Garantarea securităţii juridice prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive cu caracter şicanatoriu. Recurs respins ca nefondat (L. nr. 71/2011, NCC, L. nr. 94/1992, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2787/2018

L. nr. 71/2011: art. 5, art. 201, art. 223; NCC: art. 6 alin. (4), art. 2.512, art. 2.513, art. 2.523, art. 2.528; L. nr. 94/1992: art. 33 alin. (3); NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (1), art. 499

În interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 1/2014 în recursul în interesul legii prin care a statuat că:

„în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași data, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”.

Având în vedere data încheierii contractului între părțile litigante, respectiv 28 martie 2003 (anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.), raportat la prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa rezultă că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. (în ceea ce privește încheierea, interpretarea, modificarea, încetarea contractului) și implicit ale Decretului nr. 167/1958 (în ceea ce privește prescripția extinctivă rezultată din derularea contractului).

Demersul judiciar al reclamantei a avut la bază controlul efectuat de Curtea de Conturi a României la A. în perioada 8 septembrie – 17 decembrie 2014, prin Raportul Curții de Conturi reținându-se că prin vânzarea energiei electrice în baza contractului nr. x CE din 28.03.2003, încheiat cu pârâta S.C. B. S.A., la un preț de vânzare sub costul de producție, reclamanta a înregistrat în 2011 pierderi în sumă de 6.361.296 RON.

Se constată caracterul nefondat al susținerilor recurentei-reclamante prin care pretinde aplicarea în cauză a dispozițiilor Noului C. civ. raportat la faptul că, la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor acestei legi, termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, în opinia sa, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începând să curgă de la data întocmirii Raportului Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014.

Paguba reclamată constând atât în pierderea efectivă (suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu sub costul de producție al acesteia), cât și sub forma beneficiului nerealizat (reprezentat de contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și costul mediu de producție sau prețul mediu pe contract, la care a fost vândută energia electrică), vizează perioada 1 ianuarie 2011 – 31 decembrie 2011.

Data la care începe să curgă termenul de prescripție este data procedurii prejudiciului în patrimoniul recurentei, și nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României a unei abateri care a condus la prejudicierea societății reclamante.

Cum în mod legal a reținut și instanța de apel, Curtea de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina reclamante obligația de a recupera prejudicii în legătură cu contractul părților, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, este lipsit de relevanță, atât timp cât cauza acțiunii este nemijlocit legată de executarea contractului.

Au fost analizate susținerile reclamantei raportat la posibilitățile pe care le avea pentru cunoașterea pagubei, cât și a celui care răspunde de aceasta, concluzionându-se în mod corect că recurenta-reclamantă putea cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta cel târziu la data finalizării exercițiului financiar anual 2011 (31 decembrie 2011), respectiv cu mult înainte de comunicarea Raportului de control.

De altfel, criticile recurentei-reclamante nu au vizat o presupusă necunoaștere a celui care răspunde de pagubă, acesta fiind în mod evident co-contractantul (respectiv intimata-pârâtă), persoana acestuia fiind cunoscută încă de la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, s-a reținut în mod legal aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurenta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de control al Curții de Conturi nr. x din 17 decembrie 2014, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul societății.

Această susținere echivalează cu invocarea propriei culpe, în condițiile în care, cuantificarea diferenței dintre prețul contractual și costul de producție, respectiv dintre prețul contractual și prețul mediu ponderat ar fi trebuit să fie cunoscute reclamantei anterior activităților de control și evaluare, cel mai târziu la data finalizării exercițiului financiar anual 2011 (31 decembrie 2011).

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentei, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este construită prin invocarea propriei culpe.

Or, potrivit adagiului latin:

„nemo auditor propriam turpitudinem allegans” (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

În altă ordine de idei, prevederile art. 2.523, respectiv cele ale art. 2.528 din Noul C. civ. nu cuprind nicio diferență de substanță în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, întrucât și noile dispoziții prevăd același termen de prescripție, precum și aceleași momente de la care termenul începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cale care răspunde de aceasta, sub acest aspect instanța de apel reținând cu justețe ca fiind formală distincția pe care reclamanta o face între regimul juridic aplicabil executării contractului anterior ori ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

Sunt nefondate și criticile privind lipsa motivării deciziei de către instanța de apel, având în vedere că au fost expuse în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate toate argumentele are au condus la pronunțarea soluției, cu luarea în considerare a temeiurilor de drept ale cererii de chemare în judecată, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, așa încât nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și invocat de recurentă nu-și găsește incidența.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că litigiile la care face referire reclamanta nu sunt de natură să întrerupă sau să suspende prescripția și nici să determine un alt moment pentru începerea cursului prescripției, în condițiile în care acțiunile au fost promovate de pârâta din prezentul litigiu, astfel că reclamanta nu le poate valorifica pentru a-și justifica propria pasivitate.

În ceea ce privește data întocmirii Raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la insolvența reclamantei A. S.A., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 11723 din 27 august 2012, instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de instanța de fond a concluzionat că nici acesta nu poate fi momentul de la care curge termenul de prescripție. Faptul că prin acest raport au fost indicate contractele bilaterale de furnizare a energiei electrice drept cauză, printre altele, a stării de insolvență, nu înlătură premisele legale care determină concluzia că partea reclamantă avea toate reperele necesare formulării acțiunii anterior întocmirii Raportului de către administratorul judiciar.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la 31 decembrie 2011 (data finalizării exercițiului financiar anual 2011 și la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba) a fost depășit în raport de data formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (9 aprilie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile recurentei care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune.

În raport de reținerea corectă a instanței de apel vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că susținerile vizând fondul cauzei nu pot forma obiectul judecății.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenta-reclamantă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1391/A/2016 din 20 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Sursa informației: www.scj.ro.