Garanţiile personale. Mijloacele juridice de garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul să plătească acestuia datoria debitorului

15 nov. 2022
Vizualizari: 587
  • Legea nr. 71/2011: art. 163
  • NCC: art. 1266 alin. (1)
  • NCC: art. 1443
  • NCC: art. 1445
  • NCC: art. 2158
  • NCC: art. 2164
  • NCC: art. 2279
  • NCC: art. 2323
  • NCC: art. 2429
  • NCPC: art. 139
  • NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 453 alin. (2)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5 6 şi 8
  • NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 11 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. Mircea și D. Claudia, ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar la restituirea, în favoarea reclamantei, a sumei de 48.000 euro, în echivalent RON la cursul de schimb B.N.R. de la data plății efective, acordată cu titlu de împrumut pârâtei B., prin contractul de împrumut garantat cu ipotecă încheiat la 12 noiembrie 2014; să se dispună obligarea pârâților în solidar la plata, în favoarea reclamantei, a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei împrumutate, calculate de la 12 februarie 2015, data scadenței, și până la data plății efective; să se constate că pârâții E. au constituit o ipotecă în favoarea reclamantei asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, în suprafață de 50,21 m.p., de sub B.1., pentru garantarea restituirii sumei împrumutate; cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 130 din 28 ianuarie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la dosarul nr. x/2016:

I.1.1. Contrar opiniei recurentei, nu poate fi reținută motivarea străină de natura cauzei a deciziei, prin raportare la dispozițiile legale care guvernează regimul juridic al contractului de împrumut de consumație.

Această ipoteză, reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune ca judecătorul litigiului să recurgă, în soluționarea cauzei, la instituții juridice care nu au legătură cu speța dedusă judecății. Or, pe lângă împrejurarea că art. 2158 C. civ. reprezintă temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, deci, chiar în viziunea recurentei, cauza supune dezbaterii și trebuie cenzurată din perspectiva acestui text de lege, norma juridică respectivă este și incidentă în prezentul proces, de vreme ce actul juridic încheiat între părți constituie un contract de împrumut garantat cu ipotecă. Pe de altă parte, garanția pe care au constituit-o intimații pârâți E., potrivit acestui contract, nu poate fi privită independent de obligația principală a debitoarei B. și care derivă tocmai din contractul de împrumut, dat fiind raportul principal-accesoriu și interdependența dintre obligația principală și garanție.

Prin urmare, nu se poate considera că instanța de apel a aplicat dispoziții legale sau instituții juridice străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, deși, într-adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a făcut referire la un complex de dispoziții legale care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la admiterea acțiunii și în contradictoriu cu pârâții garanți, Curtea nu era obligată să se raporteze la toate aceste norme, în sensul de a menționa motivele pentru care înlătură aplicabilitatea fiecăreia în parte, ci să furnizeze un raționament juridic fundamentat pe o analiză de ansamblu a dispozițiilor legale raportat la elementele de fapt ale speței, care să conducă, în mod convingător, la soluția adoptată, sens în care instanța de prim control judiciar a și procedat.

De asemenea, contrar celor susținute de recurentă, Curtea nu s-a limitat doar la evocarea dispozițiilor legale care reglementează contractul de împrumut (art. 2158, art. 2164), ci și la cele care vizează garanțiile obligațiilor, art. 2279 și art. 2323 C. civ., solidaritatea debitorilor conform art. 1445 din același cod, în alți termeni, s-a referit tocmai la acele norme juridice specifice raportului juridic dedus judecății.

Cât privește solidaritatea între debitori, la care recurenta a făcut referire în acțiunea introductivă de instanță din perspectiva art. 1443 C. civ., Curtea a arătat motivat de ce nu a fost reținută, în contextul în care pârâții E. nu s-au obligat la restituirea împrumutului acordat pârâtei B., obligația debitorului principal din acest contract este distinctă de cea a garantului, iar, conform art. 1445 C. civ., solidaritatea între debitori nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres de către părți sau prevăzută de lege.

În consecință, nu se poate reține că instanța de apel a realizat o examinare unilaterală și incompletă a căii de atac cu care a fost învestită, doar din perspectiva art. 2158 C. civ., în decizia atacată reflectându-se întreg raționamentul care a determinat confirmarea soluției primei instanțe în ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâților E. în dosarul nr. x/2016, nefiind incidentă ipoteza nemotivării hotărârii din art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A. Referitor la relevanța distincției între noțiunile de împrumutat și garant, contestată de recurentă, critica nu poate fi primită, întrucât, în mod evident, o astfel de analiză este importantă în condițiile în care regimul juridic aplicabil, din perspectiva naturii și a conținutului obligațiilor, dar și a efectelor contractului încheiat între părți, este diferit pentru debitorul principal față de garant, după cum, în mod corect, a menționat și Curtea de Apel. Astfel, nu se poate pune semnul egalității între debitorul împrumutat, căruia îi revine obligația de restituire a sumei de bani remise acestuia, potrivit art. 2164 C. civ., și garantul ipotecar, care nu are o asemenea obligație, ci, conform art. 2429 din același cod, suportă urmărirea bunului ipotecat în cazul în care, determinat de neîndeplinirea obligației garantate, creditorul ipotecar procedează în acest sens. Cu alte cuvinte, garantarea plății prin ipotecă implică obligația garantului de a afecta un bun, imobil sau mobil, în vederea acoperirii creanței creditorului, dacă debitorul principal nu își îndeplinește întocmai obligațiile contractuale. În temeiul unui contract de ipotecă, creditorul este îndreptățit ca, în situația nerespectării obligației de plată a împrumutatului, să procedeze la valorificarea bunului care formează obiectul ipotecii, iar, din suma de bani astfel obținută, să își acopere creanța. Garantul nu poate fi obligat direct la restituirea, către creditorul ipotecar, a sumei împrumutate debitorului principal decât dacă, pe lângă ipotecă, și-a asumat și o astfel de obligație.

În sensul celor menționate mai sus sunt și dispozițiile art. 163 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., conform cărora, în cazul în care constituitor al ipotecii este o terță persoană, aceasta va avea drepturile și obligațiile debitorului ipotecar, fără a fi însă supusă regimului garanțiilor personale. Or, garanțiile personale reprezintă tocmai mijloacele juridice de garantare a obligațiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta din urmă nu o va plăti el însuși (fideiusiunea, solidaritatea, indivizibilitatea ș.a.). În consecință, potrivit acestui text de lege, de vreme ce terțului care a constituit ipoteca nu îi este aplicabil regimul juridic al garanțiilor personale, creditorul ipotecar nu îi poate solicita executarea obligației pe care și-a asumat-o debitorul. Prestațiile debitorului și garantului ipotecar sunt diferite, în cazul celui din urmă, creditorul având doar posibilitatea urmăririi bunurilor ipotecate.

Nu se poate reține nici critica referitoare la neaplicarea normelor de drept material incidente în speță. În limitele motivelor de apel, prin care s-a susținut, în esență, că, prin garantarea obligației principale, pârâții E. s-au angajat și la executarea obligației debitoarei B., de restituire a împrumutului, toți cei trei participanți la contract fiind într-o solidaritate pasivă, Curtea a examinat aceste aspecte, soluția de respingere a căii de atac fiind determinată de aplicarea corectă a dispozițiilor legale relevante. Cum s-a arătat deja, instanța a stabilit că obligația de restituire a împrumutului revine persoanei împrumutate, raportat la art. 2158 și art. 2164 C. civ., că pârâții E. nu și-au asumat o astfel de obligație, fiind doar garanți ai executării obligației principale, și, procedând la distincția între garanțiile personale (art. 2279 și următoarele din același cod) și cele reale (art. 2323 și următoarele C. civ.), a considerat că intimații nu sunt într-o stare de solidaritate pasivă, care trebuie, în mod expres, stipulată în contract sau prevăzută de lege (art. 1445 C. civ.). Prin urmare, instanța de apel, raportându-se la criticile formulate de reclamantă în calea de atac, a uzat tocmai de acele norme juridice incidente în cauză. În plus, considerentele deciziei atacate se completează cu cele expuse de prezenta instanță în ceea ce privește efectele contractului de ipotecă, care nu pot genera, în sarcina garantului, obligația de restituire a împrumutului, confirmând, astfel, legalitatea hotărârii Curții de Apel.

Sunt neîntemeiate și susținerile recurentei conform cărora Curtea nu ar fi ținut seama de voința concordantă a părților contractante, rezultată din actul juridic încheiat între acestea, de efectele sale și că nu ar fi examinat acest aspect din perspectiva art. 1266 alin. (1) C. civ.. Instanța de apel a menționat, în cuprinsul deciziei, că nu poate fi primită critica apelantei potrivit căreia intenția reală a pârâților E. ar fi fost aceea de a răspunde, în mod solidar, cu împrumutata B., deoarece regimul juridic care guvernează raporturile dintre părți este cel stabilit de lege, arătând, în continuare, că nu se poate face confuzie între calitatea de garant și cea de debitor principal, aceștia fiind supuși unor regimuri juridice diferite, care cuprind dispoziții legale distincte și efecte juridice specifice. Ca atare, chiar dacă instanța de apel nu a făcut referire expresă la dispozițiile art. 1266 alin. (1) C. civ., care consacră regula de interpretare a contractelor potrivit voinței reale și comune a părților, nu se poate pune problema că nu s-ar fi examinat susținerile apelantei reclamante prin prisma acestui text de lege, din moment ce, din expunerea paragrafelor din hotărâre redate, dar și din întreg raționamentul Curții rezultă motivele pentru care instanța a înlăturat alegațiile părții, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Pornind tocmai de la obligațiile diferite asumate de pârâți prin contractul în discuție, în care doar B. are calitatea de împrumutat, iar E. fiind garanții obligației de restituire a împrumutului, de la regimul juridic distinct pentru cele două categorii de debitori și de la cerințele solidarității, care trebuie fie stipulată, în mod expres, în actul juridic, fie prevăzută de lege, Curtea a concluzionat că pârâții garanți nu s-au obligat, în solidar, cu debitoarea principală la executarea obligației acesteia din urmă, ci doar au garantat în vederea realizării creanței reclamantei. Prin urmare, instanța de prim control judiciar a argumentat, prin raportare și la regula de interpretare din art. 1266 C. civ., motivele pentru care a înlăturat criticile apelantei reclamante.

Nu se poate reține nici ignorarea naturii și scopului contractului, instanța de apel stabilind, în mod corect, în ceea ce îi privește pe intimații E., că aceștia și-au asumat să garanteze doar obligația debitorului principal, astfel încât nu pot fi obligați la restituirea împrumutului care cade în sarcina persoanei împrumutate. Natura contractului în privința pârâților este de constituire a unei ipoteci, garanție reală, iar scopul actului juridic este specific acestui tip de garanții, și anume de a permite reclamantei creditoare satisfacerea creanței din imobilul adus ca garanție, dar în condițiile permise de lege, prin declanșarea procedurii de executare a ipotecii astfel constituite, iar nu prin solicitarea directă a restituirii împrumutului de către garanți. Ca atare, nu se poate considera că, prin raționamentul exprimat în decizie, Curtea ar fi încălcat principiul executării conforme a obligațiilor, cum, în mod greșit, susține recurenta.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

De asemenea, contrar celor arătate de reclamantă, nu se poate considera că instanța de apel ar fi omis să analizeze efectele obligațiilor asumate de părți și că ar fi ignorat poziția de garanți a intimaților E.. Curtea a plecat tocmai de la această premisă, a calității de garanți, și de la regimul juridic și efectele diferite pe care le produc garanțiile în raport cu obligația principală, menționând, în mod corect, că pârâții E. nu pot fi angajați într-o solidaritate pasivă cu persoana împrumutată, B., întrucât, în sarcina lor, nu se naște nici același tip de obligație, iar solidaritatea, în cazul speței de față, nu este prevăzută de lege și nici stipulată prin contract. Voința garanților nu poate fi considerată o asumare implicită a executării debitorului principal, legea excluzând o astfel de interpretare conform art. 163 din Legea nr. 71/2011, enunțat mai sus.

Este neîntemeiată și critica referitoare la aspectele de jurisprudență, pe care Curtea nu le-a avut în vedere la pronunțarea soluției asupra căii de atac, precedentul judiciar nefiind izvor de drept decât atunci când legea prevede, în mod expres, un asemenea criteriu de referință, ceea ce nu este cazul pentru acest tip de litigii care au ca obiect pretenții derivând din contractul de împrumut garantat cu ipotecă.

În concluzie, nu sunt întrunite cerințele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, cărora li se subsumează criticile recurentei.

B. Nu se poate reține omisiunea Curții de a se pronunța asupra unui motiv de apel din perspectiva neanalizării dispozițiilor art. 1443 C. civ.. Motivul de apel trebuie privit în ansamblu, constituind un complet de argumente în fundamentarea aceleiași critici, argumente care nu necesită un răspuns separat, pentru fiecare dintre ele, atât timp cât din raționamentul instanței se poate deduce judecata realizată în legătură cu critica respectivă.

Această critică a vizat greșita confirmare de către instanța de apel a soluției primei instanțe, privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților E. în legătură cu cererea de obligare a acestora la restituirea împrumutului acordat pârâtei B., părți care, în opinia reclamantei, se aflau în solidaritate pasivă.

Deși nu a indicat, în mod expres, dispozițiile enunțate, Curtea a analizat cerințele acestui text de lege, care trebuie întrunite cumulativ, considerând că pârâții nu s-au obligat la aceeași prestație, E. fiind garanți, iar B. persoana împrumutată.

De asemenea, procedând la aplicarea dispozițiilor art. 1445 C. civ., privind izvoarele solidarității, a înlăturat existența unei obligații solidare între cei trei pârâți, răspunzând astfel, pe deplin, criticii apelantei reclamante, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru cele ce se vor arăta în continuare, judecata instanței de apel, din perspectiva interpretării și aplicării normelor de drept substanțial relevante, este și corectă.

C. Dispozițiile art. 1443 C. civ. vizează solidaritatea dintre debitori în cazul în care toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare dintre ei să poată fi ținut pentru întreg, iar executarea obligației de către unul dintre codebitori să-i libereze și pe ceilalți în raport cu creditorul. Prin urmare, textul de lege enunțat se referă la structura obligației (aceeași prestație), modalitatea de executare (fiecare dintre codebitori să fie ținut pentru întreg, astfel încât creditorul să aibă un drept de opțiune, conform propriilor interese, între debitorul sau debitorii de la care intenționează să obțină satisfacerea creanței) și la efectul executării (plata făcută de unul dintre ei liberează pe ceilalți față de creditor). Dispoziția legală implică, deci, o pluralitate de codebitori, care se află în raporturi juridice principale cu cealaltă parte raportat la întreaga prestație.

Totodată, dispozițiile art. 1443 C. civ. trebuie coroborate cu art. 1445, neputând fi înțelese cu ignorarea acestui din urmă text de lege, care limitează izvoarele solidarității. În alți termeni, indiferent de ceea ce semnifică instituția solidarității în condițiile art. 1443 C. civ., solidaritatea trebuie să fie prevăzută, în mod expres, în contractul încheiat între părți sau să fie reglementată de lege, principiul fiind cel al divizibilității obligației la care sunt ținuți codebitorii plurali, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel.

Contrar susținerilor recurentei, prestația la care s-au obligat pârâții nu este unică și nici cauza nu este identică, pentru a se putea pune problema incidenței art. 1443 C. civ., evident raportat și la îndeplinirea cerinței din art. 1445 din același cod. Cum s-a subliniat deja, prestația pârâtei B., debitorul principal, este de a restitui împrumutul acordat acesteia, în timp ce prestația pârâților garanți constă în grevarea bunurilor în favoarea creditorului ipotecar. Cauza este, de asemenea, distinctă, pentru debitor fiind obținerea împrumutului, în timp ce pentru pârâții E. fiind garantarea creditului acordat. În consecință, nu sunt îndeplinite cerințele art. 1443 C. civ., care se referă la aceeași prestație pentru fiecare debitor.

În ceea ce privește art. 1445 C. civ., deși considerentul este subsecvent față de neîntrunirea condițiilor art. 1443, trebuie menționat că nu sunt îndeplinite nici cerințele acestui text de lege.

În primul rând, susținerile referitoare la asumarea, prin contract, a solidarității între pârâți supun dezbaterii o chestiune de netemeinicie a deciziei, iar nu de nelegalitate, întrucât se referă la interpretarea clauzelor contractuale, actul juridic reprezentând un mijloc de probă în prezentul proces. Or, actuala structură a recursului, potrivit motivelor de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu permite evaluarea situației de fapt în raport cu probele administrate în cauză. În acest sens, Înalta Curte este ținută de cele stabilite, în fapt, de instanțele de fond, privind inexistența unei clauze de solidaritate în contractul încheiat între părți la 12 noiembrie 2014, fără să poată cenzura acest aspect care excede legalității hotărârii.

În consecință, cum nu se poate reține, în speță, o solidaritate convențională și nu se poate pune problema nici a unei solidarități legale, care își găsește aplicație doar în virtutea unui text legal, care să confere ipotezei prezentului litigiu acest caracter, nu se poate considera că sunt îndeplinite cerințele dispoziției enunțate, vizând izvoarele solidarității.

În concluzie, în mod corect, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe în ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâților E. în cererea având ca obiect obligarea acestora de a restitui împrumutul acordat pârâtei B. în baza contractului din 12 noiembrie 2014, nefiind îndeplinite condițiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la argumentele instanței de apel vizând instituția fideiusiunii, care, în opinia recurentei, sunt străine de natura cauzei, nici această critică nu poate fi primită. Considerentele Curții vizând necesitatea stipulării în contract a solidarității și în cazul fideiusorului din perspectiva art. 2300 C. civ. nu sunt decisive pentru soluționarea apelului, dar reprezintă un exemplu util la care instanța a recurs pentru o mai bună explicare a raționamentului expus, nefiind, deci, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. A. Criticii subsumate acestui punct din cererea de recurs, referitoare la analizarea situației pârâților E. doar din perspectiva unui text de lege neincident, respectiv art. 2164 C. civ., cu omisiunea aplicării dispozițiilor legale în materia garanțiilor, s-a răspuns deja în precedent, neimpunându-se reluarea considerentelor Înaltei Curți.

În privința susținerilor vizând ignorarea de către Curte a întregului material probator administrat în cauză, acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs, deoarece supun discuției o chestiune de netemeinicie a deciziei atacate.

B.C. În egală măsură, criticile referitoare la relevanța răspunsurilor la interogatoriile administrate pârâților E. și la valoarea probatorie a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. x/11 octombrie 2013 de B.N.P.A. „Repede” în configurarea modalității de desfășurare a relațiilor contractuale dintre părți pun în dezbatere aspecte de fapt ale litigiului, necenzurabile în recurs.

Cât privește nepronunțarea Curții asupra motivului de apel legat de omisiunea primei instanțe de a examina răspunsurile la interogatorii, susținerea recurentei este nereală, în condițiile în care instanța de apel a menționat că Tribunalul a procedat la o analiză suficientă și adecvată a probelor administrate, și anume a acelora care conduceau la corecta soluționare a pricinii, neputându-se imputa instanței de prim control judiciar că nu a analizat motivul de apel în raport de fiecare probă în parte. Nu este incidentă, deci, ipoteza nemotivării, prevăzută, ca motiv de casare, în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

I.2. Motivul de apel referitor la acordarea parțială a cheltuielilor de judecată de către prima instanță a vizat două chestiuni, reluate, în esență, și în recurs. Pe de-o parte, reclamanta a contestat reducerea cheltuielilor de judecată prin prisma soluției greșite a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților E.. Pe de altă parte, a susținut absența identificării unor criterii obiective pentru luarea acestei măsuri în condițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în opinia sa, nefiind suficient criteriul admiterii în parte a acțiunii.

Sub primul aspect, de vreme ce Curtea a menținut soluția primei instanțe din perspectiva admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților E., este fără dubiu că nu se impunea schimbarea, în apel, a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de Tribunal reclamantei, raportat la limitele admiterii acțiunii formulate de aceasta, respectiv în parte, în contradictoriu doar cu pârâta B..

Critica referitoare la necesitatea indicării unor criterii suplimentare în alegerea limitelor în care se reduc cheltuielile de judecată în cazul admiterii în parte a acțiunii este neîntemeiată. Astfel cum, în mod corect, a considerat și instanța de apel, reclamanta ar fi beneficiat de recuperarea, în întregime, a sumelor de bani avansate cu acest titlu doar în ipoteza admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, soluție care nu a fost însă pronunțată în speță. În cazul unei admiteri parțiale, dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care vizează exact criteriul soluției adoptate ca unic factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, prevăd, fără alte mențiuni, că îi revine judecătorului cauzei atribuția de a stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata acestora. Spre deosebire de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de exemplu, care reglementează o multitudine de elemente în raport de care se poate dispune reducerea onorariului de avocat, art. 453 alin. (2) are un alt conținut, criteriul determinant fiind cel al soluției pronunțate de instanță, de admitere în parte a cererii de chemare în judecată. Evident, și în acest din urmă caz, reducerea cheltuielilor de judecată poate fi disproporționată, căpătând, astfel, un caracter nerezonabil pentru partea în favoarea căreia au fost stabilite, dar aprecierea instanței care a luat această măsură este necenzurabilă în recurs.

În concluzie, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Referitor la dosarul nr. x/2016:

II.1. Criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs supun dezbaterii aspecte încadrabile în motive de casare diferite, conform celor ce urmează:

În esență, recurenta reproșează ambelor instanțe de judecată că au realizat o analiză sumară a situației deduse judecății, fără să examineze răspunsurile la interogatoriile administrate pârâților E., în contextul în care aceste părți au avut o poziție distinctă în legătură cu recunoașterea obligației solidare asumate prin cele două contracte de împrumut garantate cu ipotecă, care formează obiectul dosarului sus-menționat. Pe lângă aceste lacune în propria motivare, Curții i se impută și că nu a primit criticile reclamantei vizând modalitatea incompletă în redarea considerentelor care au fundamentat soluția primei instanțe. Această susținere este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se referă la aprecierea realizată de instanța de apel asupra respectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod de către prima instanță, în timp ce criticile referitoare la carențele în motivarea deciziei vor fi analizate din perspectiva pct. -ului 6 din textul de lege enunțat, problema fiind însă comună în cazul ambelor hotărâri, astfel încât va fi examinată de Înalta Curte prin același considerent.

Alegațiile recurentei sunt neîntemeiate.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. presupun ca motivarea hotărârii judecătorești, sentință sau decizie, să fie clară și convingătoare, cu prezentarea situației de fapt în raport de probele administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauza dedusă judecății, precum și a considerentelor pentru care se admit sau se înlătură cererile părților. Aceasta nu înseamnă însă o examinare exhaustivă a tuturor argumentelor expuse de părți, fiind necesar ca hotărârea să exprime un raționament concis și apt să fundamenteze soluția pronunțată de instanță. În speță, în condițiile în care ambele instanțe au considerat că există elemente determinante și suficiente în rezolvarea acțiunii și cererii reconvenționale din dosarul conexat, și anume lipsa calității de persoane împrumutate a pârâților E., ca urmare a recunoașterii realizate de reclamantă, și trecerea fictivă a acestei calități în cele două contracte de împrumut garantate cu ipotecă, nu se impunea examinarea și a celorlalte susțineri ale părții menționate, care, pentru cele ce se vor arăta în continuare, vizează alte chestiuni decât cele referitoare la lipsa cauzei, ca motiv de nevalabilitate a actelor juridice.

În consecință, atât în ceea ce privește propria motivare, cât și în aprecierea motivării hotărârii de către prima instanță, Curtea de Apel a procedat la respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din Cod.

2. În esență, fără ca instanța de recurs să poată examina situația de fapt reținută de instanțele anterioare din perspectiva probelor administrate (de exemplu, a răspunsurilor la interogatoriile administrate pârâților E.), va cenzura aspectele de legalitate a deciziei raportat la modul în care au fost reținute elementele de fapt în fazele procesuale anterioare. Astfel, s-a reținut că, în cele două contracte, pârâții sunt menționați în calitate de persoane împrumutate, cu obligația restituirii sumelor de bani respective și, totodată, în calitate de garanți ipotecari în favoarea creditoarei reclamante. S-a mai stabilit că această calitate a fost trecută, în mod fictiv, în actele juridice, în contextul în care împrumutul a fost acordat, în realitate, lui B., contractele fiind lipsite de cauză, ca motiv determinant al fiecărei părți pentru încheierea actului, în sensul art. 1235 C. civ.

Recurenta a susținut că instanța nu a ținut seama de elementul esențial al contractelor, și anume asumarea de către pârâți a obligației de restituire a sumelor de bani împrumutate, printr-un consimțământ liber și neviciat, cu reprezentarea deplină a consecințelor juridice ale neexecutării obligației astfel stipulate.

Dispozițiile art. 1235 C. civ. au fost interpretate și aplicate, în mod corect, de către Curte. În primul rând, obligația de restituire a împrumutului, la care s-au angajat pârâții, presupune un contract valid, ceea ce nu este cazul în speță, de vreme ce instanța de apel a reținut, potrivit recunoașterii reclamantei, că părțile adverse nu au calitatea de persoane împrumutate, sumele de bani fiind acordate lui B.. Neavând calitatea de persoane împrumutate, iar contractul fiind încheiat de pârâții E., în nume propriu, în mod corect instanța a apreciat asupra fictivității mențiunii din contracte și a lipsei cauzei. Cauza celor două acte juridice, în persoana pârâților, este reprezentată tocmai de obținerea sumelor de bani pretins împrumutate, care nu au fost însă remise părților respective, ci unei alte persoane. Prin urmare, la situația de fapt astfel stabilită, în mod corect, Curtea a considerat absența cauzei, confirmând aplicarea corespunzătoare a sancțiunii nulității relative în cazul neîndeplinirii cerinței prevăzute în art. 1235 C. civ., dispuse de prima instanță.

Pe de altă parte, în mod evident, asumarea de către pârâți a obligației de restituire a împrumuturilor ar fi putut dobândi alte conotații juridice în cazul unor acte valabil perfectate, în care s-ar fi indicat adevăratul beneficiar al sumelor de bani împrumutate, alături de care sau pentru care părțile menționate s-ar fi angajat la restituire (garanțiile personale – art. 2279 și următoarele C. civ.). Nu este ipoteza speței de față, contractele fiind anulate tocmai determinat de împrejurarea că, deși încheiate de pârâți ca persoane împrumutate, nu aceștia sunt beneficiarii sumelor de bani, lipsind cauza actelor juridice încheiate.

În ce privește consecințele juridice pe care le-ar presupune intenția pârâților, dacă s-ar considera că aceasta ar fi doar de garantare a sumelor de bani împrumutate lui B. și care, în opinia recurentei, ar include și obligația, în sarcina garanților, de restituire a împrumuturilor, critica nu poate fi primită pentru argumentele deja expuse în analiza cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016

Prin urmare, Curtea a aplicat și interpretat, în mod corect, dispozițiile art. 1235 C. civ., text de lege incident în cauză, de vreme ce acesta reglementează cerința existenței cauzei actului juridic, ca motiv determinant al perfectării contractului și reprezintă temeiul juridic la care s-au raportat pârâții E. în formularea cererii reconvenționale admise de prima instanță, soluție menținută în apel. În consecință, nu este întrunit motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, ca ipoteză a cazului de casare prevăzut în pct. -ul 6 din textul de lege sus-enunțat, aceasta nu poate fi reținută în legătură cu decizia atacată. Motivarea contradictorie presupune fie ca argumentele instanței să nu corespundă cu soluția adoptată în dispozitivul hotărârii, fie considerentele să fie potrivnice unele în raport cu altele, în sensul că, din unele rezultă temeinicia acțiunii (căii de atac), iar din altele caracterul nefondat al cererii, astfel încât nu se poate determina asupra corectitudinii soluției din dispozitiv.

Or, argumentele instanței de apel sprijină, în tot, soluția de respingere a căii de atac, de vreme ce Curtea a menționat, fără echivoc, că intenția pârâților E., de a garanta împrumuturile acordate lui B., nu se confundă cu calitatea de persoane împrumutate și ținute la restituire, ceea ce, prin ipoteză, implică confirmarea soluției de respingere a acțiunii conexe, neputând fi atrasă răspunderea contractuală a pârâților.

3. Referitor la greșita analiză, în mod disociat, a cauzelor conexe și care ar contraveni măsurii de conexare a dosarelor, critică înlăturată de Curte, nici această susținere nu poate fi primită.

Măsura de conexare se realizează, în conformitate cu dispozițiile art. 139 C. proc. civ., pentru o bună administrare a justiției, fiind determinată de legătura de obiect sau cauză și/sau părți între cele două litigii, dar nu implică, în mod necesar, abordarea dosarelor astfel reunite într-un mod nediferențiat și global. Dimpotrivă, soluțiile se pronunță în fiecare dintre dosarele conexate, ceea ce presupune examinarea fiecărei cauze în mod distinct, elementele de legătură nefiind susceptibile, per se, să influențeze soluțiile date asupra fondului litigiului. De altfel, recurenta nu explică în ce ar consta, din punct de vedere al legalității hotărârilor atacate, o altă manieră de examinare a cauzelor conexate și cum ar influența aceasta hotărârile pronunțate în litigiile reunite.

În raport de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare indicate în precedent.

Soluția de respingere vizează și cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta fiind parte căzută în pretenții în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, nefiind îndreptățită la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

Conform aceluiași text de lege, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 4.165 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți E., reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs secția I civilă și fila x verso dosar recurs secția a II-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Garanțiile personale. Mijloacele juridice de garantare a obligațiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul să plătească acestuia datoria debitorului was last modified: noiembrie 14th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.