Gheorghe Piperea despre darea în plată: „În momentul în care cineva efectuează darea în plată, se stinge datoria, inclusiv datoria față de acel colector de creanțe”
Conferința „Totul despre darea în plată” a avut loc miercuri, 20 aprilie, la Palatul Parlamentului, și a fost moderată de Alexandru Sandu, Comisia de economie și mediu de afaceri, TNL și Ștefan Spiridon, Comisia de justiție și drepturi cetățenești, TNL.
În cadrul conferinței au vorbit:
- Prof. univ. dr. av. Gheorghe Piperea – membru în Baroul București, specialist în insolvență;
- Daniel Zamfir – deputat, inițiatorul Legii privind darea în plată;
- Răzvan Mironescu – deputat, co-inițiator al Legii privind darea în plată.
Vă oferim, în continuare, un rezumat al prezentării domnului prof. univ. dr. av. Gheorghe Piperea:
Stingerea datoriei
Această dare în plată a fost considerată o soluție foarte bună, nu pentru a determina, pentru a genera niște pierderi creditorilor sau, mai ales, băncilor, ci pentru a se împărți riscul între creditor și debitor.
Omul acela care ajunge să dea în plată o casă își asumă următorul risc: a plătit 25% avans la momentul în care a încheiat contractul, a plătit 30-40% din prețul bunului pe o perioadă de 7 ani sau mai mult, dar el preferă să piardă acei bani, bunul respectiv, precum și investițiile emoționale, pentru a se libera de datorii.
Acesta este efectul cel mai important al dării în plată: în momentul în care cineva efectuează darea în plată, se stinge datoria, inclusiv datoria față de acel colector de creanțe.
Legea se aplică doar consumatorilor
În loc de persoană fizică, cum era inițial prevăzut, în urma cererii de reexaminare a Președintelui, s-a folosit termenul de «consumator» care este foarte precis reglementat în legislația protecției consumatorilor. Aceasta înseamnă că Legea nu se aplică dezvoltatorilor imobiliari și oricăror altor categorii de persoane care n-ar face din creditul acesta imobiliar sau ipotecar o chestiune de natură familială sau personală, ci o chestiune de afaceri.
Dezvoltatorul imobiliar, cel care face o afacere, și nu o chestiune de natură personală, nu are nevoie de această lege pentru că este un profesionist, un comerciant. Comerciantul, dacă are o problemă de natură financiară, are la dispoziție o lege din 1995, Legea falimentului.
Persoanele care deja au fost executate silit
Acestea nu mai au de dat în plată ceva, pentru că acel bun a fost executat deja. Ar fi fost o discriminare nepermisă, dacă li s-ar fi permis celor care ar fi avut norocul ca în momentul intrării în vigoare a Legii să fie încă în acea casă, să li se șteargă datoria, în timp ce celorlalți să nu li se șteargă datoria.
Diferența constă în faptul că cei care nu mai au nimic de dat în plată trebuie să meargă, într-o primă fază, la bancă sau la creditorul de creanțe și să-i ceară să i se șteargă datoria, ca urmare a intervenției acestei Legi sau, dacă se refuză, să se meargă la instanță.
Înghețarea efectelor contractului
Important este că în ambele variante potențialul de procese este foarte, foarte redus. Legea a fost făcută încât să nu fie nevoie de procese, să nu fie nevoie de avocați. Potențialul de procese este mic, pentru că din momentul în care se face notificarea de dare în plată sau, respectiv, de ștergere a datoriei, se îngheață efectele contractului. Nu mai plătești rate, nu mai plătești penalități.
Dacă o bancă sau un colector de creanțe intenționează să formuleze o contestație, să declanșeze un proces împotriva acelui debitor sau consumator, va face acest lucru doar dacă are niște motive foarte speciale: dacă consideră că este vorba despre o fraudă, despre un infractor care face darea în plată, pentru că, altfel, ar trebui să suporte efectul înghețării consecințelor contractului pe toată durata acestui proces.
Succesiune de trei contracte
Legea nu este o modalitate de intervenție în contracte. Legiuitorul nu intervine în contracte. Legea pune în practică o succesiune de trei contracte:
1. Într-o primă fază, se emite acea notificare, debitorul așteaptă 30 de zile un răspuns de la bancă sau de la colectorul de creanțe. Răspunsul va consta în ceea ce este necesar sau util pentru debitor, în ideea reechilibrării contractului, în așa fel încât să poată plăti rate și acum, și peste 20 de ani, dar să poată plăti și, în același timp, să își păstreze casa. Dacă în aceste 30 de zile nu se încheie un nou contract care să echilibreze drepturile și obligațiile părților, deși principalul scop al Legii este să se creeze această negociere, urmează pasul doi:
2. Se merge la notar și se așteaptă două zile pentru a se efectua transferul dreptului de proprietate asupra acelui bun ipotecat de la debitor la bancă. Dacă se realizează acest transfer, efectul imediat este că se șterg toate datoriile viitoare ale debitorului. Debitorul rămâne fără proprietate asupra ipotecii, dar are câștigul că redevine un om liber.
3. Dacă nici la notar nu vine banca, atunci se merge la judecător și judecătorului i se cere să constate transferul de proprietate. Este tot un contract, e o hotărâre care ține loc de act autentic de înstrăinare.
Pe toată perioada aceasta, în toți acești trei pași procedurali, contractul este înghețat, indiferent că este vorba despre un contract care este în derulare, fără să se fi ajuns la executarea silită a bunului, sau de un contract în derulare, după ce se va fi executat silit și evacuat omul.
Retroactivitate vs. activitate a legii
Retroactivitatea înseamnă că o lege care intră în vigoare astăzi se aplică unor situații care deja au fost consumate, efectele unor contracte care deja s-au consumat.
Activitatea legii înseamnă că legea nouă se aplică efectelor unui contract, unei situații juridice care se reverberează în timp, care se produc în timp, după data intrării în vigoare a legii.
Dacă un contract a fost încheiat în 2005 și are efecte și după data în care intră în vigoare Legea dării în plată, se presupune că 15-20 mai 2016, atunci Legea se aplică acelor efecte care se vor fi produs după data de 15 mai 2016, nu și efectelor care deja au fost epuizate până în momentul intrării în vigoare.
