Garanţiile atipice în cadrul procedurii de insolvenţă. Garanţiile constituite anterior deschiderii procedurii

1 oct. 2019
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 661

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Considerații introductive

Legea nr. 85/2014 reține, cu valoare de principiu, în art. 2, necesitatea acordării unei șanse debitorilor de redresare efi cientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară.

Conferintele Video Universul Juridic

Tot cu valoare de principiu, art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014 statuează recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile, iar pct. 8 propune, tot cu valoare de principiu, asigurarea accesului la surse de finanțare în procedurile de prevenire a insolvenței, în perioada de observație și de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanțe.

În cadrul unei proceduri de insolvență, desigur, contrarietatea intereselor debitorului și a intereselor prezumat convergente ale creditorilor conduce, în numeroase situații, la coliziunea acestor principii.

Dacă am figura sub forma unei linii interesele realizării creanțelor, debitorul și creditorii care beneficiază de cauze de preferință s-ar situa la cele două capete ale liniei: debitorul are interesul legitim al prezervării patrimoniului său, pentru a salva afacerea, pe când creditorii garantați au interesul legitim al valorificării cu maximă celeritate a bunurilor care formează garanțiile lor, pentru a-și realiza în mod eficient creanțele. Celelalte categorii de creditori (negarantați) au și ele, desigur, interesul legitim de a își realiza cu maximă celeritate creanțele, însă, depinzând de bunurile neafectate de garanții din averea debitorului și de sumele de bani rezultate din continuarea afacerii debitorului, inclusiv pe durata unui plan de reorganizare, au și interesul legitim al păstrării în patrimoniul debitorului a acelor bunuri obiecte ale garanțiilor care sunt necesare continuării afacerii debitorului.

2. Cauze de preferință atipice

Art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014 definește creanțele care beneficiază de o cauză de preferință ca fiind acele creanțe care sunt însoțite de un privilegiu și/sau de un drept de ipotecă și/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2347 C. civ., și/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terț garant față de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferință. În cazul în care debitorul este terț garant, creditorul care beneficiază de o cauză de preferință va exercita drepturile corelative numai în ceea ce privește bunul sau dreptul respectiv. Aceste cauze de preferință au înțelesul dat lor de Codul civil, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Potrivit art. 2327 C. civ., cauzele de preferință sunt privilegiile, ipotecile și gajul, respectiv operațiunile asimilate prevăzute de art. 2347 C. civ.

Dacă ipoteca asupra unui bun individual determinat se caracterizează prin tipicitatea maximă, la celălalt capăt al spectrului cauzelor de preferință se situează ipotecile mobiliare asupra universalităților de bunuri și, respectiv, ipotecile asupra creanțelor și cesiunile de creanță în scop de garanție – operațiuni asimilate cauzelor de preferință. Caracterul lor atipic, așa cum se va arăta în continuare, este determinat de o trăsătură comună pe care, în lipsa unui termen juridic consacrat, o putem asocia cu fluiditatea.

Dezvoltând acest concept al fluidității, o universalitate de bunuri, atunci când este grevată de o cauză de preferință, permite creditorului să valorifice oricare dintre bunurile individual determinate care intră în componența sa, însă ipoteca asupra universalității de bunuri nu se reduce la o sumă de ipoteci asupra bunurilor aflate în universalitatea respectivă la un moment dat; dimpotrivă, până la momentul executării silite a garanției debitorul poate, de regulă, să dispună liber de oricare dintre bunurile aflate în universalitatea grevată de ipotecă, iar dacă între momentul constituirii garanției și cel al executării sale silite în universalitatea respectivă au intrat bunuri care nu se regăseau la momentul constituirii garanției, și acestea vor fi grevate de cauza de preferință arătată.

În mod similar, ipotecile asupra creanțelor, respectiv cesiunile de creanță în scop de garanție, pe lângă faptul că pot greva, la rândul lor, universalități de creanțe, poartă asupra unor drepturi deja născute în patrimoniul debitorului, dar pe care debitorul le va realiza în viitor, în limita solvabilității propriului său debitor. Din această perspectivă, și ipotecile asupra creanțelor/cesiunile de creanță în scop de garanție pot fi caracterizate ca fiind fluide.

Mai mult, dacă în cazul executărilor silite individuale măsura în care aceste garanții atipice acoperă creanțele pe care le garantează este relativ ușor de determinat, în procedura insolvenței tocmai acest caracter fluid al garanțiilor atipice ridică probleme deosebite, astfel cum se va arăta în continuare.

3. Ipoteca asupra universalității de bunuri

3.1. Mecanismul juridic al ipotecii asupra unei universalități de bunuri – subrogația reală cu titlu particular

Noul Cod civil reia în art. 2324 prevederile art. 1718 C. civ. din 1864, stabilind că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”. Dacă aceste dispoziții cu caracter general permit definirea, pe cale deductivă, a subrogației reale cu titlu universal, subrogația reală cu titlu particular rămâne o noțiune căreia noul Cod civil nu îi oferă o definiție legală și a cărei incidență este condiționată de prevederi exprese din cuprinsul noului Cod civil și în cel al legilor speciale.

Cu titlu de definiție de lucru, subrogația reală cu titlu particular reprezintă înlocuirea unui bun cu un alt bun, privite ut singuli. Așa cum s-a reținut în doctrină, aceasta nu operează automat, ci doar atunci când legea o prevede expres.

În absența unor norme care să prevadă expres intervenția subrogației reale cu titlu particular, aceasta nu operează, iar ieșirea din patrimoniul debitorului a unui bun ut singuli grevat de o ipotecă nu transferă cauza de preferință respectivă asupra bunului de înlocuire nou intrat în patrimoniul debitorului sau asupra prețului primit.

Dimpotrivă, art. 2345 alin. (1) C. civ. prevede că dreptul de ipotecă se menține asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece. În același sens, art. 2360-2363 C. civ. prevăd că creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ține seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Dobânditorul bunului ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură și, după caz, este ținut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ținut și debitorul obligației ipotecare. Dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanța ipotecară, creditorul poate începe urmărirea silită asupra bunului, în condițiile legii, fără a ține seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.

Atunci când creditorul ipotecar urmărește și vinde bunul dobândit de un terț de la cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terțul le avea asupra bunului anterior dobândirii proprietății renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în cartea funciară.

Terțul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condițiile dreptului comun.

3.2. Garanția reală mobiliară și succesoarea ei: ipoteca asupra unei universalități de bunuri

Sub imperiul vechiului Cod civil din 1864, desigur, ipotecile puteau greva exclusiv bunuri imobile. Bunurile mobile corporale puteau face, cel mult, obiectul gajurilor, iar anumite universalități de bunuri mobile puteau fi grevate de privilegii.

Garanțiile asupra bunurilor mobile au cunoscut un reviriment sub imperiul Legii nr. 99/1999, al cărei Titlu VI a permis aplicarea unui regim juridic unic unei multitudini de operațiuni juridice subsumate scopului unic al „constituirii unui drept real care avea ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligații” = garanția reală mobiliară.

Astfel, potrivit art. 6 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, puteau face obiectul unei garanții reale mobiliare toate bunurile mobile, corporale sau necorporale ale debitorului, fiind enumerate, nelimitativ, expres: „a) stocul de bunuri fungibile și nefungibile; b) soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerile de economii ori depozitele la termen deschise la instituții bancare sau financiare; c) certificatele de depozit, conosamentele și altele similare; d) acțiunile și părțile sociale din societățile pe acțiuni și cu răspundere limitată; e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale și de operare de servicii publice, în condițiile prevăzute de lege; f) drepturile rezultând din invenții, mărci de fabrică și alte drepturi de proprietate intelectuală, industrială sau comercială; g) drepturile de creanță garantate; h) instrumentele negociabile; i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, care putea îngloba inventarul bunurilor circulante și bunurile viitoare; j) pădurea, recolta agricolă, mineralele și hidrocarburile ce urmau a fi extrase sau care au fost extrase; k) polițe de asigurare; l) dreptul obținut din închirierea sau arendarea unor bunuri imobiliare; m) echipa- mentele, instalațiile, mașinile agricole sau altele asemenea; (…) q) orice alte asemenea bunuri”. Prin bun afectat garanției se înțelegea toate bunurile prevăzute la art. 6, precum și produsele acestora, potrivit art. 12 (prin produsele obținute în urma valorificării bunului afectat garanției se înțelegea orice bun primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele și productele, precum și sumele încasate din asigurare sau altă formă de administrare ori dispunere de acestea, inclusiv sumele obținute din orice alte operațiuni ulterioare. Valoarea indemnizației de asigurare asupra bunului afectat garanției reprezenta rezultatul valorificării bunului afectat garanției atâta timp cât suma ce trebuia plătită era datorată oricărei părți din contractul de garanție sau împuternicitului acesteia). Desigur, prevederile 12 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reflectă fidel regulile subrogației reale cu titlu particular.

Potrivit art. 9 alin. (2) și (3) din acest act normativ, garanția reală mobiliară (în continuare GRM) acorda creditorului garantat dreptul de a-și satisface creanța cu bunul afectat garanției înaintea oricărui creditor negarantat și înaintea altor creditori ale căror garanții reale sau drepturi asupra bunului afectat garanției aveau un grad de prioritate inferior. GRM se putea constitui cu sau fără deposedarea celui ce constituia garanția de bunul afectat garanției.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, GRM putea să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul afectat garanției consta într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerț, conținutul și caracteristicile acestuia urmau a fi determinate de părți până la data constituirii GRM, nefiind necesar ca părțile care compuneau bunurile afectate garanției să se afle într-o stare de interdependență funcțională.

Potrivit art. 11, dacă debitorul nu își îndeplinea obligația, GRM îi dădea creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reține bunul afectat garanției și dreptul de a-l vinde pentru a-și obține plata obligației garantate.

Potrivit art. 16 alin. (1) din același act normativ, contractul de GRM trebuia să conțină o descriere a bunului afectat garanției. Cu toate acestea, bunul afectat garanției putea fi descris prin gen, obiect cu obiect sau prin formula generică „toate bunurile mobile prezente și viitoare”. „Toate bunurile mobile” reprezenta o descriere suficientă.

În conformitate cu art. 21 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, pe durata contractului de garanție debitorul putea administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanției și de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanții sau vânzare. Bunul afectat garanției putea fi pus sub sechestru în favoarea unui creditor, în temeiul procedurii de executare judecătorească. Actele de dispoziție asupra bunului afectat garanției erau valabile chiar dacă cel care dobândea bunul avea cunoștință de prevederea contractuală din contractul de garanție care interzicea transferul sau care declara transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligației.

Potrivit art. 23 alin. (2) din același act normativ, dacă debitorul nu își îndeplinea obligația și dispunea de bunul sau de dreptul afectat garanției, creditorul avea posibilitatea de a-și exercita dreptul asupra bunului afectat garanției, care se găsea în posesia unui terț, sau asupra produselor rezultate din acesta ori asupra ambelor.

Potrivit art. 24 din același act normativ, orice bun care înlocuia bunul constituit ca garanție sau bunul în care trecea valoarea bunului afectat garanției se presupunea a fi produs al bunului inițial, cu excepția cazului în care debitorul făcea dovada contrarie. Bunul constituit ca garanție mobiliară con- tinua să fie considerat ca atare, chiar dacă devenea accesoriu al unui bun imobil conform art. 6. În același mod această dispoziție se aplica produselor bunului cu care s-a garantat.

Cel mai interesant, potrivit art. 26 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, când garanția reală cuprindea toate bunurile debito- rului sau numai bunurile de un anumit fel ale acestuia, debitorul putea cere, oricând, o confirmare din partea creditorului cu privire la valoarea obligației care a rămas a fi garantată sau o listă amănunțită a bunurilor afectate garanției. În acest scop, debitorul era obligat să dea creditorului o listă cuprinzând evaluarea estimativă a bunurilor afectate garanției, spre a fi confirmată de creditor. În termen de 30 de zile, creditorul trebuia sa răspundă debitorului. În caz contrar, se considera că a consimțit tacit, devenind validă declarația estimativă a debitorului.


* Este extras din Revista Phoenix nr. 2/2019 (aprilie-iunie 2019).

Garanțiile atipice în cadrul procedurii de insolvență. Garanțiile constituite anterior deschiderii procedurii was last modified: septembrie 30th, 2019 by Flavius Moțu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter