Hotărârea CEDO în Cauza Potoroc împotriva României

6 iun. 2017
Vizualizari: 5917

S-a publicat Hotărârea CEDO din 14 februarie 2017 în Cauza Potoroc împotriva României. Reproducem mai jos textul hotărârii, așa cum a fost acesta publicat în Monitorul Oficial:

Hotărârea (CEDO) din 14 februarie 2017 în Cauza Potoroc împotriva României

(Cererea nr. 59.452/09)

– M. Of. nr. 411 din 31 mai 2017 –

– (extras) –

Noul Cod de procedură penalăCEDO
–  art. 465–  art. 6 § 1; art. 34; art. 35 § 3 lit. a); art. 41

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 59.452/09) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Potoroc (reclamantul), a sesizat Curtea la 20 octombrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

2. Reclamantul a fost reprezentat de N. Olteanu și M. Olteanu, avocați în București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 7 octombrie 2013 capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție a fost comunicat Guvernului, acest capăt de cerere vizând pretinsa inechitate a procedurii penale din cauza condamnării reclamantului de instanța de recurs în absența administrării directe a probelor, deși partea interesată fusese achitată de instanțele inferioare. Cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1953 și locuiește în București.

A. Arestarea preventivă a reclamantului și ancheta penală

5. La 6 iunie 2004, față de reclamant a fost luată măsura reținerii și apoi măsura arestării preventive, pe motivul că era bănuit a fi un traficant internațional de stupefiante. I se imputa în mod special faptul că îi ceruse lui C.I., lucrător al Brigăzii Antiteroriste, să intervină pe lângă B.C., vameș, pentru a facilita trecerea lui R.R. prin punctul de control la frontieră de pe Aeroportul Internațional Henry Coandă din București fără a-i verifica bagajele, deși știa că acesta transporta cocaină.

6. În cursul anchetei penale, au fost efectuate mai multe acțiuni de investigație și au fost audiați martori. Reclamantul și R.R. au fost interogați de mai multe ori. Reclamantul nu a recunoscut niciodată faptele de care era acuzat. A fost organizată o confruntare între reclamant și C.I.

B. Judecata în primă instanță

7. Prin rechizitoriul din 27 august 2004, reclamantul și R.R. au fost trimiși în judecată în fața Tribunalului București (tribunalul) pentru trafic internațional de stupefiante. Rechizitoriul se întemeia pe documente scrise, declarații ale martorilor și înregistrări video.

8. Tribunalul l-a audiat pe reclamant, care și-a susținut nevinovăția, pe coinculpatul acestuia, R.R., precum și șaisprezece martori, între care B.C., C.I., R.S., C.F., R.D., M.V., S.C.M., M.G. și T.C.S.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

9. Alte probe au fost depuse la dosar, inclusiv înscrisuri conținând informații despre pasagerii zborurilor și despre orarele de aterizare a zborurilor, procese-verbale referitoare la apelurile telefonice inițiate și recepționate de către reclamant, precum și numerele de telefon care se regăseau în agenda acestuia.

10. Tribunalul a vizionat toate înregistrările realizate în cursul anchetei.

11. Prin Hotărârea din 1 iunie 2005, tribunalul l-a condamnat pe R.R. la pedeapsa de șaisprezece ani de închisoare pentru trafic internațional de stupefiante. Prin aceeași hotărâre, tribunalul l-a achitat pe reclamant, cu motivarea că nu reiese cu certitudine din probele prezentate că acesta din urmă a comis faptele de care a fost acuzat. După ce a studiat declarațiile martorilor, tribunalul a considerat că nimic nu dovedea că reclamantul îi ceruse lui C.I. să faciliteze tranzitul lui R.R. prin aeroport și că nu fusese demonstrată existența unei legături sau a unei înțelegeri prealabile între partea interesată și R.R., argumentele rechizitoriului fiind întemeiate pe simple supoziții în această privință. Tribunalul a mai considerat că nu exista nicio dovadă că reclamantul a cunoscut conținutul bagajelor lui R.R.

C. Procedura în apel

12. În urma apelului parchetului, prin Decizia din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel București (curtea de apel) a reîncadrat juridic faptele și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru complicitate la trafic internațional de stupefiante. Pentru a justifica răspunderea penală a reclamantului, curtea de apel s-a întemeiat pe declarațiile martorilor C.I., M.G., T.C.S. și M.V., pe un înscris care atesta timpul petrecut de reclamant la aeroport și pe faptul că acesta nu prezentase nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale.

13. În urma recursului reclamantului, prin Hotărârea din 13 decembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție (Înalta Curte) a casat Hotărârea din 21 septembrie 2005 și a trimis cauza în fața curții de apel pentru rejudecare, pe motiv că această instanță condamnase persoana în cauză fără să o asculte în prealabil.

14. Prin Hotărârea din 10 mai 2007, curtea de apel, după ce a audiat reclamantul, l-a condamnat la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru complicitate la trafic internațional de stupefiante.

15. În urma unui nou recurs al reclamantului, prin Hotărârea din 5 decembrie 2007, Înalta Curte a casat Hotărârea din 10 mai 2007 și a trimis cauza în fața curții de apel pentru rejudecare, pe motiv că hotărârea fusese pronunțată de un judecător incompatibil.

16. Sesizată din nou cu această cauză, curtea de apel i-a audiat pe reclamant și pe martorii C.I., M.G., B.C. și P.F.I. Acesta din urmă fusese propus de către reclamant.

17. În Hotărârea din 16 octombrie 2008, curtea de apel a respins apelul parchetului și a confirmat Hotărârea tribunalului din 1 iunie 2005 (pct. 11 supra). Curtea de apel și-a motivat decizia în sensul că nu exista nicio dovadă care să permită schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina reclamantului în complicitate la trafic internațional de stupefiante sau să permită identificarea persoanei care trebuia să îi faciliteze lui R.R. trecerea frontierei la aeroport ca fiind reclamantul.

18. Curtea de apel a considerat că declarația agentului vamal B.C. era importantă și că declarațiile lucrătorului Brigăzii Antiteroriste, C.I., în timpul procedurii (pct. 6, 8 și 16 supra), care puteau face legătura dintre reclamant și R.R., erau contradictorii și nu erau credibile. Aceasta a adăugat că decizia de trimitere în judecată a reclamantului era întemeiată pe simple bănuieli și că din dovezile supuse examinării sale nu reieșea că partea interesată comisese infracțiunea de care a fost acuzată.

D. Condamnarea penală a reclamantului

19. Parchetul a introdus recurs, susținând că vina reclamantului rezulta limpede din probele depuse la dosar.

20. Nu a fost ascultat niciun martor pe parcursul procedurii în recurs și nicio probă nouă nu a fost depusă la dosar.

21. Prin Hotărârea definitivă din 28 aprilie 2009, Înalta Curte a admis recursul parchetului, a casat hotărârile instanțelor inferioare și a judecat cauza pe fond. Acesta a considerat că rezulta din conținutul declarațiilor anumitor martori că reclamantul era vinovat de complicitate la trafic internațional de stupefiante și l-a condamnat pentru acest capăt de acuzare la o pedeapsă privativă de libertate de 15 ani. Înalta Curte a motivat astfel: „(…) Într-adevăr, contrar declarației făcute de inculpat […] prin care se declară nevinovat […], din probatoriul administrat în cauză rezultă că, urmare a coroborării declarațiilor inculpatului R.R. cu declarațiile martorilor C.I., B.C., R.D., C.F., S.C.M., R.S., M.G. și T.C.S., inculpatul a comis fapta, așa cum este descrisă în rechizitoriu, prin aceasta având calitatea de complice al coinculpatului R.R. […]

De altfel, situația rezultată, indubitabil din probele dosarului, cu privire la ajutorul pe care inculpatul […] l-a promis și a încercat să-l dea, în modul descris, coinculpatului R.R., a determinat Curtea de Apel București, Secția I penală, ca prin Decizia penală nr. 717 din 21.09.2005 să admită apelul declarat de parchet […]”

II. Dreptul intern relevant

22. Dispozițiile din Codul de procedură penală, care defineau la momentul faptelor domeniul de aplicare a competenței și a puterilor instanței sesizate cu un recurs, sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17 – 18, 26 iunie 2012).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

23. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, susținând că a fost condamnat de Înalta Curte fără administrarea nemijlocită de probe și mai cu seamă de mărturii, deși fusese achitat de instanțele de grad inferior pe baza acelorași probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa […]”.

A. Cu privire la admisibilitate

24. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

25. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil deoarece a fost condamnat prima dată în cadrul procedurii în recurs, deși Înalta Curte nu examinase direct probele.

26. El arată că, deși curtea de apel pronunțase de două ori condamnarea sa penală (pct. 13 și 15 supra), totuși cele două hotărâri în cauză au fost casate pentru nulitate absolută, astfel că nu pot să mai fie considerate valide. El a adăugat că, după ce a procedat la audierea unor martori, curtea de apel a pronunțat achitarea sa (pct. 17 și 18 supra).

27. Reclamantul arată că și-a prezentat apărarea în procedura de recurs și că Înalta Curte, care a examinat cauza în fapt și în drept, a omis să clarifice ambiguitățile din declarațiile martorilor.

28. Guvernul explică mai întâi că îi revine instanței naționale decizia privind necesitatea de a cita un martor și că de aceea Curtea nu poate încheia prin incompatibilitatea procedurii cu art. 6 din Convenție în lipsa ascultării unui martor decât în circumstanțe excepționale, care, din punctul său de vedere, nu există în acest caz.

29. În continuare, susține că, spre deosebire de alte cauze deja examinate de Curte, în care reclamanții fuseseră achitați de toate instanțele inferioare, în speța de față, trei instanțe au condamnat persoana în cauză în baza probelor administrate și numai două completuri de judecată au pronunțat achitarea lui. Adaugă că, în cauza de față, persoanele audiate au demonstrat constanță în declarații și că nu era justificat un nou interogatoriu pentru a clarifica anumite depoziții. În opinia Guvernului, Înalta Curte nu a făcut altceva decât să stabilească conexiunile între declarațiile martorilor ascultați de instanțele de grad inferior și să tragă concluzii. Guvernul arată în cele din urmă că această condamnare a reclamantului nu era întemeiată numai pe declarațiile martorilor, ci și pe înscrisurile depuse la dosar.

30. Guvernul constată în cele din urmă că reclamantul nu a solicitat instanței de recurs sesizate în cauza sa să îi audieze din nou pe martori.

2. Motivarea Curții

31. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție la procedurile în apel pe care le-a reamintit în Cauza Găitănaru împotriva României, (nr. 26.082/05, pct. 26 – 28, 26 iunie 2012; a se vedea, mai recent, Flueraș împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 53 – 55, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 33 – 35, 15 septembrie 2015).

32. În speța de față, tribunalul și curtea de apel, după audierea martorilor, au considerat că probele aflate la dosar, în special declarațiile martorilor, nu au dovedit că reclamantul comisese faptele imputate și au dispus achitarea sa (pct. 11 și 17 – 18 supra).

33. Deși curtea de apel a condamnat partea interesată de două ori pentru complicitate la trafic internațional de stupefiante (pct. 12 și 14 supra), totuși aceste hotărâri au fost casate pentru erori de procedură (pct. 13 și 15 supra), iar după interogarea reclamantului și a unor martori (pct. 16 supra) aceeași curte de apel a achitat persoana în cauză. Astfel, reclamantul nu a fost condamnat penal printr-o hotărâre validă a niciunei instanțe inferioare.

34. În urma recursului parchetului (pct. 19 supra), Înalta Curte s-a prevalat de posibilitatea oferită de legea internă de a examina din nou chestiunea vinovăției părții interesate. În acest scop, Înalta Curte s-a bazat pe aceleași probe care determinaseră instanțele inferioare să dispună achitarea părții interesate, nicio probă nouă nefiind prezentată în fața instanței (pct. 20 supra). Înalta Curte a concluzionat că rezulta în mod cert din probatoriu și mai ales din conținutul declarațiilor martorilor că reclamantul comisese fapta de care era acuzat (pct. 21 supra).

35. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a procedat în special la o nouă interpretare a declarațiilor care figurau în dosar, fără a asculta ea însăși martorii. Astfel, Înalta Curte a adoptat o poziție opusă celei din hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant, în special pe baza depozițiilor martorilor respectivi, făcute în cursul ședințelor desfășurate în fața lor. În opinia Curții, efectuând o astfel de analiză, Înalta Curte nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni de drept, ci, pur și simplu, a dat o nouă interpretare faptelor, ceea ce a dus la o reîncadrare a acțiunilor reclamantului. Condamnată penal, persoana interesată a cunoscut o agravare a situației sale.

36. Deși era de competența instanței de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza mărturiilor care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din prima instanță să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia. Or, Înalta Curte ar fi trebuit să analizeze necesitatea unei noi audieri a martorilor, cu atât mai mult cu cât mărturia lucrătorului Brigăzii Antiteroriste, C.I., care putea face legătura dintre reclamant și R.R., nu a fost considerată credibilă de curtea de apel (pct. 18 supra). Curtea reamintește, în acest context, că persoanele care au responsabilitatea de a decide asupra vinovăției sau a nevinovăției unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să audieze martorii personal și să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârșit prin simpla citirea a declarațiilor scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibilă ascultarea unui martor de către instanță, de exemplu dacă persoana în cauză a decedat sau pentru a-i respecta dreptul de a nu se autoincrimina [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, pct. 86, 5 decembrie 2002, și Dan, citat anterior, pct. 33]. Însă nu acesta este cazul în speță.

37. Curtea reamintește în sfârșit că a statuat deja în cauze similare, în care Guvernul aducea argumentul conform căruia reclamantul nu solicitase niciodată instanței de recurs să asculte martori, că instanța de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (Manolachi împotriva României, nr. 36.605/04, pct. 50, 5 martie 2013, Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 38, 4 iunie 2013, și, mai recent, Moinescu citat anterior, pct. 28). În plus, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproșa în speță o lipsă de interes pentru procesul său (a se vedea, a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007).

38. Aceste elemente îi permit Curții să concluzioneze că, în cauză, condamnarea reclamantului de Înalta Curte, pronunțată fără audierea directă a martorilor, și, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

39. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

40. În conformitate cu art. 41 din Convenție, „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

41. Reclamantul pretinde 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.

42. Guvernul susține că legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție și pretinsul prejudiciu moral nu a fost dovedită, având în vedere imposibilitatea de a specula asupra soluției procedurii în fața instanțelor interne dacă Înalta Curte ar fi administrat direct probele. Guvernul reamintește că este posibilă revizuirea unui proces pe plan intern, conform Codului de procedură penală, în cazul în care instanța europeană a constatat încălcarea drepturilor reclamantului. În subsidiar, Guvernul arată că suma solicitată de partea interesată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în domeniu.

43. Curtea relevă că, în speță, singurul temei de reținut pentru acordarea unei reparații echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Înaltei Curți. În mod cert Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procesului în cazul în care art. 6 din Convenție ar fi fost respectat, dar apreciază că este rezonabil să considere că partea interesată a suferit pierderea unei șanse reale în procesul respectiv [Pelissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II].

44. Prin urmare, pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

45. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară, precum în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate [Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56.581/00, pct. 126, CEDO 2006-II]. În această privință, Curtea observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant (Moinescu, citată anterior, pct. 48).

B. Cheltuieli de judecată

46. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu are competența să se pronunțe în această privință.

C. Dobânzi moratorii

47. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE,

    În unanimitate,

    CURTEA:

 

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

(…)

Hotărârea CEDO în Cauza Potoroc împotriva României was last modified: iunie 7th, 2017 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.