Hotărârea CEDO în Cauza Opriş împotriva României

26. La 14 iunie 2005, Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Cluj a depus la dosar un raport de evaluare a reclamantului, potrivit căruia acesta din urmă avea un comportament antisocial și că, în trecut, prin intermediul relațiilor sale, reușise să scape de răspunderea penală pentru diverse fapte contrare legii. Serviciul de probațiune a menționat existența mai multor condamnări anterioare ale reclamantului, pentru lovire sau alte violențe, distrugere, precum și pentru conducerea unui vehicul neînmatriculat.

27. La 12 iulie 2005, avocatul reclamantului a depus la Tribunalul Cluj o listă de 17 întrebări, în vederea unei noi audieri a agentului sub acoperire. Prin Încheierea din 19 iulie 2005, instanța a respins această cerere ca tardivă.

28. Deși tribunalul a solicitat insistent realizarea expertizei științifice a substanței găsite în mașină, prin încheierile din 14 iunie, 19 iulie, 11 august, 1 și 29 noiembrie 2005, aceasta nu a fost realizată.

29. La 4 octombrie 2005 și 27 ianuarie 2006, avocații reclamantului au depus concluzii scrise în care au invocat, printre altele, provocarea din partea poliției.

30. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe reclamant la 5 ani de închisoare pentru trafic de droguri. Instanța s-a bazat pe declarația dată de reclamant în fața parchetului, considerând că aceasta era mai credibilă decât cea pe care a făcut-o ulterior, având în vedere declarațiile agentului sub acoperire și ale martorilor. A considerat că o expertiză, ca mijloc de probă specific, era irelevantă în speță, deoarece substanța găsită în mașină fusese testată de două ori, demonstrând prezența heroinei. Tribunalul a respins argumentul reclamantului, întemeiat pe provocarea din partea poliției, în următorii termeni:

„[…] susținerile sale în sensul că întreaga operațiune ar fi fost o înscenare pusă la cale chiar de către organele de poliție este mai mult decât puerilă, posibil așezată pe statutul pe care și l-a creat această persoană în zona de domiciliu, ce i-a creat o atitudine psihică adecvată (surse de informații susțin că acest inculpat deținea sume mari de bani din mai multe afaceri suspectate a fi ilegale ce ar fi fost cunoscute și de organele de poliție, f. 184 – 188), cu afișarea unui aer de bravură, fără conștientizarea pe fond a gravității faptelor săvârșite și asumarea responsabilității pentru infracțiunea comisă, atitudini grefate și pe o convingere falsă că «având relații va fi exonerat de răspundere», cu un suport moral și material nu întotdeauna adecvat din partea familiei”.

31. Reclamantul a formulat apel; a solicitat efectuarea de cercetări suplimentare și a precizat că fusese victima unei înscenări organizate de poliție. Prin Încheierea din 23 martie 2006, curtea de apel a respins cererea acestuia de administrare de probe, pe motiv că acestea nu erau utile. Prin Hotărârea din 11 mai 2006, Curtea de Apel Cluj a respins apelul în cauză. Aceasta a reținut, între altele, că tribunalul nu a putut să îl audieze pe „Nelu”, deoarece acesta era colaboratorul agentului sub acoperire. Instanța a considerat că expertiza solicitată era irelevantă, având în vedere că reclamantul intenționa să demonstreze că pachetul confiscat conținea o concentrație mică de heroină și nu că acesta nu conținea deloc heroină. Curtea de apel nu a examinat argumentul referitor la provocarea din partea poliției.

32. Întemeindu-se pe aceleași argumente invocate în cadrul apelului, reclamantul a formulat recurs. Prin Hotărârea din 20 septembrie 2006, motivată la 22 februarie 2007, Înalta Curte a respins recursul, fără să examineze argumentul întemeiat pe provocarea din partea poliției. Înalta Curte s-a bazat pe declarația reclamantului în fața poliției și a considerat că, prin declarația contradictorie făcută în fața instanțelor, acesta a încercat doar să fie exonerat de orice răspundere.

II. Dreptul și practica interne și internaționale relevante

33. Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală privind interdicția folosirii unor mijloace de constrângere pentru obținerea de elemente de probă, precum și dispozițiile relevante în speță din Legea nr. 143/2000 sunt descrise în Cauza Constantin și Stoian împotriva României (nr. 23.782/06 și 46.629/06, pct. 34, 29 septembrie 2009). Mai precis, art. 86^2 din Codul de procedură penală, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, autoriza ascultarea unui martor prin intermediul unei rețele interne de televiziune, care permitea ca imaginea și vocea martorului în cauză să nu fie recunoscute, dacă „exist[au] mijloacele tehnice adecvate”.

34. Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală, referitoare la dreptul suspectului sau inculpatului la apărare, precum și practica instanțelor române sunt descrise în Cauza Argintaru împotriva României [(dec.), nr. 26.622/09, pct. 17 – 19, 8 ianuarie 2013].

35. Textele Consiliului Europei referitoare la tehnicile speciale de investigație sunt descrise în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei [(MC), nr. 74.420/01, pct. 35 – 37, CEDO 2008].

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

36. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil: în primul rând, acesta ar fi făcut obiectul unei provocări din partea poliției, în al doilea rând, nu ar fi beneficiat de prezența unui avocat în cursul primului său interogatoriu din cursul urmăririi penale și, în al treilea rând, nu ar fi avut posibilitatea de a solicita audierea agentului sub acoperire și nici a colaboratorului acestuia. Reclamantul invocă prevederile art. 6 § 1 și art. 3 lit. b) și d) din Convenție, redactate după cum urmează:

„(1) Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. […]

(3) Orice acuzat are, în special, dreptul: […]

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; […]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; […]”.

A. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe absența unui avocat în cursul primului interogatoriu din cursul urmăririi penale

37. Guvernul indică faptul că primul interogatoriu al reclamantului din cursul anchetei preliminare a avut loc la 20 iunie 2003 și că respectivul capăt de cerere al reclamantului poate fi raportat doar la acest act de procedură, având în vedere că persoana în cauză a fost reprezentată de avocați aleși de aceasta în cursul restului procedurii. Astfel, în opinia Guvernului, acest capăt de cerere a fost prezentat după împlinirea termenului de șase luni, prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție.

38. În subsidiar, Guvernul susține că reclamantul nu a invocat acest capăt de cerere în fața instanțelor interne și nici nu a solicitat ca declarația dată la 20 iunie 2003 să fie eliminată din elementele de probă depuse la dosarul său.

39. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea acestui capăt de cerere.

40. Curtea reamintește că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Este necesar ca fiecare reclamant să fi oferit instanțelor interne ocazia pe care această dispoziție o acordă, în principiu, statelor contractante, și anume de a evita sau de a repara încălcările invocate față de ele [McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31.333/06, pct. 107, 10 septembrie 2010].

41. În speță, Curtea constată că reclamantul nu a invocat în fața instanțelor interne capătul de cerere întemeiat pe absența unui avocat la interogatoriul acestuia din 20 iunie 2003 și că, prin urmare, acesta nu le-a oferit ocazia să se pronunțe în această privință.

42. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și § 4 din Convenție.

2. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe provocarea din partea poliției și imposibilitatea de a solicita audierea agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia

43. Constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

44. Curtea reamintește că, în general, a examinat împreună capetele de cerere referitoare la faptul că agenții investigatori nu au fost audiați în prezența reclamantului și întemeiate pe provocarea din partea poliției, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție (Lagutin și alții împotriva Rusiei, nr. 6.228/09, 19.123/09, 19.678/07, 52.340/08 și 7.451/09, pct. 98 – 101, 24 aprilie 2014, cu referințele citate). Va adopta aceeași abordare în speță și, prin urmare, va examina împreună capetele de cerere formulate de reclamant.

1. Argumentele părților

45. Reclamantul susține că a fost victima unei provocări din partea poliției. Acesta afirmă că nu existau indicii privind implicarea sa în vreun trafic de droguri și că a fost instigat să săvârșească infracțiunea în cauză de către polițiști, care nu s-ar fi mulțumit să adopte o atitudine pur pasivă, având în vedere că aceștia au plasat pachetul cu droguri în mașină.

46. Reclamantul adaugă că, în timpul procedurii desfășurate împotriva sa, nu a avut posibilitatea de a verifica o serie de probe, printre care audierea agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia în aceleași condiții ca și acuzarea, precum și expertiza substanței găsite în pachet. Mai exact, conform susținerilor reclamantului, instanțele nu au precizat motivele pentru care nu i s-a permis să fie prezent la audierea agentului sub acoperire și nu au oferit justificări nici cu privire la faptul că nu a fost audiat colaboratorul acestuia din urmă. În plus, susține că instanțele interne nu au examinat în mod echitabil argumentele sale referitoare la provocare.

47. Guvernul susține că procedura a fost echitabilă în ansamblu și că reclamantul nu a făcut obiectul pretinsei provocări din partea poliției. Afirmă că existau indicii serioase că reclamantul se ocupa, pe de o parte, cu traficul de droguri, ceea ce l-ar fi determinat pe procuror să autorizeze intervenția agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia în scopul stabilirii faptelor, identificării autorilor și obținerii elementelor materiale de probă, și, pe de altă parte, cu procurarea de droguri. Acesta adaugă că cele două persoane mandatate în acest scop de procuror au rămas pasive și nu l-au instigat pe reclamant să săvârșească infracțiunea în cauză.

48. În plus, Guvernul precizează că reclamantul a recunoscut faptele ulterior flagrantului și că acesta a invocat argumente întemeiate pe provocare numai în fața instanțelor. Apreciază că persoana în cauză a dat dovadă de o schimbare de atitudine pentru care nu ar fi oferit o explicație serioasă. Mai adaugă că Tribunalul Cluj, care s-a pronunțat în primă instanță, a examinat totuși argumentele acestuia întemeiate pe provocare, dar a considerat că erau nefondate, iar instanțele superioare au aderat la acest raționament.

49. În cele din urmă, Guvernul precizează că agentul sub acoperire a fost audiat de instanțe în condiții de confidențialitate și că cererea de audiere a acestuia a fost introdusă de reclamant. Observă că audierea agentului în cauză, cu distorsionarea imaginii și a vocii, nu a fost posibilă din cauza absenței mijloacelor tehnice necesare și că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a adresa întrebări în scris agentului respectiv. De asemenea, precizează că reclamantul a ales să se prevaleze de această posibilitate abia la o dată ulterioară audierii, deoarece tribunalul respinsese deja întrebările acestuia ca irelevante sau din cauza riscului de identificare a agentului. În plus, Guvernul apreciază că nu s-a adus atingere principiului egalității armelor, prin prezența procurorului la audierea în cauză, deoarece acesta din urmă nu a intervenit în timpul audierii și nu a adresat întrebări.

2. Principiile generale

50. Principiile generale referitoare la garanțiile unui proces echitabil, în contextul recurgerii la tehnici speciale de investigație, cu scopul de a combate traficul de droguri sau corupția, sunt detaliate în cauzele Bannikova împotriva Rusiei (nr. 18.757/06, pct. 33 – 65, 4 noiembrie 2010) și Lagutin și alții (citată anterior, pct. 89 – 101).

51. Curtea a subliniat, în special, că este conștientă de dificultățile implicate de lupta împotriva infracțiunilor grave și de necesitatea ca autoritățile să recurgă uneori la metode de anchetă mai elaborate. În principiu, jurisprudența sa nu împiedică, în stadiul cercetărilor și în cazurile în care natura infracțiunii o justifică, depunerea la dosar a unor elemente obținute prin intermediul unei operațiuni sub acoperire desfășurate de poliție (Lüdi împotriva Elveției, 15 iunie 1992, seria A, nr. 238). Cu toate acestea, intervenția unor agenți sub acoperire trebuie să fie restrânsă: deși poate acționa în secret, poliția nu poate să provoace săvârșirea unei infracțiuni (Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere de hotărâri și decizii 1998 IV, și Vaniane împotriva Rusiei, nr. 53.203/99, pct. 46 – 47, 15 decembrie 2005).

52. De asemenea există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați – membri ai forțelor de ordine sau persoane care intervin la solicitarea acestora – nu se limitează la examinarea într-o manieră pur pasivă a activității infracționale, ci exercită asupra persoanei care face obiectul unei supravegheri o influență de natură să o incite la săvârșirea unei infracțiuni, pe care, altfel, aceasta nu ar fi săvârșit-o, pentru a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a aduce dovada în acest sens și pentru a determina urmărirea penală a persoanei în cauză [Teixeira de Castro, citată anterior, pct. 38; a se vedea, a contrario, Eurofinacom împotriva Franței (dec.), nr. 58.753/00, CEDO 2004-VII].

53. În plus, atunci când informațiile divulgate de organele de urmărire penală nu îi permit Curții să constate dacă reclamantul a fost sau nu victima unei provocări din partea poliției, este esențial să fie examinată procedura în cadrul căreia s-a pronunțat cu privire la acuzația de provocare din partea poliției, astfel încât să se verifice, în cazul în speță, dacă a fost protejat în mod corespunzător dreptul la apărare și în special respectarea principiilor contradictorialității și egalității armelor [Edwards și Lewis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39.647/98 și 40.461/98, pct. 46 – 48, CEDO 2004 X, Constantin și Stoian, citată anterior, pct. 56 – 57, și Lagutin și alții, citată anterior, pct. 94 – 95].

54. În cele din urmă, obligația de a dovedi absența unei provocări revine organelor de cercetare penală, cu condiția ca acuzațiile reclamantului să nu fie total lipsite de credibilitate (Ramanauskas, citată anterior, pct. 70, și Furcht împotriva Germaniei, nr. 54.648/09, pct. 53, 23 octombrie 2014). În lipsa unei astfel de probe contrare, este de competența organelor judiciare să procedeze la o examinare a faptelor cauzei și să ia măsurile necesare pentru aflarea adevărului, cu scopul de a stabili dacă a existat sau nu o provocare. Instanțele naționale trebuie să examineze, în special, motivele pentru care a fost organizată operațiunea specială de investigare, amploarea participării poliției la săvârșirea infracțiunii, precum și natura provocării sau a presiunilor exercitate asupra reclamantului (Ramanauskas, citată anterior, pct. 71).