Hotărârea CEDO în Cauza M.C. şi A.C. împotriva României

24 ian. 2017
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 8049

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

(ii) Motivarea Curții

Conferința națională de Drept Penal al Afacerilor, ediția a VIII-a, ON-LINE

(α) Principii generale

57. Guvernul reamintește că o caracteristică fundamentală a mecanismului de protecție instituit de Convenție este faptul că acesta este subsidiar sistemelor naționale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare de către statele contractante a obligațiilor acestora în temeiul Convenției. Nu trebuie să își asume rolul acestora, a căror responsabilitate este de a se asigura că drepturile și libertățile fundamentale consacrate prin Convenție sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne se bazează pe prezumția – reflectată în art. 13 din Convenție, cu care prezintă o afinitate strânsă – că este disponibilă o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Regula constituie așadar o parte indispensabilă a funcționării acestui sistem de protecție [a se vedea Akdivar și alții împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996-IV; Gherghina, citată anterior, pct. 83; Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10.865/09, 45.886/07 și 32.431/08, pct. 220, CEDO 2014 (extrase); și Vuckovic și alții împotriva Serbiei (obiecții preliminare) (MC), nr. 17.153/11 și alte 29 de cauze, pct. 69, 25 martie 2014].

58. Obligația epuizării căilor de atac interne impune așadar unui reclamant să folosească căile de atac care sunt disponibile și suficiente cu privire la capetele sale de cerere formulate în temeiul Convenției. Existența căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică; în caz contrar, acestea vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare [a se vedea Akdivar și alții, citată anterior, pct. 66, Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 85; și Vuckovic și alții, citată anterior, pct. 71].

59. Cu toate acestea, Curtea a subliniat în mod frecvent necesitatea de a aplica regula epuizării cu un anumit grad de flexibilitate și fără un formalism excesiv [a se vedea Akdivar și alții, citată anterior, pct. 69; Kuric și alții împotriva Sloveniei (MC), nr. 26.828/06, pct. 286, CEDO 2012 (extrase); Vuckovic și alții, citată anterior, pct. 76; și Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 87].

60. Referitor la sarcina probei, este obligația Guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac să convingă Curtea că respectiva cale de atac era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică, la acel moment. Odată ce această sarcină a fost îndeplinită, reclamantul este cel care are obligația de a stabili că acea cale de atac menționată de Guvern a fost epuizată în fapt ori că aceasta, dintr-un anumit motiv, nu era adecvată sau nu era efectivă în raport cu circumstanțele specifice ale cauzei sau că au existat circumstanțe speciale care îl scuteau de cerința epuizării [a se vedea McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31.333/06, pct. 117 și 120, 10 septembrie 2010; Vuckovic și alții, citată anterior, pct. 77; și Gherghina (dec.) (MC), citată anterior, pct. 88].

(ß) Aplicarea acestor principii în cauză

61. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea observă că, deși obiecția Guvernului se referă în primul rând la plângerea legată de discriminare, atinge și acuzațiile legate de lipsa unei anchete efective. Curtea va examina argumentele în consecință. Observă că reclamanții au depus plângeri în fața instanțelor interne în care au ridicat atât problema relelor tratamente, cât și problema discriminării. Atunci când este realizată în mod corespunzător, ancheta penală constituie o cale de atac intern efectivă pentru plângeri; violențe precum cele suferite de reclamanți sunt pedepsite de dreptul penal intern, încadrarea lor juridică fiind dependentă de circumstanțele concrete ale cauzei și de gravitatea rănilor provocate victimelor (supra, pct. 39). Toate elementele dosarului, inclusiv acuzațiile de motive rasiste ale infracțiunilor, trebuie, de asemenea, să fie luate în considerare de anchetatori. Reclamanții nu aveau niciun motiv să se îndoiască de eficacitatea acestei căi de atac.

62. În plus, CNCD consideră că nu are competența să examineze ambele aspecte ale plângerii reclamanților legate de discriminare: primul aspect – violența – întrucât este o infracțiune, iar al doilea, atitudinea poliției – care ar trebui examinată intern de către conducerea poliției (supra, pct. 44). Reclamanții nu puteau face apel la CNCD decât odată ce identitatea autorilor era stabilită și, prin urmare, era necesar ca ei să aștepte ca procedurile penale să se încheie înainte de a putea deschide orice acțiune în fața Consiliului. Întrucât ancheta s-a încheiat fără a se identifica o persoană răspunzătoare atât în ceea ce privește atacul inițial, cât și modul în care a fost efectuată ancheta, în practică, această cale de atac nu a fost la dispoziția reclamanților.

63. În opinia Curții, a nu se reuși stabilirea identității atacatorilor face ca orice cale de atac de drept civil să fie inutilă în ceea ce privește acuzațiile de discriminare. Referitor la căile de atac rămase disponibile, Guvernul nu a reușit să demonstreze eficacitatea lor în cauză.

64. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamanții s-au folosit de căile de atac care erau disponibile și suficiente pentru scopul acestei cereri. În consecință, respinge excepția preliminară a Guvernului.

b) Regula termenului de 6 luni

(i) Argumentele părților

Conferintele Video Universul Juridic

(α) Guvernul

65. Guvernul a susținut că reclamanții au așteptat prea mult pentru a prezenta cererea în fața Curții și, în special, că aceștia probabil erau conștienți de ineficiența anchetei penale cu mult înainte să depună o petiție în fața procurorului la 19 martie 2012. Din cauza propriei neglijențe aceștia nu au acționat mai expeditiv [Bayram și Yildirim împotriva Turciei, (dec.), nr. 38.587/97, CEDO 2002-III]. Mai precis, pretinsa lipsă de acțiune din partea autorităților judiciare trebuie să fi devenit treptat evidentă până în 2007, când reclamanții au fost informați că dosarul lor a fost înregistrat la Serviciul de Poliție Metrou. Reclamanții nu au luat nicio măsură după acea dată pentru a afla informații despre evoluția anchetei, chiar dacă ar fi fost în interesul lor să le afle, în special, dat fiind faptul că cererea lor inițială fusese depusă împotriva unor persoane neidentificate.

66. Prin urmare, reclamanții aveau sarcina să se asigure că cererile au fost prezentate atât în fața autorităților interne relevante, cât și a Curții cu suficientă rapiditate, pentru a se asigura că sunt soluționate în mod corect și echitabil. Cu toate acestea, reclamanții au așteptat până la 9 august 2011, când, fără a face trimitere la noi evoluții, au contactat autoritățile, formulând o acțiune oarecum tardivă, după o perioadă de acalmie de aproape 4 ani.

(ß) Reclamanții

67. Reclamanții au contestat poziția Guvernului și acuzațiile acestuia de lipsă de interes în cadrul procedurilor interne. Au reiterat că au depus plângere penală în aceeași zi în care au fost supuși la rele tratamente, că au prezentat majoritatea probelor în cauză și au identificat două persoane din grupul de atacatori, pe una dintre ele și după nume (supra, pct. 19). Autoritățile au început cercetările și-au păstrat dosarul deschis în tot acest timp; ultima acțiune de cercetare a fost înregistrată la 10 martie 2011.

68. Reclamanții au susținut că nu au avut niciun motiv să pună la îndoială eficacitatea căii de atac. Ei au subliniat că, de regulă, anchetele penale durează o lungă perioadă de timp în România. În plus, nu a existat nicio comunicare regulată între autorități și victime: acestea din urmă au depus mărturie la începutul anchetei și au fost apoi informate la final cu privire la rezultat, dar nu au avut acces la dosarul de urmărire penală înainte de sfârșitul procedurilor. Au reiterat faptul că nu au primit acces la dosar decât la 9 mai 2012.

(ii) Motivarea Curții

(α) Principii generale

69. Curtea reiterează că, de regulă, perioada de 6 luni începe de la data pronunțării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data luării la cunoștință despre actul în cauză sau efectul său asupra ori prejudiciul adus reclamantului [printre alte autorități, Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10.865/09, 45.886/07 și 32.431/08, pct. 259, CEDO 2014 (extrase)]. Art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situația sa legată de cauză să fi fost soluționată definitiv la nivel intern, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului subsidiarității. În cazul în care un reclamant se prevalează de o cale de atac aparent disponibilă și abia ulterior află de existența unor circumstanțe care o fac ineficientă, poate fi indicat, în sensul art. 35 § 1, să se considere că termenul de 6 luni a început să curgă la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoștință de aceste circumstanțe [a se vedea idem, pct. 260, și Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16.064/90, 16.065/90, 16.066/90, 16.068/90, 16.069/90, 16.070/90, 16.071/90, 16.072/90 și 16.073/90, pct. 157, CEDO 2009].

70. În cazurile de „situație continuă”, termenul reîncepe în fiecare zi și, în general, termenul de 6 luni începe să curgă efectiv abia atunci când situația respectivă încetează. Totuși, nu toate situațiile continue sunt identice. Atunci când factorul timp este esențial în soluționarea problemelor unei cauze, reclamantul are obligația să se asigure că pretențiile sale sunt ridicate în fața Curții cu celeritatea necesară pentru a se asigura că pot fi soluționate în mod corect și echitabil (a se vedea Varnava și alții, citată anterior, pct. 160). Acest lucru se aplică în special în ceea ce privește plângerile referitoare la obligația, în temeiul Convenției, de a ancheta anumite fapte. Întrucât probele se deteriorează odată cu timpul, trecerea timpului are efect nu doar asupra capacității statului de a-și îndeplini obligația de a cerceta, ci și asupra capacității Curții de a efectua o examinare pertinentă și efectivă. Un reclamant trebuie să acționeze de îndată ce devine clar că nu se va efectua o anchetă efectivă, adică odată ce devine evident că statul pârât nu își va îndeplini obligația care îi revine în temeiul Convenției (a se vedea Mocanu și alții, citată anterior, pct. 261 – 262, cu trimiterile suplimentare).

71. Curtea a hotărât deja că, în cazul unor anchete privind rele tratamente, la fel ca în cele privind decesul suspect al unei rude, este de așteptat ca reclamanții să ia măsuri pentru a fi informați despre evoluția sau despre stagnarea anchetei și să introducă cererile cu celeritatea corespunzătoare, din momentul în care iau sau ar trebui să ia la cunoștință despre lipsa unei anchete penale efective [a se vedea Bayram și Yildirim împotriva Turciei (dec.), nr. 38.587/97, CEDO 2002-III].

72. Conform principiului subsidiarității, este cel mai bine ca faptele cauzei să fie analizate și problemele să fie soluționate, pe cât posibil, la nivel intern. Este în interesul reclamantului, precum și pentru eficiența sistemului Convenției ca autoritățile interne, care sunt cele mai în măsură să facă acest lucru, să acționeze pentru remedierea oricăror pretinse încălcări ale Convenției (a se vedea Varnava și alții, citată anterior, pct. 164).

73. Rezultă că obligația de diligență care revine unui reclamant implică două aspecte diferite, deși strâns legate: pe de o parte, persoana în cauză trebuie să solicite prompt autorităților interne informații cu privire la evoluția anchetei – ceea ce implică necesitatea sesizării acestora cu diligență, deoarece orice întârziere riscă să compromită eficiența anchetei, și, pe de altă parte, acesta trebuie să sesizeze prompt Curtea, din momentul în care își dă seama sau ar fi trebuit să își dea seama că ancheta nu este efectivă (a se vedea Mocanu și alții, citată anterior, pct. 264, cu referințe ulterioare).

(ß) Aplicarea acestor principii în cauză

74. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea observă că reclamanții au acționat cu promptitudine, informând autoritățile despre presupusele infracțiuni, depunând plângere penală în termen de câteva ore de la incident [supra, pct. 16, și, a contrario, Vartic împotriva României (dec.), nr. 27.631/12, pct. 48, 52 și 53, 6 mai 2014, și Manukyan împotriva Georgiei (dec.), nr. 53.073/07, pct. 33, 9 octombrie 2012]. În zilele următoare, au prezentat autorităților toate probele materiale de care dispuneau și care ar fi putut contribui la identificarea autorilor și la încadrarea corectă a infracțiunilor pretins săvârșite.

75. Ancheta și-a urmat cursul și, la 4 octombrie 2011, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale în cauză. Această decizie nu a fost nici provocată, nici influențată în vreun fel de activitatea reclamanților (sau lipsa acesteia) în cursul anchetei, în special în ceea ce privește cererile lor de informații, ultimele fiind cele din 9 august 2011 (supra, pct. 29).

76. Reclamanții au folosit toate căile de atac pe care le aveau la dispoziție și au contestat decizia procurorului. Obiecția lor a dus la reexaminarea respectivei decizii, inițial de către procurorul-șef și apoi de către instanțe. Oricare dintre aceste instanțe avea puterea de a casa decizia procurorului și de a trimite cauza înapoi spre reexaminare. Simplul fapt că decizia a fost confirmată la toate nivelurile nu face, ca atare, ca respectiva cale de atac să nu fie efectivă [a contrario, Bayram și Yildirim, citată anterior; Mehmet Yaman împotriva Turciei, nr. 36.812/07, pct. 43 – 49, 24 februarie 2015, Tekpetek împotriva Turciei (dec.), nr. 40.314/08, pct. 40, 25 noiembrie 2014].

77. În condițiile în care ancheta penală de către poliție reprezintă, în mod normal, un mijloc eficient de a aborda acuzațiile de rele tratamente și discriminare, era normal ca reclamanții să-și fi pus încrederea în sistem și să aștepte sfârșitul anchetei înainte de a depune o plângere în fața Curții. Fără a ține seama de cele de mai sus, Curtea va examina dacă reclamanții și-au îndeplinit obligația de a se menține la curent cu progresul anchetei.

78. Curtea observă că, în timp ce dosarul era mutat între diverse secții de poliție, reclamanții au adresat întrebări cu privire la evoluția cauzei. Este adevărat că, odată ce, în cele din urmă, competența a fost atribuită Serviciului de Poliție Metrou, a existat o perioadă de aparentă inactivitate din partea reclamanților. Totuși, din această atitudine nu ar trebui deduse consecințe negative, în măsura în care faza de anchetă în procedura penală – nefiind nici publică, nici contradictorie – presupune un minim de reacție din partea victimelor, odată ce au dat declarații și au prezentat toate probele de care dispuneau (supra, pct. 36 și 37). Este normal ca anchetatorii, poliția sau procurorul să nu aibă niciun contact cu părțile până la sfârșitul anchetei; este, de asemenea, de așteptat ca autoritățile să acționeze din oficiu [a se vedea Mocanu și alții, citată anterior, pct. 321; Georgescu împotriva României (dec.), nr. 4.867/03, pct. 25, 22 octombrie 2013; Bucureșteanu împotriva României, nr. 20.558/04, pct. 42, 16 aprilie 2013; și, mutatis mutandis, Poede împotriva României, nr. 40.549/11, pct. 56 – 57, 15 septembrie 2015].

79. Nu se poate considera că reclamanții și-au pierdut interesul în privința cauzei, în măsura în care se pare că au cerut informații noi cu privire la progresul acesteia, au adresat întrebări cu privire la cauză și au primit răspunsuri în acest sens (supra, pct. 29). În plus, era în interesul lor să aștepte rezultatul anchetei înainte de a iniția orice altă acțiune (de exemplu, să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a relelor tratamente sau discriminării), pentru a cunoaște identitatea vinovaților (a se vedea Varnava și alții, citată anterior, pct. 164).

80. În sensul art. 35 din Convenție, rezultă că termenul de 6 luni începe să curgă de la data hotărârii definitive pronunțate în cauză, adică din 9 august 2012 (supra, pct. 33). În consecință, formulând plângerea în fața Curții la 6 februarie 2012, reclamanții au respectat termenul de 6 luni în cauză.

Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă.

2. Alte motive de inadmisibilitate

81. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

Hotărârea CEDO în Cauza M.C. și A.C. împotriva României was last modified: mai 23rd, 2017 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter