Hotărârea CEDO în Cauza Opriş împotriva României

3. Aplicarea acestor principii în speță

55. Aplicând aceste principii în speță, Curtea va proceda la o examinare în două etape (Bannikova, citată anterior, pct. 67). Prima etapă va consta în a stabili dacă agenții statului implicați în activitățile de investigare au adoptat o atitudine pur pasivă sau, dimpotrivă, dacă au depășit limitele, acționând ca „agenți provocatori”. În ceea ce privește acest criteriu material, examinarea de către Curte va depinde în mare măsură de disponibilitatea informațiilor referitoare la activități de investigație premergătoare acțiunii de prindere în flagrant și, în special, natura contactelor pe care le-au avut agenții statului cu reclamantul înainte de procedura flagrantului. În lipsa acestor informații, Curtea va proceda la a doua etapă a analizei sale și va examina procedura în cursul căreia instanțele naționale au abordat argumentele întemeiate pe provocarea din partea poliției.

56. În speță, în ceea ce privește criteriul material, Curtea observă că există divergențe între părți cu privire la eventuala implicare a reclamantului în activități legate de droguri înainte de operațiunea sub acoperire a poliției. Într-adevăr, Guvernul susține că existau indicii serioase că reclamantul era implicat în traficul de droguri, fapt contestat de persoana în cauză (supra, pct. 45 și 47). Cu toate acestea, Guvernul nu a precizat care erau aceste indicii. În această privință, Curtea reamintește că trebuie să stabilească dacă existau indicii concrete și obiective care să justifice o operațiune specială de investigare [a se vedea, în acest sens, Sequeira împotriva Portugaliei (dec.), nr. 73.557/01, CEDO 2003-VI, Shannon împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 67.537/01, CEDO 2004-IV, și Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 36, 1 iulie 2008].

57. În speță, Curtea observă că indiciile la care face referire Guvernul nu au fost dezvăluite nici în cursul procesului penal desfășurat împotriva reclamantului; deși Tribunalul Cluj a formulat o cerere în acest sens, parchetul nu a furnizat precizări legate de natura acestor indicii, limitându-se să afirme că acestea fuseseră colectate potrivit unor metode specifice activității poliției (supra, pct. 24). Rezultă că instanțele naționale nu au avut niciodată ocazia să verifice indiciile în cauză [Vaniane, citată anterior, pct. 49, și Khoudobine împotriva Rusiei, nr. 59.696/00, pct. 134, CEDO 2006 XII (extrase)]. În plus, Guvernul nu a susținut că există motive imperioase care să împiedice divulgarea acestor indicii în cursul procedurii naționale sau în cursul procedurii în fața Curții.

58. De asemenea, Curtea apreciază că mai multe elemente din dosar confirmă mai degrabă versiunea reclamantului. Astfel, agentul sub acoperire a precizat în raportul său, întocmit chiar în ziua desfășurării acțiunii de prindere în flagrant, că partea în cauză îi menționase faptul că se afla la prima sa încercare de a-și procura droguri (supra, pct. 7). În cadrul audierii sale în fața tribunalului, agentul sub acoperire nu a furnizat niciun indiciu cu privire la vreo activitate legată de droguri pe care ar fi avut-o reclamantul în trecut (supra, pct. 25). În plus, percheziția efectuată la domiciliul reclamantului nu a evidențiat niciun indiciu cu privire la o astfel de activitate (supra, pct. 8; a se vedea, în acest sens, și Constantin și Stoian, citată anterior, pct. 55).

59. Aceste elemente de fapt atestă, cel puțin, faptul că reclamantul nu fusese implicat în activități legate de traficul de droguri înainte de incidentul în speță și că susținerile acestuia întemeiate pe provocarea din partea poliției nu erau lipsite de orice credibilitate (Ramanauskas, citată anterior, pct. 70, și, a contrario, Sequeira, citată anterior).

60. Cu toate acestea, în lipsa unor elemente faptice care să indice că polițiștii au depășit limitele activităților lor, după ce l-au contactat pe reclamant și l-au instigat pe acesta la săvârșirea unei infracțiuni, Curtea nu poate stabili cu certitudine că într-adevăr așa s-au petrecut lucrurile (Lagutin și alții, citată anterior, pct. 111, și a se vedea, a contrario, Furcht, citată anterior, pct. 57 – 58). Prin urmare, aceasta va proceda la a doua etapă a examinării sale (supra, pct. 53 și 54).

61. În această privință, Curtea observă că reclamantul a susținut în mod constant în fața instanțelor naționale că a fost victima unei provocări din partea poliției (supra, pct. 15, 18, 22, 29 și 31 ). Or, cu excepția Tribunalului Cluj, în calitate de instanță de fond în cadrul celei de-a doua etape a procedurii, instanțele naționale nu au răspuns în niciun fel argumentelor acestuia.

62. În plus, Curtea arată că examinarea acestor argumente de către tribunal, în Hotărârea din 31 ianuarie 2006, este discutabilă. Într-adevăr, instanța a respins aceste argumente, considerându-le „puerile”, pe motiv că reclamantul a avut un comportament antisocial în trecut (supra, pct. 30). Acest raționament nu poate fi reținut. Curtea amintește că a reținut deja că o condamnare penală anterioară nu furnizează nicio indicație privind existența unor activități infracționale în curs (Constantin și Stoian, citată anterior, pct. 55, și Bannikova, citată anterior, pct. 41). Prin urmare, nu poate să tragă concluzii din condamnările anterioare ale reclamantului, cu atât mai mult cu cât acestea nu au implicat traficul de droguri (supra, pct. 26).

63. În plus, Curtea constată că Tribunalul Cluj s-a bazat, în mare parte, pe declarația făcută de reclamant în fața parchetului, prin care acesta a recunoscut faptele de care era acuzat: instanța a considerat că această declarație se corobora cu cele ale agentului sub acoperire și cu cele ale mai multor martori (supra, pct. 30). Curtea constată, de asemenea, că, în observațiile sale, Guvernul a acordat importanță acestui argument (supra, pct. 48).

64. Or, Curtea reamintește că recunoașterea unei infracțiuni săvârșite ulterior unei provocări nu este de natură să elimine nici provocarea, nici efectele acesteia (Ramanauskas, citată anterior, pct. 72). Așadar, argumentul Guvernului nu poate fi admis, având în vedere lipsa unei examinări serioase de către tribunal a motivelor care au condus la desfășurarea operațiunii sub acoperire, a amplorii intervenției poliției și a naturii provocării sau a presiunilor la care a putut fi supus reclamantul (Ramanauskas, citată anterior, pct. 71).

65. Prin urmare, în absența unei decizii motivate în mod detaliat și complet de către tribunal, argumentul Guvernului conform căruia curtea de apel și Înalta Curte au aderat la raționamentul instanței de fond (supra, pct. 48) trebuie, de asemenea, respins (a se vedea, mutatis mutandis, Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, pct. 33, 15 februarie 2007).

66. Aceste elemente sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

67. Prin urmare, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze restul capătului de cerere întemeiat pe faptul că agentul sub acoperire și colaboratorul acestuia nu au fost audiați în prezența reclamantului (Bulfinsky împotriva României, nr. 28.823/04, pct. 49, 1 iunie 2010).

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

68. În conformitate cu art. 41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Despăgubiri

69. Reclamantul solicită suma de 150.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care susține că l-a suferit. Precizează că această sumă reprezintă echivalentul salariului minim pe care l-ar fi putut primi de la începutul procedurii penale derulate împotriva sa. Solicită, de asemenea, suma de 200.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit ca urmare a sentimentelor de neliniște, nedreptate și stigmatizare socială, pe care i le-ar fi cauzat procedura în cauză.

70. Guvernul se opune acordării oricărei sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. În plus, acesta consideră că suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este excesivă. Consideră că hotărârea Curții, precum și posibilitatea de care beneficiază reclamantul, de a solicita redeschiderea procesului, în temeiul noului Cod de procedură penală, ar putea constitui o reparație suficientă pentru prejudiciul moral invocat.

71. Curtea nu identifică existența niciunei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea privitoare la prejudiciul material. Pe de altă parte, aceasta consideră că solicitantului ar trebui să i se acorde suma de 2.400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

72. Reclamantul solicită, de asemenea, 8.500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Acesta a trimis documente justificative doar pentru o parte din această sumă.

73. Guvernul solicită Curții să acorde reclamantului doar suma corespunzătoare cheltuielilor reale, dovedite și necesare.

74. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde reclamantului suma de 425 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

75. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,

    În unanimitate,

    CURTEA:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe provocarea din partea poliției și imposibilitatea de a solicita audierea agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 2.400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 425 EUR (patru sute douăzeci și cinci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

(…)