Hotărârea CEDO în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României

24 ian. 2017
Vizualizari: 12025

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

a) Reclamanții

82. Reclamanții au susținut că relele tratamente la care au fost supuși au atins pragul minim de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3. Au repetat detaliile atacului și au susținut că atât modul în care s-a desfășurat atacul, cât și motivul pentru care au fost vizați le-au provocat sentimente de stres, anxietate și înjosire. Au fost nevoiți să facă terapie de grup timp de mai multe săptămâni pentru a se recupera în urma atacurilor.

83. În continuare, au susținut că se ridică o problemă separată din perspectiva art. 8 din Convenție, în măsura în care, la momentul respectiv, legea penală nu reglementa în mod adecvat infracțiunile motivate de ură, iar autoritățile însărcinate cu aplicarea legii nu acordau suficientă atenție acestor infracțiuni (în special, supra, pct. 40 și 41). Au reamintit faptul că homosexualii sunt printre cele trei cele mai discriminate grupuri din România.

84. În ceea ce privește modul în care a fost efectuată ancheta, reclamanții au subliniat faptul că înseși autoritățile au recunoscut că ancheta a fost îngreunată de faptul că dosarul nu a ajuns la Serviciul de Poliție Metrou decât la aproape un an de la producerea evenimentelor. În plus, au obiectat față de modul în care a fost tratată situația martorului R.S.A. de către anchetatori, care nu au reușit să clarifice contradicțiile dintre declarațiile acestuia și probele existente. De asemenea, el a fost considerat singurul martor, chiar dacă fusese însoțit la momentul respectiv de prietena lui și amândoi aparțineau grupului care îi atacase pe reclamanți și în ciuda faptului că Z.E. a fost la rândul său martor ocular și a dat declarații poliției în această calitate.

85. Reclamanții au afirmat, în continuare, că ancheta a durat prea mult timp și că perioada mare de timp a acesteia nu se justifica, în măsura în care faptele care făceau obiectul anchetei nu erau foarte complexe. Ei au reiterat faptul că procurorul a avut nevoie de 10 luni pentru a decide care secție de poliție avea competența să se ocupe de cauză. De asemenea, au subliniat faptul că fazele principale ale anchetei s-au efectuat în perioade relativ scurte de timp: între 3 și 26 iunie 2006, între 27 aprilie și 12 iunie 2007 și în octombrie 2009, perioadele rămase nefiind contabilizate.

86. De asemenea, s-au plâns că, din moment ce dosarul de urmărire penală a rămas secret, nu au avut posibilitatea să conteste acțiunile întreprinse decât după ce procurorul a emis o soluție în cauză. La momentul respectiv, se împlinise prescripția și nu au avut posibilitatea de a cere continuarea anchetei sub o încadrare juridică diferită a infracțiunilor săvârșite. De exemplu, au sugerat că, dacă procurorul ar fi examinat faptele din perspectiva prevederilor art. 323 din Codul penal, care interzice asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni (supra, pct. 39), nu ar mai fi intervenit prescripția. De asemenea, au reiterat faptul că nu au avut acces deplin la dosarul de urmărire penală până în toamna anului 2012.

87. Reclamanții au susținut totodată că autoritățile nu au luat în considerare caracterul sensibil al cauzei, în special gravitatea atacului, actele comise de grupurile de contrademonstranți și rolul lui R.S.A. în producerea incidentelor.

88. Au afirmat, în continuare, că statul pârât nu a tratat infracțiunile cu suficientă seriozitate pentru a genera o descurajare efectivă împotriva unor astfel de acte. Acest fapt a creat persoanelor și grupurilor expuse la infracțiunile motivate de ură și discriminare un sentiment general de vulnerabilitate. Au reamintit faptul că homosexualii sunt printre cele trei cele mai discriminate grupuri din România. Ei au făcut trimitere la studiul juridic privind homofobia și discriminarea pe motive de orientare sexuală și identitate de gen, efectuat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale, în ceea ce privește România. De asemenea, au subliniat concluziile Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii potrivit cărora anchetarea plângerilor privind presupuse infracțiuni motivate de ură sunt de obicei clasate ca urmare a duratei procedurilor, autorii rămânând neidentificați sau neavând capacitate juridică procesuală (de exemplu, minori, bețivi, persoane cu probleme mintale). Potrivit aceleiași analize, jurnalismul extremist este considerat a fi o expresie a libertății de exprimare.

b) Guvernul

89. Guvernul a susținut că reclamanții nu au reușit să prezinte probe suficiente pentru a infirma concluziile instanțelor interne, care, prin urmare, nu ar trebui să fie puse în discuție. Guvernul a considerat că plângerea are un caracter de „recurs la o instanță de gradul al patrulea de jurisdicție” și că ar fi necesar ca această Curte să țină seama de natura subsidiară a rolului său și să se abțină de la a examina cauza pe fond.

90. Chiar presupunând că pretențiile ridicate s-ar susține, Guvernul afirmă că ancheta a fost efectivă și aprofundată și că s-au depus eforturi pentru aflarea adevărului. Guvernul a reiterat faptul că reclamanții înșiși păruseră a fi neinteresați o lungă perioadă de timp, în măsura în care nu au solicitat informații cu privire la evoluția cazului. De asemenea, a arătat că, în ciuda afirmațiilor contrare ale reclamanților, identitatea autorilor nu a fost cunoscută anchetatorilor. În plus, a susținut Guvernul, reclamanții au dat declarații contradictorii în cursul anchetei.

91. Autoritățile au dat dovadă de diligență în cadrul anchetei: au obținut numele și fotografiile persoanelor care au fost amendate în timpul marșului homosexualilor și au audiat declarațiile martorilor. De asemenea, la 9 mai 2012, autoritățile au permis accesul reprezentantului reclamanților la dosarul de urmărire penală.

92. Guvernul a recunoscut că autoritățile aveau o responsabilitate suplimentară de a lua toate măsurile rezonabile pentru a stabili dacă ura sau prejudecata în ceea ce privește orientarea sexuală diferită a jucat sau nu un rol în producerea evenimentelor. Guvernul a considerat că probele din dosar nu pot duce la concluzia că incidentul a avut caracterul unei infracțiuni motivate de ură. Nici autoritățile nu au demonstrat lipsă de voință sau rezistență în a iniția o anchetă penală. În plus, nu a reieșit că i-ar fi descurajat pe reclamanți să-și urmeze plângerea.

93. De asemenea, Guvernul a susținut că nu există niciun motiv pentru care Curtea să examineze plângerea formulată în temeiul art. 8 din Convenție, deoarece, în opinia sa, esența plângerii reclamanților intră în sfera de aplicare a obligațiilor procedurale prevăzute la art. 3.

94. Din aceleași motive, a mai susținut că nu ar trebui ca această Curte să efectueze o examinare separată a plângerii formulate în temeiul art. 14 din Convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. De asemenea, a reiterat faptul că reclamanții au avut la dispoziție o cale de atac efectivă pentru a se plânge de existența unei discriminări prevăzute de lege împotriva discriminării.

95. Pe baza faptelor cauzei, Guvernul a susținut că probele au dus la concluzia că incidentele au constituit un eveniment izolat. Prin urmare, sarcina probei le revenea reclamanților, care nu au reușit să aducă dovezi că au fost discriminați.

96. În cele din urmă, Guvernul a susținut că plângerea formulată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție este identică cu plângerea formulată în temeiul art. 14.

c) Terții intervenienți

(i) APADOR-CH

97. APADOR-CH a explicat că, în urma formulării unei plângeri penale în temeiul art. 221 – 222 din Codul de procedură penală, organul de anchetă poate desfășura acte premergătoare în temeiul art. 224 din același cod. Această fază a procedurii penale a fost gândită să constituie o simplă verificare preliminară și, prin urmare, nu era reglementată în detaliu prin Codul de procedură penală. Trimiterea la drepturile și obligațiile participanților în cadrul procedurii penale se face, de regulă, în faza urmăririi penale, care începe prin emiterea unei decizii oficiale care urmează fazei actelor premergătoare. Această situație a creat o „zonă gri” în ceea ce privește actele premergătoare, cu o lipsă de claritate în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților implicate în această fază.

98. APADOR-CH a susținut, în continuare, că, datorită cerinței ca termenul special de prescripție să fie respectat, eficacitatea anchetei și a procesului depinde direct de operativitatea autorităților implicate și a afirmat că procurorul avea sarcina să se asigure că anchetele sunt efectuate la timp și că organele de anchetă (cu alte cuvinte, poliția) joacă un rol activ în această privință.

99. APADOR-CH a mai subliniat că, din propria experiență, urmărirea penală ar putea fi blocată ani de zile, în special în cazuri sensibile precum cele care implicau violența și moartea cauzate de agenți ai statului. În astfel de cazuri domnea o cultură generală a impunității, în privința polițiștilor care abuzau de poziția lor, și a discriminării victimelor infracțiunilor pe baza originii lor etnice, orientării sexuale sau a credințelor. Conform APADOR-CH, practica organelor de urmărire penală era aceea de a păstra dosarele deschise și de a desfășura proceduri de cercetare limitate, deși nu instituiau oficial urmărirea penală. La un moment dat, o decizie oficială de neîncepere a urmăririi penale era emisă de procuror și comunicată victimei. Până la acel moment, care putea să nu se întâmple decât la câțiva ani de la producerea presupusei infracțiuni, victima nu avea acces la dosar.

100. APADOR-CH a afirmat că durata procedurii penale era deosebit de importantă în cazurile de vătămare, vătămare corporală și vătămare corporală gravă, în cazul cărora termenele de prescripție erau mai curând scurte, variind de la trei la zece ani. Cu toate acestea, din statisticile oficiale furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reieșea că doar un procent foarte mic de astfel de cauze erau soluționate din cauza termenului de prescripție (0,1% din totalul cazurilor soluționate de procurori în 2011 și 2012). APADOR-CH a concluzionat că victimele acestor infracțiuni ar trebui să se aștepte ca plângerea lor să fie rezolvată după o perioadă mai lungă de timp (mai ales în cazurile mai speciale), dar în termenul de prescripție.

(ii) ILGA

101. ILGA a prezentat mai multe rapoarte ale instanțelor internaționale care dezvăluie un climat general de ostilitate față de persoanele LGBTI în Europa. ILGA a subliniat că, în statul pârât, nivelul de discriminare pe motive de orientare sexuală este, ca mărime, al cincilea în Uniunea Europeană.

102. În continuare, ILGA a subliniat faptul că atât Curtea, în jurisprudența sa relevantă, cât și Comitetul Miniștrilor, în recomandarea sa, recunosc necesitatea adoptării de legi penale pentru a proteja persoanele împotriva tratamentelor contrare art. 3 și împotriva motivelor discriminatorii din spatele unor astfel de atacuri. A nu proteja persoanele LGBTI de atacuri violente sau a nu ancheta acuzații de infracțiuni motivate de ură și a nu-i aduce pe făptuitori în fața justiției amenință, în opinia ILGA, nu numai drepturile victimelor, ci și drepturile membrilor comunității LGBTI, în ansamblu, deoarece aceștia s-ar putea teme să nu devină victime ale infracțiunilor violente homofobe. ILGA a făcut referire la Modinos împotriva Ciprului, 22 aprilie 1993, seria A, nr. 259.

103. ILGA a subliniat faptul că simpla adoptare de legi care pedepsesc infracțiunile discriminatorii sau care cresc pedepsele în cazul acestora nu este suficientă pentru a proteja persoanele LGBTI împotriva atacurilor, după cum reiese din mai multe infracțiuni motivate de ură care au fost săvârșite în țările în care aceste infracțiuni au fost explicit interzise. Pentru a răspunde cerințelor Convenției în acest domeniu, statele trebuie să asigure o protecție reală prin anchete efective și condamnarea celor vinovați. Obligația de a efectua o anchetă efectivă are o deosebită importanță în cazul în care un tratament contrar art. 3 din Convenție a reprezentat o infracțiune motivată de ură pe baza unor prejudecăți, inclusiv a prejudecăților bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. A nu asigura eficiența unei astfel de interdicții în practică ar transmite mesajul că discriminarea în cauză nu a fost luată în serios și ar putea chiar să sugereze aprobarea tacită a acțiunilor agresorilor din cauza unei prejudecăți pe care și autoritățile de anchetă o împărtășesc.

104. ILGA a susținut că este necesar ca toate agențiile care aplică legea să beneficieze de formare adecvată în domeniul drepturilor LGBTI și al infracțiunilor motivate de ură, argumentând că incapacitatea de a asigura o astfel de formare ar trebui să fie considerată de Curte ca o nereușită în a oferi o protecție adecvată împotriva infracțiunilor motivate de ură. În acest sens, ILGA a făcut referire la Cauza Opuz împotriva Turciei (nr. 33.401/02, pct. 192 – 198, CEDO 2009).

2. Motivarea Curții

a) Domeniul de aplicare a cauzei

105. Curtea consideră că obligația autorităților de a preveni violența motivată pe ură din partea unor persoane particulare și de a ancheta existența oricărui motiv posibil discriminatoriu în spatele unui act de violență poate intra sub incidența obligațiilor pozitive prevăzute la art. 3 și 8 din Convenție, dar poate fi, de asemenea, considerată ca făcând parte din responsabilitățile pozitive ce le revin autorităților în temeiul art. 14 din Convenție de a garanta valorile fundamentale protejate de art. 3 și art. 8, fără discriminare. Drept urmare a interacțiunii dintre prevederile de mai sus, probleme precum cele din prezenta cauză ar putea într-adevăr să fie examinate doar în temeiul uneia dintre aceste două prevederi – fără ca o problemă distinctă să rezulte în temeiul oricăreia din ele – sau ar putea impune o examinare simultană în temeiul mai multor aspecte ale acestor articole. Aceasta este o problemă care trebuie soluționată de la caz la caz, în lumina faptelor și a naturii acuzațiilor formulate [a se vedea Ciorcan și alții împotriva României, nr. 29.414/09 și 44.841/09, pct. 158, 27 ianuarie 2015; Identoba și alții împotriva Georgiei, nr. 73.235/12, pct. 63 și 64, 12 mai 2015; Bekos și Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15.250/02, pct. 70, CEDO 2005-XIII (extrase); B.S. împotriva Spaniei, nr. 47.159/08, pct. 59 – 63, 24 iulie 2012; a se compara cu Begheluri și alții împotriva Georgiei, nr. 28.490/02, pct. 171 – 179, 7 octombrie 2014].

106. În circumstanțele particulare ale prezentei cauze, având în vedere afirmațiile reclamanților potrivit cărora actele de violență comise împotriva lor au avut conotații homofobe complet trecute cu vederea de către autorități în cursul anchetei, Curtea consideră că modul cel mai adecvat de a proceda ar fi acela de a supune plângerile reclamanților unei examinări duble simultane, în temeiul art. 3 și art. 8 coroborate cu art. 14 din Convenție (a se vedea Identoba și alții, citată anterior, pct. 64) și, dacă este necesar, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

b) Principii generale

107. Curtea reamintește de la bun început că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a intra sub incidența art. 3. Evaluarea acestui minim este relativă: ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [de exemplu, Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23.380/09, pct. 86, CEDO 2015; M. și M. împotriva Croației, nr. 10.161/13, pct. 131, 3 septembrie 2015; A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 20, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI; Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A, nr. 247-C].

Hotărârea CEDO în Cauza M.C. și A.C. împotriva României was last modified: mai 23rd, 2017 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.