Garantarea accesului efectiv la o instanță
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
De dată recentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat asupra garantării accesului efectiv la o instanță într-o speță, pe care o voi rezuma:
Biroul Permanent al Camerei Deputaților a dispus sancționarea unui deputat prin diminuarea indemnizației cu 50% pe o perioadă de 6 luni și reducerea duratei luării de cuvânt la 10 secunde/intervenție pe o perioadă de 3 luni în cadrul ședințelor Camerei Deputaților, contestația deputatului fiind respinsă prin hotărârea Camerei Deputaților, motiv pentru care a formulat acțiune în anulare la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel competente, arătând că sancțiunile aplicate nu sunt prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor și au ca efect direct restrângerea drepturilor și libertăților de care se bucură, inclusiv de cele de care beneficiază în calitate de membru ales în organul reprezentativ suprem al poporului român; totodată a arătat că art. 55 alin. 3 din Legea nr. 96/2006 -„hotărârea plenului Camerei este definitivă și executorie și se aduce la cunoștință publică în ședința de plen” – instituie o restricție de acces la justiție, contrar dispozițiile art. 6 par. 1 CEDO și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE.
Camera Deputaților a depus întâmpinare, solicitând admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, deoarece nu este de competența instanțelor. Se afirmă că nu au fost încălcate dispozițiile art. 6, paragraful 1 din CEDO întrucât Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că sunt excluse din sfera de aplicare a art. 6 procedurile care implică exercițiul prerogativelor de putere publică, printre care include procedurile parlamentare privind regimul juridic disciplinar parlamentar specific mandatului de deputat, aparținând dreptului public, exceptat controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.
Instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a dispus respingerea ca inadmisibilă, reținând că dispozițiile art. 54 din Legea nr. 96/2006 stabilește procedura de contestare a hotărârii Biroului Permanent al Camerei de aplicare de sancțiuni, competența de soluționare revenind Camerei, care în plenul său hotărăște definitiv, aceasta fiind o procedură derogatorie, de strictă interpretare și aplicare, iar demersul de a solicita în instanță anularea deciziei Biroului Permanent al Camerei Deputaților este inadmisibil; instanța a mai reține că decizia atacată nu reprezintă un act administrativ, susceptibil de a fi dedus judecății instanțelor de contencios administrativ, deoarece art. 2, alin. 1, lit. c din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ definește actul administrativ ca o manifestare unilaterală de voință a unei autorități publice, cu caracter individual sau normativ, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, or decizia Biroului Permanent al Camerei prin care se dispune sancționarea parlamentarilor nu este emisă în vederea organizării sau executării în concret a legii, ci este un act juridic care, prin obiectul său, vizează organizarea și funcționarea Parlamentului.
Recursul împotriva acestei hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1512 din 14 martie 2024, constatând că această cauză nu poate fi analizată strict din perspectiva normelor de drept interne, deoarece „cauza se situează și în sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 6, paragraful 1 din Convenția CEDO, care garantează accesul efectiv la o instanță”, așa cum s-a statuat în jurisprudența CEDO (cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord) care a tranșat problema privind sfera de aplicabilitate a art. 6, paragarful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condițiile necesare desfășurării unui proces echitabil, ci și dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar pe de altă parte, a subliniat importanța exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăți democratice și al unui stat de drept. De asemenea, se face trimitere la hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Buzoianu împotriva României, cauză în care petentul a susținut, în temeiul art. 6 din Convenție, că dreptul de acces la instanță a fost încălcat întrucât nu a putut contestat decizia Parlamentului României din 16 octombrie 2012 pentru a fi examinată pe fond de un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că „o eventuală admitere a excepției inadmisibilității ar fi incompatibilă cu dreptul reclamantului de acces la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, astfel că se impune respingerea acestei excepții”.
*
Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituie o soluție de principiu.
Într-adevăr, potrivit art. 11, alin. 2 din Constituție, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Este și cazul Convenției europene a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 care a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și forță constituțională și supralegislativă. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor sunt interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Dreturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Rezultă obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, se impune tuturor autorităților publice române. Invocarea unei eventuale contrarietăți între o normă internă privitoare la un drept protejat de Convenție și dispozițiile acesteia pe temeiul art. 20, alin. (2) din Constituție se poate face în fața oricărei autorități publice române chemate a aplica norma în discuție, inclusiv în fața instanțelor judecătorești, pe baza principiului liberului acces la justiție, partea interesată având a alege între procedura de neconvenționalitate și cea neconstituționalitate.
Conform art. 1 din Convenție, statele recunosc oricărei persoane drepturile și libertățile definite în titlul I al Convenției, instituind o răspundere internațională a statelor cu privire la obligația de a le respecta – sub controlul Curții și al Comitetului de Miniștri – răspundere ce poate fi angajată în cazul eventualei constatări de către Curte a unei încălcări a Convenției, pentru actele tuturor organelor, agenților sau funcționarilor săi, fără a interesa rangul acestora, care acționează în cadrul funcțiilor lor oficiale.
Garanțiile speciale dreptului la un proces echitabil, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, obligă statele să-și exercite dreptul a reglementa legi cu respectarea acestor garanții. De aceea prin Recomandarea (2004) 5 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de CEDO, punctul 12 din Anexă prevede: „pentru asigurarea compatibilității, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudență și de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective” și punctul III.28 din Anexă: „verificarea (compatibilității legilor în vigoare și a practicii administrative de către instituțiile judiciare) poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare„.
Accesul liber la justiție nu exclude însă existența unor proceduri administrative prealabile, dacă organele jurisdicționale administrative fie îndeplinesc ele însele cerințele art. 6, paragraf 1 din CEDO, fie acestea suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, dacă nu se conformează acestor exigențe. În acest sens Curtea Constituțională a României a decis că instituirea unei proceduri administrativ jurisdicționale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicție poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Procedura administrativ-jurisdicțională constituie o măsură de protecție ce nu poate avea ca scop limitarea accesului la justiție. Existența unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești, în condițiile stabilite de lege. Această consecință rezultă și din exigențele principiului separației puterilor în stat, care în ceea ce privește relația dintre administrația publică și autoritatea judecătorească exclude posibilitatea ca un organ al administrației publice, chiar cu caracter jurisdicțional, să se substituie autorității judecătorești. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicție administrativă este supusă controlului judecătoresc, al instanței de contencios administrativ sau al altei instanțe competente potrivit legii, iar părților nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfințit de prevederile Constituției (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/8.02.1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 69/16.03.1994).
De precizat că privitor la accesul la justiție, conform art. 6, paragraful 1 din CEDO, Curtea a subliniat rolul Convenției de „instrument constituțional al ordinii publice europene” în domeniul drepturilor omului [Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei (MC), pct. 156] și a stabilit că noțiunea „drepturi și obligații cu caracter civil” nu poate fi interpretată doar printr-o referință la dreptul intern al statului pârât; este vorba de o noțiune „autonomă” care reiese din Convenție. Art. 6, paragraf 1 se aplică indiferent de calitatea părților, de natura legislației ce reglementează modul de stabilire a „contestației” (lege civilă, comercială, administrativă etc.) și de autoritatea competentă să o soluționeze (instanță de drept comun, organ administrativ etc.) [Georgiadis împotriva Greciei, pct. 34; Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), pct. 43; Naït-Liman împotriva Elveției (MC), pct. 106]. Aplicabilitatea art. 6, par. 1 în materie civilă depinde de existența unei „contestații” care să se întemeieze pe un „drept” ce poate fi pretins, cel puțin în mod credibil, recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă acest drept este sau nu protejat de Convenție. Contestația trebuie să fie reală și serioasă, privind atât existența însăși a dreptului, cât și întinderea sa sau modalitățile sale de exercitare. Art. 6 acoperă, de asemenea, dreptul de a se bucura de o bună reputație (Helmers împotriva Suediei).
Curtea a precizat în mod clar că nimic nu îi interzice să califice drept „instanță”, în vederea aplicării criteriului Eskelinen, un anumit organism național care nu ține de sistemul judiciar. Astfel, un organism administrativ sau parlamentar poate fi considerat „instanță” (Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, pct. 88).
Dreptul sus-menționat este prevăzut și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene: „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege”. Curtea de Justiție a consacrat acest drept ca principiu general de drept al Uniunii, prin hotărârea din 15 mai 1986 (cauza 222/84, Johnston, cauza 222/86, Heylens). Acest lucru înseamnă că dreptul de acces la instanță se aplică de fiecare dată când se au în vedere drepturi și libertăți garantate de legislația UE. Statele membre UE au obligația de a prevedea remedii și proceduri care să asigure respectarea drepturilor în conformitate cu legislația UE. Legislația națională nu trebuie să încalce dispozițiile referitoare la protecția juridică efectivă a acestor drepturi. (CJUE, C-279/09, cauza DEB Deutsche Energiehandels- und Beratungsgesellschaft mbH/ Bundesrepublik Deutschland, 22 decembrie 2010, alineatul 59).
Țin să subliniez că statul de drept, caracterizat prin putere stabilită și limitată de norme juridice, este indispensabil pentru o guvernare legitimă, acțiunea sa fiind lipsită de arbitrar și deci recunoscută în consecință. Deci, statul de drept trebuie să respecte principiul legalității. Curtea Constituțională a statuat că „într-un stat de drept repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispozițiilor constituționale și obligațiilor ce decurg din tratatele și documentele internaționale pe care statul român și le-a asumat și a căror respectare este obligatorie, conform dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție”. Pe de altă parte, respectarea statului de drept nu se limitează la legalitate, „ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți” (DCC nr. 234/1999). Într-o variantă extremă, Curtea Constituțională a afirmat chiar că „într-un stat de drept autoritățile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul” (DCC nr. 463/2014).