Hotărârea CEDO în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României

108. Un tratament a fost considerat de Curte ca fiind „degradant” – și, prin urmare, ca intrând în domeniul de aplicare a interdicției prevăzute la art. 3 din Convenție – în cazul în care produce victimelor sentimente de frică, angoasă și inferioritate [de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A, nr. 25, și Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 203, CEDO 2012], în cazul în care umilește sau înjosește un individ [umilință în proprii ochi ai victimei, a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 32, Culegere 1997-VIII, și/sau în ochii altor oameni, a se vedea Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10, pct. 136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], în cazul în care distruge rezistența fizică sau morală a persoanei sau o face să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale [a se vedea Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX], sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect față de demnitatea umană sau o diminuează [a se vedea Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32.541/08 și 43.441/08, pct. 138, 17 iulie 2014].

109. Obligația înaltelor părți contractante, în temeiul art. 1 din Convenție, de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmată mai recent în O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35.810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)].

110. Mai mult, absența unei răspunderi directe a statului pentru acte de violență astfel încât să angajeze art. 3 din Convenție nu scutește statul de obligațiile care ii revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autoritățile să efectueze o anchetă penală oficială efectivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de particulari (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, C.A.S. și C.S. împotriva României, nr. 26.692/05, pct. 69, 20 martie 2012; și Denis Vasilyev împotriva Rusiei, nr. 32.704/04, pct. 98 – 99, 17 decembrie 2009).

111. Chiar dacă domeniul obligațiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenților statului și cazurile în care violența este aplicată de particulari, cerințele unei anchete penale oficiale sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă” trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligație în ceea ce privește rezultatele care trebuie obținute, ci în ceea ce privește mijloacele care urmează să fie folosite. Autoritățile trebuie să fi luat măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura strângerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele, depozițiile martorilor oculari, probele medico-legale și altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină acestei norme, iar cerința de promptitudine și termen rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 și 3 din Convenție, în care eficiența anchetei penale oficiale a fost în discuție, Curtea a luat adesea în considerare dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile de la momentul respectiv. S-a acordat atenție momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în luarea declarațiilor și duratei necesare anchetei inițiale (a se vedea Bouyid, citată anterior, pct. 119 – 123, Mocanu și alții, citată anterior, pct. 322, Identoba și alții, citată anterior, pct. 66; Begheluri și alții, citată anterior, pct. 99, Denis Vasiliev, citată anterior, pct. 100, cu referințe ulterioare; și Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 67, 4 martie 2008). Un răspuns prompt din partea autorităților constând în anchetarea acuzațiilor de rele tratamente poate fi considerat în general ca fiind esențial pentru a menține încrederea publicului în respectarea statului de drept și pentru a preveni orice aparentă complicitate la acțiuni contrare legii sau orice aparentă toleranță față de acestea. Tolerarea de către autorități a unor astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și în menținerea de către stat a preeminenței dreptului (a se vedea Membrii Congregației din Gldani a Martorilor lui Iehova și alții împotriva Georgiei, nr. 71.156/01, pct. 97, 3 mai 2007).

112. În plus, în cazul în care ancheta oficială a condus la instituirea unor proceduri în fața instanțelor naționale, procedura în ansamblu, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele art. 3 din Convenție. În această privință, Curtea a hotărât deja că mecanismele de protecție disponibile în temeiul dreptului intern ar trebui să funcționeze în practică într-un mod care să permită examinarea fondului unei anumite cauze într-un termen rezonabil (de exemplu, W. împotriva Sloveniei, nr. 24.125/06, pct. 65, 23 ianuarie 2014).

113. Atunci când anchetează incidente violente, cum ar fi relele tratamente, autoritățile statului au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a descoperi orice posibile motive discriminatorii, ceea ce Curtea recunoaște că este o sarcină dificilă. Obligația statului pârât de a ancheta posibilele motive discriminatorii ale unui act de violență este obligația de a folosi cele mai bune metode, dar nu este una absolută. Autoritățile trebuie să facă ceea ce este rezonabil în circumstanțele respective pentru a colecta și asigura probele, pentru a explora toate metodele practice de descoperire a adevărului și pentru a pronunța decizii temeinic motivate, imparțiale și obiective, fără omiterea unor fapte suspecte, care pot indica acte de violență induse, de exemplu, de intoleranța rasială sau religioasă ori violență motivată de discriminare pe bază de gen [a se vedea Nachova și alții împotriva Bulgariei (MC), nr. 43.577/98 și 43.579/98, pct. 160, CEDO 2005-VII; Membrii Congregației din Gldani a Martorilor lui Iehova și alții împotriva Georgiei, pct. 138 – 142, citată anterior; și Mudric împotriva Republicii Moldova, nr. 74.839/10, pct. 60 – 64, 16 iulie 2013, reamintită recent în Identoba și alții, citată anterior, pct. 67]. Examinarea cazurilor de violență și brutalitate care rezultă din atitudini discriminatorii de pe o poziție de egalitate cu cauzele care nu au astfel de conotații ar însemna să fie ignorată natura specifică a unor acte cu efecte deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. A nu face diferența între modul în care sunt abordate situații fundamental diferite poate constitui un tratament nejustificat, care contravine art. 14 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Begheluri și alții, citată anterior, pct. 173).

114. În plus, obligațiile pozitive ale statului sunt inerente în dreptul la respectarea efectivă a vieții private în temeiul art. 8; aceste obligații pot implica chiar adoptarea de măsuri în domeniul relațiilor dintre indivizi. Deși alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecției împotriva faptelor indivizilor ține, în principiu, de marja de apreciere a statului, descurajarea eficientă a unor fapte grave, unde valorile fundamentale și aspectele esențiale ale vieții private reprezintă miza, impune dispoziții de drept penal eficiente. Copiii și alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecție eficientă [în special, Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5.786/08, pct. 81, CEDO 2013; C.A.S. și C.S., pct. 71, și M.C., pct. 150, hotărâri citate anterior; mutatis mutandis, O’Keeffe, pct. 144, și Identoba și alții, pct. 72 – 73 și 94, hotărâri citate anterior].

115. Curtea reamintește că nu a exclus posibilitatea ca obligația pozitivă a statului în temeiul art. 8 de a proteja integritatea fizică a individului să se poată extinde la chestiuni referitoare la eficacitatea unei cercetări penale (a se vedea C.A.S. și C.S., pct. 72, și M.C., pct. 152, hotărâri citate anterior).

c) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i) Cu privire la pragul de gravitate

116. În măsura în care reclamanții s-au plâns că autoritățile nu au reușit să efectueze o anchetă efectivă în ceea ce privește acuzațiile lor potrivit cărora actele de violență săvârșite împotriva lor au avut conotații homofobe, Curtea observă că reclamanții au fost atacați pe drumul spre casă de la un marș al homosexualilor. Marșul fusese însoțit de contrademonstrații care, în ciuda protecției poliției acordate participanților, s-au încheiat cu amendarea mai multor persoane pentru tulburarea evenimentului (supra, pct. 21 și 26). Reclamanții au fost atacați de un grup de persoane care, consideră reclamanții, i-au observat în timpul marșului și i-au urmat apoi la metrou. Atacatorii au venit direct către ei și i-au abuzat atât fizic, cât și verbal (supra, pct. 9). Ambii reclamanți au suferit vătămări corporale (supra, pct. 14 și 15) și au făcut terapie de grup pentru a face față traumelor psihologice suferite (supra, pct. 82). Ei au descris sentimentele de suferință, anxietate și înjosire pe care le-au suferit ca urmare a atacului.

117. Curtea consideră că scopul abuzului fizic și verbal a fost, probabil, acela de a-i speria pe reclamanți astfel încât ei să se abțină să-și mai exprime public sprijinul pentru comunitatea LGBTI (a se vedea Identoba și alții, citată anterior, pct. 70). Sentimentele de stres emoțional ale reclamanților trebuie să fi fost exacerbate de faptul că, deși au urmat ad litteram instrucțiunile date de organizatorii marșului pentru a evita să devină victime ale agresiunii (supra, pct. 8) și nu purtau semne distinctive, au fost atacați pentru că au participat la marșul homosexualilor și, prin urmare, pentru că își exercitau drepturile garantate de Convenție.

118. Având în vedere rapoartele menționate mai sus la pct. 46 și 101, Curtea ia act de faptul că în statul pârât comunitatea LGBTI se află într-o situație precară, fiind supusă unor atitudini negative față de membrii săi.

119. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că tratamentul, descris în mod convingător de reclamanți, la care au fost supuși și care i-a vizat direct și le-a provocat sentimente de frică, neliniște și nesiguranță (a se compara cu Identoba și alții, citată anterior, pct. 71, și Begheluri și alții, citată anterior, pct. 108 și 117) nu a fost compatibil cu respectarea demnității lor umane și a atins pragul necesar de severitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare a art. 3 coroborat cu art. 14 din Convenție.

(ii) Caracterul efectiv al anchetei

120. Curtea reamintește că reclamanții au formulat plângere penală în noaptea producerii incidentelor și că, în decurs de câteva zile, au prezentat toate probele de care dispuneau, care – în opinia lor – făceau posibilă identificarea unora dintre membrii grupului de atacatori (supra, pct. 16, 18 și 19). Cu toate acestea, nu au fost luate măsuri semnificative în cadrul anchetei timp de aproape un an, din iunie 2006 – data la care a fost depusă plângerea penală – până în aprilie 2007, data la care dosarul a fost în cele din urmă alocat Serviciului de Poliție Metrou. Chiar și în momentul în care ancheta a fost oficial clasată de procuror, la peste 5 ani de la data plângerii penale inițiale, poliția nu stabilise identitatea vinovaților (supra, pct. 30). În plus, Curtea nu poate ignora faptul că în cursul anchetei au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităților. Întregul proces a durat până la 9 august 2012, adică o perioadă totală de peste 6 ani, perioadă de timp de natură nu numai să submineze o anchetă, ci și să compromită definitiv șansele de a fi vreodată efectivă (supra, pct. 111).

121. Curtea este pregătită să accepte faptul că ancheta nu a fost facilă, având în vedere numărul semnificativ de persoane implicate în contrademonstrație și etapele necesare pentru identificarea lor; în plus, modificările organizatorice din cadrul forțelor de poliție s-au adăugat la dificultățile întâmpinate în soluționarea cazului. Modificările organizatorice și restructurarea, cu toate acestea, nu suspendă obligațiile care ii revin statului în temeiul Convenției. În plus, Curtea observă mai multe deficiențe în cadrul anchetei, unele dintre ele recunoscute de către autoritățile naționale înseși (în special, supra, pct. 28 și 33). În special, trebuie notat faptul că, pe parcursul anchetei, poliția nu a făcut altceva decât să audieze declarația unui martor, R.A.S., și să participe la 29 de meciuri de fotbal și să facă verificări aleatorii la stațiile de metrou, în 5 rânduri (supra, pct. 25 și 27). Nu pare să fi folosit în mod semnificativ probele prezentate de reclamanți, în special declarațiile, fotografiile și identificarea unor persoane din grupul de atacatori (supra, pct. 18 și 19). Curtea observă, în special, că, deși reclamanții i-au identificat pe unii dintre atacatori, autoritățile interne (supra, pct. 28), și Guvernul, în înscrisurile prezentate în fața Curții (supra, pct. 90), au continuat să susțină imposibilitatea efectuării unei anchete în speță, întrucât autorii actelor de violență nu au putut fi identificați (a se vedea Membrii Congregației din Gldani a Martorilor lui Iehova și alții, citată anterior, pct. 118). În plus, Curtea nu poate accepta că actele premergătoare anchetei întreprinse de autoritățile interne ar putea fi considerate măsuri adecvate în vederea identificării și pedepsirii celor vinovați pentru incident, în special întrucât măsurile au fost luate la o perioadă atât de mare de timp de la producerea evenimentelor inițiale.

122. Mai mult, trebuie remarcat faptul că autoritățile nu au început la niciun moment urmărirea penală împotriva presupușilor vinovați. Curtea a hotărât deja că neînceperea urmăririi penale – chiar și atunci când relele tratamente au fost provocate de agenți ai statului – poate compromite validitatea probelor colectate în timpul fazei preliminare a anchetei (a se vedea Poede, citată anterior, pct. 60, cu referințe ulterioare). Curtea nu vede niciun motiv să considere altfel în împrejurările prezentei cauze, în care relele tratamente au fost comise de persoane particulare, dar ancheta intră sub incidența obligațiilor pozitive ale statului în ceea ce privește art. 3.

123. Curtea observă că, tergiversând ancheta, autoritățile interne au permis, de asemenea, intervenția prescripției (a se vedea Membrii Congregației din Gldani a Martorilor lui Iehova și alții, citată anterior, pct. 119). Acestea au refuzat să examineze faptele din perspectiva altor articole din Codul penal, în ciuda cererii exprese a reclamanților în acest sens, care a rămas fără răspuns (supra, pct. 31). Curtea reține că cererea reclamanților nu era neîntemeiată, deoarece ar fi existat și alte prevederi ale Codului penal care ar fi putut descrie mai bine infracțiunile anchetate (supra, pct. 39).

124. Mai important cu privire la acest aspect, Curtea consideră că autoritățile nu au luat măsuri rezonabile pentru a examina rolul jucat de posibilele motive homofobe aflate în spatele atacului. Necesitatea efectuării unei analize adecvate a posibilității ca discriminarea să fi fost motivația atacului era indispensabilă, având în vedere ostilitatea împotriva comunității LGBTI în statul pârât (supra, pct. 46) și în lumina declarațiilor reclamanților potrivit cărora vorbe pline de ură, în mod clar homofobe, au fost rostite de atacatori în timpul incidentului. Autoritățile ar fi trebuit să facă acest lucru – în ciuda faptului că discursul care incită la ură nu era pedepsit la momentul în care au avut loc incidentele (supra, pct. 40) – deoarece infracțiunilor li s-ar fi dat o încadrare juridică care ar fi permis buna administrare a justiției. Curtea consideră că, fără o astfel de abordare riguroasă din partea autorităților responsabile cu aplicarea legii, infracțiunile motivate de prejudecăți sunt în mod inevitabil tratate pe picior de egalitate cu cauzele care nu implică astfel de conotații, iar indiferența rezultată ar fi echivalentă cu încuviințarea oficială sau chiar complicitate la infracțiunile motivate de ură (a se vedea Identoba și alții, citată anterior, pct. 77, și, mutatis mutandis, Ciorcan și alții, citată anterior, pct. 167). În plus, fără o anchetă adecvată, ar fi dificil ca statul pârât să pună în aplicare măsuri care vizează îmbunătățirea păstrării ordinii în cazul unor demonstrații pașnice similare, în viitor, prejudiciind astfel încrederea publicului în politica antidiscriminare a statului (a se vedea Identoba și alții, citată anterior, pct. 80 in fine).