Hotărârea CEDO în Cauza Călin şi alţii împotriva României

3 iul. 2017
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 5723

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

a) Reclamanții

72. Reclamanții precizează că durata termenelor de prescripție în vigoare la momentul nașterii lor conferea un caracter iluzoriu acțiunii în stabilirea paternității, în măsura în care aceasta era subordonată diligenței mamei lor sau a reprezentantului lor legal în termen de un an de la nașterea lor. Astfel, aceștia nu au beneficiat niciodată, ei înșiși, de dreptul efectiv la o astfel de acțiune și nici de o cale de atac alternativă pentru a face să prevaleze realitatea biologică și socială în fața prezumțiilor legale.

(i) Cererea nr. 25.057/11

73. Primul reclamant consideră că legislația națională ar trebui să prevadă un mecanism care să asigure prevalența realității biologice față de prezumțiile legale. Acesta a amintit că dreptul la stabilirea filiației față de tată este un drept nepatrimonial care trebuie să fie imprescriptibil și că legislația trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice.

(ii) Cererea nr. 34.739/11

74. A doua reclamantă precizează că, în cazul său, termenul de prescripție s-a împlinit în ziua primei sale aniversări. Aceasta amintește că, până nu împlinesc vârsta de 14 ani, copiii nu au capacitate de exercițiu și că drepturile lor depind de diligența mamei lor sau a reprezentantului lor legal. De asemenea, aceasta consideră că un copil nu poate fi sancționat și nici lipsit de drepturile sale de a cunoaște realitatea biologică și de a avea un tată din cauza unor fapte imputabile unui terț.

75. Reclamanta explică faptul că ea a introdus acțiunea în stabilirea paternității de îndată ce un astfel de drept i-a fost recunoscut de dreptul intern. Aceasta subliniază că Legea nr. 288/2007 modificase Codul familiei, prevăzând imprescriptibilitatea acțiunii în stabilirea paternității. Aceasta adaugă că legea acorda prioritate intereselor copilului și posibilității de a stabili realitatea biologică și socială a relațiilor dintre copil și tatăl său.

76. Aceasta mai adaugă că, în prezenta cauză, nu este vorba de o aplicare retroactivă a unei legi civile, având în vedere caracterul nepatrimonial al dreptului respectiv. În opinia sa, orice drept având ca obiect starea civilă a persoanelor este perpetuu și imprescriptibil. Aceasta precizează că termenul de prescripție prevăzut de lege la data nașterii sale constituia o excepție față de dreptul comun privind starea civilă a persoanelor și că, în dreptul intern, nu a avut un drept actual de a introduce o acțiune în stabilirea paternității decât după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007. Aceasta consideră că deosebirea făcută între persoanele născute anterior și cele născute ulterior intrării în vigoare a legii sus-menționate este lipsită de temei.

b) Guvernul

77. Guvernul invocă în primul rând faptul că reclamanții nu au acționat cu diligență pentru a-și exercita drepturile în plan intern. În acest sens, Guvernul susține că reclamanții au introdus acțiuni în stabilirea paternității fără să respecte termenul prevăzut în acest scop de legea în vigoare la data nașterii lor. De asemenea, reclamanții din cererile nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11 au introdus aceste acțiuni după ce acțiunile anterioare le-au fost respinse ca tardiv introduse sau pe motiv de nerespectare a normelor de procedură.

78. Guvernul precizează că legea aplicabilă reclamanților la momentul nașterii lor și al introducerii primelor acțiuni în stabilirea paternității le acorda pe deplin posibilitatea de a afla identitatea tatălui stabilind totodată termene clare pentru introducerea acțiunii. În opinia sa, aceste termene aveau ca scop să asigure securitatea juridică, să împiedice sesizarea instanțelor cu plângeri tardive și să protejeze potențialii pârâți de plângeri vexatorii și neîntemeiate. Termenul de prescripție îi încuraja pe petenți să dea dovadă de promptitudine în revendicarea propriilor drepturi. Guvernul subliniază lipsa de diligență a reclamanților din prezentele cauze, care au așteptat mulți ani înainte de a sesiza instanțele interne cu acțiunile lor. De asemenea, reclamanții au așteptat mai mulți ani până să sesizeze Curtea ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale. În plus, reclamanții nu au invocat circumstanțe particulare de natură să justifice absența oricărui demers oficial din partea lor într-o perioadă atât de lungă.

79. Făcând trimitere la jurisprudența Curții [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26.111/02, CEDO 2006-I (fragmente); Shofman împotriva Rusiei, nr. 74.826/01, 24 noiembrie 2005; și, mutatis mutandis, Phinikaridou împotriva Ciprului, nr. 23.890/02, pct. 51, 20 decembrie 2007], Guvernul precizează că stabilirea unui termen de prescripție nu este în sine incompatibilă cu Convenția și că este necesar să se examineze în fiecare cauză dacă acest termen este în concordanță cu Convenția. Acesta subliniază că art. 8 din Convenție protejează, pe lângă interesele copilului, drepturile presupusului tată și că este necesară protejarea acestuia din urmă de plângeri tardive referitoare la fapte care datează de mulți ani. De asemenea, acesta precizează că interesele terților (în principal, familia presupusului tată) sunt puse în discuție.

80. Guvernul explică în continuare că nu există nicio obligație a legiuitorului național de a atribui efect retroactiv unei legi anumite. Făcând trimitere la Cauza Rafinăriile elene Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei (9 decembrie 1994, pct. 49, seria A, nr. 301-B), acesta amintește că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția existenței unor motive imperioase de interes general, oricărei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției în scopul influențării deznodământului judiciar al unui litigiu. În opinia sa, autoritățile naționale s-au limitat, în speță, la a acorda prioritate principiilor securității juridice și neretroactivității legii, în conformitate cu principiile Convenției.

81. În sfârșit, Guvernul precizează că autoritățile române au modificat dispozițiile legale privind termenul de prescripție și că, în conformitate cu Legea nr. 288/2007, copilul avea dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității în orice moment. Acesta precizează că legiuitorul român a decis astfel să acorde prioritate interesului copilului pentru stabilirea legăturii de filiație cu persoana pe care o consideră tatăl său natural.

2. Aprecierea Curții

a) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenție

82. Curtea observă că reclamanții, născuți în afara căsătoriei, au încercat să obțină pe cale judiciară recunoașterea legăturii lor juridice cu persoanele pe care le consideră a fi tații lor stabilind adevărul biologic. În fața Curții, aceștia se plâng că termenul prevăzut de lege la data nașterii lor și care le era opozabil ca urmare a Deciziei Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 i-a lipsit de posibilitatea de a obține stabilirea, în fața instanțelor interne, a filiației lor față de tată.

83. Curtea reamintește că nașterea și în special circumstanțele acesteia intră în sfera “vieții private” a copilului și ulterior a adultului, garantată de art. 8 din Convenție [Odievre împotriva Franței (MC), nr. 42.326/98, pct. 29, CEDO 2003-III]. Respectarea vieții private impune ca fiecare persoană să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identității sale de ființă umană, iar dreptul unei persoane la astfel de informații este esențial, având în vedere influența lor asupra formării personalității (a se vedea, de exemplu, Mikulic împotriva Croației, nr. 53.176/99, pct. 53 – 54, CEDO 2002-I; și Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, 53, seria A, nr. 160, pct. 36 – 37 și 39). Aceasta include obținerea de informații necesare pentru aflarea adevărului despre un aspect important al identității persoanei sale, de exemplu identitatea părinților săi biologici (Jäggi împotriva Elveției, nr. 58.757/00, pct. 25, CEDO 2006-X; și Backlund împotriva Finlandei, nr. 36.498/05, pct. 37, 6 iulie 2010).

84. În consecință, faptele cauzei intră în domeniul de aplicare a art. 8 din Convenție.

b) Cu privire la respectarea art. 8 din Convenție

85. Curtea reamintește că art. 8 din Convenție urmărește, în esență, să protejeze persoanele împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice; la acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pozitive pot implica adoptarea unor măsuri pentru respectarea vieții private, chiar și în ceea ce privește relațiile dintre persoane (Kroon și alții, citată anterior, pct. 31; și Röman împotriva Finlandei, nr. 13.072/05, pct. 45, 29 ianuarie 2013). Limita dintre obligațiile pozitive și negative care îi revin statului în temeiul art. 8 nu se pretează totuși unei definiții precise, deși principiile aplicabile lor sunt similare. Pentru a stabili dacă există o obligație pozitivă este necesar să se țină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesul general și interesele individului; de asemenea, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere atât în privința obligațiilor pozitive, cât și a obligațiilor negative (Mikulic, citată anterior, pct. 57 – 58; și Odievre, citată anterior, pct. 40).

86. Curtea reamintește, de asemenea, că sarcina sa nu este de a se substitui autorităților naționale competente să soluționeze litigiile interne în materie de paternitate; rolul său este de a examina, din perspectiva Convenției, deciziile pronunțate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere (Konstantinidis împotriva Greciei, nr. 58.809/09, pct. 43, 3 aprilie 2014, Röman, citată anterior, pct. 46; și Rózanski împotriva Poloniei, nr. 55.339/00, pct. 62, 18 mai 2006).

(i) Cu privire la chestiunea dacă respingerea acțiunilor reclamanților era “prevăzută de lege” și urmărea un scop legitim

87. Curtea observă că reclamanții nu contestă faptul că respingerea acțiunilor acestora în stabilirea paternității era “prevăzută de lege”.

88. În acest sens trebuie observat că instanțele interne au respins acțiunile reclamanților bazându-se pe decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 care, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, este de aplicabilitate imediată, chiar și în litigiile în curs de judecată (supra, pct. 38). În temeiul acestei decizii, instanțele interne au aplicat așadar art. 60 alin. (1) din Codul familiei, care prevedea că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului. Prin urmare, Curtea consideră că respingerea acțiunilor reclamanților era “prevăzută de lege”.

Curtea constată că Curtea Constituțională și instanțele interne au considerat necesar să protejeze principiul neretroactivității legii civile și, astfel, să asigure securitatea juridică.

90. Curtea admite într-adevăr că stabilirea filiației poate avea repercusiuni considerabile nu doar asupra vieții private și de familie a rudelor apropiate ale pretinsului tată, ci și asupra situației lor patrimoniale, ceea ce permite legiuitorului să reglementeze chestiunile legate de filiație (Konstantinidis, citată anterior, pct. 52; și Pascaud împotriva Franței, nr. 19.535/08, pct. 59 și 62, 16 iunie 2011). Ingerința în litigiu avea, așadar, ca scop protejarea “drepturilor și libertăților altora”.

91. Rămâne de stabilit dacă, în circumstanțele particulare ale prezentelor cauze, ingerința era “necesară într-o societate democratică”.

(ii) Cu privire la necesitatea ingerinței

92. Pentru a se pronunța dacă art. 8 din Convenție a fost sau nu respectat, Curtea trebuie nu doar să cântărească interesele persoanei față de interesul general al colectivității în ansamblu, ci și să cântărească interesele private concurente aflate în joc. În acest sens trebuie observat că expresia “orice persoană” prevăzută la art. 8 din Convenție se aplică atât copilului, cât și presupusului tată. Pe de o parte, există dreptul la cunoașterea propriilor origini – care are fundamentul în interpretarea extinsă a noțiunii de viață privată (Odievre, citată anterior, pct. 42). Persoanele aflate în situația reclamanților au un interes vital, protejat de Convenție, de a obține informațiile care le sunt indispensabile pentru a afla adevărul despre un aspect important al identității lor personale și a înlătura orice incertitudine în această privință (Mikulic, citată anterior, pct. 64 și 65). Pe de altă parte, nu se poate nega interesul unui presupus tată de a fi protejat de plângeri tardive referitoare la fapte care datează de mulți ani. În sfârșit, pe lângă interesele concurente care tocmai au fost menționate, mai pot intra în discuție alte interese, de exemplu, cele ale unor terți, în esență familia presupusului tată, precum și interesul general pentru securitatea juridică (Backlund, citată anterior, pct. 46; și Röman, citată anterior, pct. 51).

93. În speță, Curtea constată că situația reclamanților este oarecum diferită de cea descrisă în cauzele examinate până acum. Dacă în cauzele Phinikaridou, Konstantinidis și Backlund, sus-menționate, reclamanții nu au putut să introducă o acțiune în stabilirea paternității în termenul prevăzut de lege pe motiv că nu cunoșteau identitatea presupusului lor tată natural, în prezenta cauză, motivul ține de absența capacității depline de exercițiu a reclamanților pentru a introduce o astfel de acțiune în cursul termenului de prescripție.

94. În această privință trebuie constatat că legea aplicabilă în speță prevedea ca moment de începere a termenului de prescripție un moment obiectiv, și anume data nașterii reclamanților. Astfel, prevederile Codului familiei în versiunea în vigoare în momentul nașterii reclamanților protejau interesele unui copil a cărui mamă sau al cărui reprezentant legal a introdus o acțiune în stabilirea paternității în termenul prevăzut de lege. În schimb, Codul familiei nu conținea prevederi cu privire la persoanele aflate în situația reclamanților, ai căror reprezentanți legali nu au introdus acțiuni în stabilirea paternității în termenul prevăzut de lege.

95. Astfel, în prezentele cauze, termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în stabilirea paternității s-a împlinit atunci când reclamanții au împlinit vârsta de un an, deci cu mult timp înainte ca aceștia să aibă capacitate deplină de exercițiu pentru a introduce ei înșiși o acțiune în stabilirea paternității. Prin urmare, reclamanții depindeau de diligența mamei lor sau a reprezentantului lor legal pentru a introduce o acțiune în stabilirea paternității și, având în vedere că aceștia din urmă nu au făcut-o, reclamanții nu au avut niciodată posibilitatea de a introduce personal o astfel de acțiune. Dacă primului reclamant i s-a aplicat prescripția din cauza inacțiunii mamei sale, aceeași constatare este valabilă pentru cea de-a doua reclamantă, a cărei mamă nu a urmat în mod corect procedura internă.

96. În acest context, Curtea consideră importantă precizarea că, în cadrul examinării cauzei Phinikaridou, citată anterior, a efectuat o cercetare comparativă a legislației statelor contractante cu privire la acțiunile având ca obiect recunoașterea paternității. Cercetarea a arătat că nu există o abordare uniformă în materie. Spre deosebire de pașii făcuți pentru procedurile în recunoașterea sau în tăgada paternității introduse de tați, potrivit acestui raport, un mare număr de state nu prevedeau un termen de prescripție pentru acțiunile în stabilirea paternității introduse de copii. S-a constatat, astfel, o tendință de a proteja mai mult dreptul copilului la stabilirea filiației față de tată (Phinikaridou, citată anterior, pct. 58).

97. În statele care prevedeau un termen de prescripție pentru acțiunile introduse de copii, durata acestui termen era cuprinsă între un an și 30 de ani. Deși există diferențe în definirea noțiunii dies a quo, majoritatea acestor state lăsau să curgă termenul fie de la împlinirea vârstei majoratului copilului, fie de la pronunțarea unei hotărâri definitive prin care se infirma paternitatea, chiar dacă copilul a avut cunoștință de aspecte ale identității tatălui său, fără excepție (Phinikaridou, citată anterior, pct. 59).

98. Curtea consideră că, în principiu, termenul de un an existent în legislația română nu este lipsit de caracter rezonabil din perspectiva duratei sale. În schimb, problema o constituie dies a quo deoarece, în aceste cauze, lasă să curgă un termen care nu permite deloc compensarea lipsei de acțiune din partea mamei sau a reprezentantului legal cât timp copilul a fost minor (a se compara cu Cauza Konstantinidis, citată anterior, pct. 54, în care Curtea a considerat că termenul de prescripție de un an prevăzut de legislația elenă în beneficiul copilului nu era neîntemeiat pentru că începea să curgă de la împlinirea vârstei majoratului și permitea astfel compensarea lipsei de acțiune din timpul minoratului). Curtea constată astfel că stabilirea termenului de prescripție, așa cum și-a produs efectele în speță, a restrâns dreptul reclamanților de a introduce acțiuni în stabilirea paternității ducând până la stingerea acestuia.

99. Curtea reamintește apoi că a apreciat deja că termenele de prescripție rigide sau alte obstacole în calea acțiunilor în stabilirea paternității care se aplică chiar dacă reclamanții nu au cunoștință de identitatea presupusului lor tată înainte de împlinirea termenului de prescripție (Phinikaridou, citată anterior, pct. 56; Backlund, citată anterior, pct. 48; și Röman, citată anterior, pct. 52) încalcă art. 8 din Convenție. Curtea consideră că acest criteriu trebuie să fie luat în considerare în prezentele cauze. Curtea constată în această privință că dreptul intern nu prevede nicio excepție care le-ar fi permis reclamanților să introducă ei înșiși o acțiune în stabilirea paternității la împlinirea vârstei majoratului (Konstantinidis, citată anterior) sau într-un anumit termen ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, care a conferit caracter imprescriptibil dreptului copiilor născuți după intrarea în vigoare a acesteia de a introduce o acțiune în stabilirea paternității.

100. În plus, Curtea observă că reiese clar din Decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 și din hotărârile pronunțate de instanțele interne că s-a acordat o importanță mai mare interesului general reprezentat de securitatea juridică și drepturilor și intereselor concurente ale tatălui și familiei acestuia decât dreptului reclamanților de a-și cunoaște originile. Curtea consideră însă că o restrângere atât de radicală adusă dreptului reclamanților de a introduce o acțiune în stabilirea paternității necesita din partea instanțelor române punerea în balanță a intereselor implicate. Curtea observă că, atunci când au respins acțiunile reclamanților, instanțele interne nu au luat în considerare în niciun moment dreptul acestora de a-și cunoaște ascendența și dreptul acestora la stabilirea filiației față de tată.

101. Astfel, în Decizia sa din 9 decembrie 2008, Curtea Constituțională nu a examinat interesele persoanelor aflate în situația reclamanților și a acordat prioritate principiului neretroactivității legii civile fără să pună în balanță interesele implicate (supra, pct. 44). Deși este adevărat că Curtea Constituțională este garantul constituționalității legilor și al principiului neretroactivității legii civile, nu este mai puțin adevărat că în Constituție se prevede ocrotirea vieții private și prioritatea reglementărilor internaționale, astfel încât punerea în balanță a tuturor intereselor ar fi putut conduce la o dezbatere la nivel intern. Ulterior, instanțele interne au urmat decizia Curții Constituționale. În opinia Curții, nu s-a demonstrat suficient în ce mod interesul general de protejare a securității juridice a legăturilor de familie sau interesul presupusului tată are prioritate față de dreptul reclamanților de a avea cel puțin o posibilitate de a stabili în justiție filiația față de tată. În această privință, Curtea reamintește că scopul Convenției este apărarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective [a se vedea, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37; și Karoussiotis împotriva Portugaliei, nr. 23.205/08, pct. 84, CEDO 2011 (fragmente)].

102. Pe de altă parte, Curtea ia act de evoluția dreptului român în materie de filiație, evoluție care se dovedește favorabilă prevalenței realității biologice asupra ficțiunilor legale. Astfel, conform noului Cod civil, acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă în timpul vieții copilului (supra, pct. 42). Totuși, reclamanții nu au putut să beneficieze de această evoluție a dreptului român din cauza Deciziei Curții Constituționale din 9 decembrie 2008.

103. Având în vedere cele de mai sus și chiar ținând cont de marja de apreciere de care dispune statul, Curtea consideră că instanțele naționale nu au menținut un “echilibru just” între diversele interese implicate și că, prin urmare, ingerința în dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private nu a fost proporțională cu scopurile legitime urmărite.

104. În consecință, Curtea constată încălcarea art. 8 din Convenție.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

105. În observațiile sale din 9 aprilie 2013, a doua reclamantă a invocat și art. 6 § 1 din Convenție, plângându-se de nerespectarea dreptului său de acces la instanță. Curtea consideră că acesta este un nou capăt de cerere, pe care reclamanta nu l-a menționat în formularul de cerere, și că nu constituie un capăt de cerere asupra căruia părțile au făcut schimb de observații. Prin urmare, nu este necesară examinarea lui în prezenta cerere [Piryanik împotriva Ucrainei, nr. 75.788/01, pct. 19 – 20, 19 aprilie 2005; M.C. și alții împotriva Italiei, nr. 5.376/11, pct. 54, 3 septembrie 2013; și Dumitrescu împotriva României (dec.), nr. 23.858/08, pct. 38 – 39].

III. Cu privire la art. 46 și art. 41 din Convenție

A. Cu privire la art. 46 din Convenție

106. Pasajele relevante ale art. 46 din Convenție prevăd următoarele:

„1. Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

106. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri, care supraveghează executarea ei”.

107. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46, părțile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți, Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă, în special, că statul pârât declarat răspunzător pentru încălcarea obligațiilor sale prevăzute de Convenție trebuie să aleagă, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, după caz, măsurile individuale care trebuie adoptate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și a remedia pe cât posibil efectele acesteia, indiferent dacă reclamantul a solicitat sau nu acordarea unei reparații echitabile. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, să își aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligației sale legale în conformitate cu art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile din hotărârea Curții (McCaughey și alții împotriva Regatului Unit, nr. 43.098/09, pct. 142, CEDO 2013 și trimiterile citate acolo).

108. Totuși, pentru a ajuta statul pârât să își îndeplinească obligațiile prevăzute la art. 46, Curtea poate încerca să indice tipul de măsuri, individuale și/sau generale, care ar putea fi luate pentru a stopa situația constatată [Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, pct. 194, CEDO 2004-V; Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 255, CEDO 2012; și M.D. și alții împotriva Maltei, nr. 64.791/10, pct. 87, 17 iulie 2012].

109. În speță, Curtea consideră că este necesar, în baza constatării încălcării art. 8 din Convenție, să indice măsurile individuale de executare în cadrul prezentei hotărâri. Curtea reamintește că a constatat încălcarea acestui articol în principal din cauza imposibilității primilor doi reclamanți de a introduce în mod valid o acțiune în stabilirea paternității în fața instanțelor interne. De asemenea, Curtea a observat nereguli la punerea în balanță, de către instanțele interne, a tuturor intereselor implicate atunci când au examinat cauzele. Curtea consideră că, pentru a înlătura consecințele încălcării drepturilor primilor doi reclamanți, autoritățile ar trebui să se asigure că aceștia vor avea posibilitatea de a introduce la instanțele interne o acțiune în stabilirea paternității în cadrul căreia toate interesele implicate vor fi puse în balanță. Cu toate acestea, nimic din prezenta hotărâre nu trebuie să fie interpretat ca exprimând vreo opinie despre modul de soluționare a unei astfel de acțiuni.

110. În plus, Curtea consideră că lacunele identificate în aceste cauze pot conduce în viitor la alte cereri întemeiate. Prin urmare, Curtea recomandă statului pârât să aibă în vedere măsurile generale necesare pentru a asigura respectarea dreptului la viață privată al persoanelor respective.

B. Cu privire la art. 41 din Convenție

111. În conformitate cu art. 41 din Convenție:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

1. Prejudiciu

112. Primul reclamant solicită suma de 485.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit, constând în neliniștea cauzată de incertitudinea legată de filiația sa și atingerile aduse imaginii sale de avocat în urma respingerii acțiunii sale în justiție.

113. A doua reclamantă solicită suma de 42.020 EUR pentru prejudiciul material, reprezentând echivalentul obligației de întreținere la care consideră că ar fi avut dreptul dacă și-ar fi putut stabili filiația față de tată. Aceasta mai solicită 50.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a neliniștii cauzate de incertitudinea legată de filiația sa și de lipsa afecțiunii paterne.

114. În ceea ce privește prejudiciul material solicitat de a doua reclamantă, Guvernul precizează că acesta nu poate fi calculat în funcție de succesul unei acțiuni în stabilirea paternității, nici în baza sumelor pe care instanța competentă ar fi putut să le acorde în urma unei astfel de acțiuni.

115. Guvernul solicită Curții să constate că o eventuală hotărâre de constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral. Acesta mai consideră că sumele solicitate de primul reclamant și a doua reclamantă sunt excesive în raport cu jurisprudența Curții în materie.

116. Curtea consideră că prejudiciul material pretins de a doua reclamantă nu a fost stabilit în mod suficient și respinge această pretenție. În schimb, Curtea consideră necesar să i se acorde fiecărui reclamant suma de 4.500 EUR pentru prejudiciul moral.

2. Cheltuieli de judecată

117. Primul reclamant solicită suma de 6.000 EUR, corespunzătoare cheltuielilor suportate în procedura internă pentru expertize, înfățișarea martorilor și taxa de timbru. Actele doveditoare depuse la dosar corespund unei sume de aproximativ 300 EUR.

118. A doua reclamantă solicită suma de 4.104 EUR pentru onorariul avocatului aferent procedurilor interne și în fața Curții, precum și pentru cheltuielile de corespondență. Aceasta a depus la dosar facturile aferente sumelor plătite avocatului ca să o reprezinte în fața instanțelor interne și a Curții, precum și cele aferente cheltuielilor de traducere și de corespondență cu Curtea.

119. Guvernul precizează că cheltuielile pretinse de primul reclamant sunt doar parțial susținute de documente justificative. În plus, acesta observă că a doua reclamantă a omis să trimită copia eventualului contract de asistență juridică sau detalii despre numărul de ore de asistență juridică de care a beneficiat. Acesta consideră de asemenea că onorariul pretins este excesiv în raport cu asistența juridică pe care avocatul a oferit-o efectiv clientei sale. În ceea ce privește justificarea cheltuielilor de corespondență, în cuantum de 25 lei românești (RON), Guvernul observă că chitanța trimisă este ilizibilă și nu permite identificarea unei eventuale legături cu procedura în fața Curții.

120. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În speță, ținând seama de documentele pe care le deține și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil să acorde primului reclamant suma de 300 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă, iar celei de a doua reclamante suma de 4.104 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă și pentru procedura în fața Curții.

3. Dobânzi moratorii

121. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

    PENTRU ACESTE MOTIVE,

    CURTEA:

1. hotărăște, în unanimitate, să conexeze cererile;

2. declară, în unanimitate, admisibile cererile nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11;

3. declară, în majoritate, inadmisibilă cererea nr. 20.316/12;

4. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din Convenție în cererile nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11;

5. hotărăște, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 4.500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, fiecărui reclamant din cauzele nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11, pentru prejudiciul moral;

(ii) 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, reclamantului din Cauza nr. 25.057/11;

(iii) 4.104 EUR (patru mii o sută patru euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, reclamantei din Cauza nr. 34.739/11;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

(…)

Hotărârea CEDO în Cauza Călin și alții împotriva României was last modified: iulie 3rd, 2017 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter