 33, și Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17.056/06, pct. 48, CEDO 2009]. Existența unui interes general care să necesite continuarea examinării plângerilor a fost, de asemenea, luată în considerare (Marie-Louise Loyen și Bruneel, pct. 29, Ressegatti, pct. 26, Micallef, pct. 46 și 50, toate trei citate anterior, și Biç și alții împotriva Turciei, nr. 55.955/00, pct. 22 – 23, 2 februarie 2006).

35. În ceea ce privește în special capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție invocate de rudele apropiate din cauzele în care decesul victimei directe nu avea o legătură extrem de strânsă cu relele tratamente pretinse, Curtea nu a exclus posibilitatea de a recunoaște calitatea procesuală activă a victimelor indirecte. Acești reclamanți trebuie să probeze un interes moral puternic, în afara celui pecuniar, pe care l-ar putea avea la finalul procedurilor interne sau alte motive imperative, de exemplu un interes general important care necesită ca plângerea să fie examinată [Boacă și alții împotriva României, nr. 40.355/11, pct. 45 – 50, 12 ianuarie 2016, și Kaburov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 9.035/06, pct. 56, 19 iunie 2012]. De asemenea, Curtea reamintește că, în mod evident, caracterul efectiv al anchetei penale efectuate ca urmare a unor acuzații de rele tratamente din partea unor agenți ai statului reprezintă cel mai important dacă nu unicul aspect de interes general al acestor cauze (Kaburov, menționată anterior, pct. 57).

36. În special, în Cauza Kaburov menționată anterior, Curtea a motivat că reclamantul (fiul victimei directe) nu a demonstrat „un interes moral puternic” sau „alte motive imperioase” pentru a se plânge în fața Curții, întrucât nu avea decât un interes strict pecuniar în procedura internă, respectiv acordarea de despăgubiri [Kaburov, menționată anterior, pct. 57; a se vedea, mutatis mutandis, Bruzitis împotriva Letoniei (dec.), nr. 15.028/04, pct. 49, 26 august 2014]. Victima directă cu privire la care exista suspiciunea că fusese bătută de poliție în timpul arestării sale a decedat în timpul procedurilor interne și moștenitorul său a sesizat Curtea la o lună după data hotărârii interne definitive cu privire la acordarea de despăgubiri pentru rele tratamente; la acea dată, ancheta penală era deja încheiată de aproape cinci ani (Kaburov, menționată anterior, pct. 23 – 34 și 38 – 42).

37. În Cauza Sotirova împotriva Bulgariei [(dec.), nr. 55.401/07, pct. 19, 29 și 57, 21 octombrie 2014], Curtea a considerat că trebuia să fie sesizată de către victima directă în timpul vieții, ținând cont de faptul că și la momentul introducerii cererii de către văduva victimei, la unsprezece luni de la deces, ancheta penală era încă în curs.

38. În cele din urmă, în Cauza Tomaszewscy împotriva Poloniei (nr. 8.933/05, pct. 30 și 79, 15 aprilie 2014), Curtea, după ce a reamintit că poate exista un interes moral pentru rudele apropiate de a introduce o cerere în numele victimei, între timp decedată, pentru rele tratamente din partea poliției, în special pentru a o absolvi de orice vinovăție, nu a recunoscut calitatea procesuală activă a mamei victimei, observând că procedurile interne relevante fuseseră încheiate prin decesul victimei (argumentul întemeiat pe natura personală a procedurilor penale împotriva victimei directe a fost folosit din perspectiva art. 5 pentru a nu recunoaște calitatea procesuală activă pentru rudele apropiate în Cauza Biç și alții, menționată anterior, pct. 23).

(ii) Aplicarea acestor principii în speță

39. În speță, Curtea reține că reclamanții se plâng de relele tratamente aplicate lui S.N. de angajații spitalului public de psihiatrie în care acesta se găsea internat. Victima directă a încălcărilor pretinse ale Convenției a decedat înainte de introducerea prezentei cereri. Reclamanții pretind că decesul lui S.N. a fost cauzat de relele tratamente suferite la spital, dar această acuzație este contestată de Guvern. Curtea reține că singura opinie cu privire la această chestiune a fost exprimată de doctori la trei ani de la deces, fără ca o expertiză medico-legală să fie efectuată; în plus, reclamanții nu au avut niciodată posibilitatea de a contesta concluziile doctorilor (supra, pct. 23). Elementele aflate în posesia Curții nu permit stabilirea cu certitudine dacă a existat o legătură de cauzalitate sau nu între incidentele din 2010 și decesul victimei.

40. Curtea observă că reclamanta, în calitate de curator al lui S.N., a depus o plângere penală, a participat activ la procedurile interne ca reprezentantă a victimei și a continuat aceste proceduri după decesul lui S.N. [Ilhan împotriva Turciei (MC), nr. 22.277/93, pct. 54, CEDO 2008-VII]. Tot în calitate de curator, aceasta avea obligația legală de a-i supraveghea interesele (Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, menționată anterior, pct. 60). În consecință, aceasta a fost preocupată în mod direct de finalitatea procedurii, întrucât avea interesul moral superior de a vedea identificate și pedepsite persoanele răspunzătoare. Interesul său în cauză merge dincolo de la un simplu interes pecuniar [Ilhan, menționată anterior, pct. 54, și, a contrario, Nassau Verzekering Maatschapij N.V. împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 57.602/09, pct. 23 – 24, 4 octombrie 2011, Kaburov, menționată anterior, pct. 57 – 58, și Brincat și alții împotriva Maltei, nr. 60.908/11, 62.110/11, 62.129/11, 62.312/11 și 62.338/11, pct. 18 – 21 și 132, 24 iulie 2014, precum și supra, pct. 36]. Ținând cont de acest interes al reclamantei, procedura internă vizată depășește cadrul unei proceduri legate strict de persoana lui S.N. și dobândește astfel o dimensiune morală proprie (a contrario, Tomaszewscy, menționată anterior, pct. 79, și Biç și alții, menționată anterior, pct. 23).

41. Reclamantul, în ceea ce-l privește, nu a putut participa la procedurile interne, întrucât, la momentul respectiv, tatăl său era încă în viață. La decesul victimei, acesta s-a comportat în solidar cu reclamanta, introducând prezenta cerere. A demonstrat, în același timp, că interesul său este similar cu cel al reclamantei, și anume de a-i vedea pe autorii relelor tratamente aplicate tatălui său identificați și pedepsiți în mod corect. Participarea sa la procedura în speță, ținând cont de miza pe care o reprezintă pentru reclamanți și pentru memoria victimei, este justificată de interesul său moral propriu (a contrario, Tomaszewscy, menționată anterior, pct. 79, și Biç și alții, menționată anterior, pct. 23). Astfel, Curtea consideră că respectivele concluzii la care a ajuns la pct. 40 cu privire la reclamantă sunt la fel de valabile și pentru reclamant.

42. În plus, răspunderea statului este angajată pentru rele tratamente contrare art. 3 și suferite într-un spital public (mutatis mutandis, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, menționată anterior, pct. 134, și Atudorei împotriva României, nr. 50.131/08, pct. 139, 16 septembrie 2014).

43. Întrucât victima a decedat cu foarte puțin timp înainte de pronunțarea hotărârii definitive interne, reclamanții au depus plângerea în fața Curții în termenul de șase luni ce a urmat. Procedura în fața instanțelor interne nefiind încă finalizată înainte de decesul lui S.N., acesta nu putea să sesizeze în mod valabil Curtea în timpul vieții sale (a se vedea, a contrario, Sotirova, menționată anterior, pct. 57, precum și supra, pct. 37). În plus, instanțele interne au examinat fondul cauzei chiar după decesul victimei directe (a contrario, Tomaszewscy, menționată anterior, pct. 30 și 79, și, mutatis mutandis, Biç și alții, menționată anterior, pct. 16).

44. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamanții au calitatea procesuală pentru a se plânge în fața Curții pentru relele tratamente pretins suferite de către S.N. și pentru absența caracterului efectiv al anchetei efectuate de autorități.

45. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția Guvernului.

2. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

a) Argumentele părților

46. Guvernul admite că, deși a recunoscut că S.N. a suferit o agresiune și că a pedepsit persoanele răspunzătoare, spitalul nu a plătit victimei despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Acesta consideră totuși că S.N. putea să inițieze o acțiune împotriva spitalului. Această procedură ar fi fost mult mai eficace decât o acțiune individuală împotriva tuturor persoanelor răspunzătoare. Guvernul citează, în acest sens, cauzele Stihi-Boos împotriva României, (dec.) nr. 7.823/06, pct. 64, 11 februarie 2011, și Codarcea împotriva României, nr. 31.675/04, 2 iunie 2009.

47. Reamintește că, în ceea ce privește sistemul de sănătate, acțiunile de drept penal nu pot fi considerate ca fiind singura opțiune.

48. Reclamanții reamintesc că reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva persoanelor răspunzătoare de comiterea violențelor asupra lui S.N. Aceștia au contestat acuzațiile Guvernului conform cărora ar fi putut obține de la spital, în numele lui S.N., despăgubiri pentru prejudiciul suferit, considerând că este vorba despre o construcție juridică ipotetică și iluzorie, contrară normelor de procedură penală internă și Convenției. Ei mai reamintesc că nu au fost informați nici cu privire la evoluția, nici cu privire la modul de soluționare a acțiunii administrative angajate de spital împotriva persoanelor răspunzătoare. Din această cauză, nu au avut posibilitatea reală de a solicita o reparație în temeiul concluziilor acestei acțiuni.

49. În orice caz, reclamanții consideră că Guvernul nu a demonstrat existența vreunui recurs efectiv de epuizat și nu a prezentat nicio hotărâre judecătorească care să permită Curții să verifice caracterul efectiv al unei căi eventuale de recurs.

50. În cele din urmă, susțin că doar o sancțiune penală poate avea un caracter preventiv pentru evitarea unor incidente similare.

b) Motivarea Curții

(i) Principii generale

51. Curtea se referă la principiile generale din materia epuizării căilor de atac interne, așa cum au fost recent reiterate în Cauza Gherghina împotriva României [(dec.) (MC), nr. 42.219/07, pct. 83 – 89, 9 iulie 2015].

52. Art. 35 § 1 impune, de asemenea, invocarea în fața instituției interne adecvate, cel puțin în substanță și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, a pretențiilor ce vor fi formulate ulterior la Strasbourg [Vuckovic și alții împotriva Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17.153/11, și 29 de alte cereri, pct. 72, 25 martie 2014, alături de referințele citate].

(ii) Aplicarea acestor principii în speță