Furt calificat. Necesitatea executării mandatului european de arestare (NCPP, NCP, L. nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 926/2016

L. nr. 302/2004: art. 84, art. 85, art. 86, art. 88 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 98; NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b); NCP: art. 32, art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. d)

Prima instanță a analizat judicios actele dosarului și a concluzionat întemeiat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare germane pe numele persoanei solicitate A., dispunând arestarea acestuia în vederea predării către autoritățile germane, pe o perioadă de 30 de zile.

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. Legea nr. 190^1 din 18 iulie 2002”.

Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială – art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 – care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la evaluarea motivelor de refuz la predare pe care aceasta, eventual, le invocă.

În prezenta cauză, în baza mandatului de arestare emis, la data de 16 octombrie 2015, de Judecătoria Landshut față de cetățeanul român A., Procuratura Landshut a emis, la data de 29 aprilie 2016, un mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale față de cetățeanul român pentru săvârșirea a 4 infracțiuni (furt agravant în grup infracțional în 2 cazuri și tentativă de furt agravant în grup infracțional în 2 cazuri), prevăzute de art. 242. art. 243. art. 244^a, cu aplic. art. 22 și art. 23 C. pen. german.

Pedeapsa maximă prevăzută de legislația statului emitent pentru aceste infracțiuni este de 10 ani închisoare.

În cuprinsul mandatului european de arestare se menționează că datele și intervalul în care au fost comise faptele pentru care se fac cercetări pe numele persoanei solicitate sunt 07 ianuarie 2014, 13 noiembrie 2014, 28 noiembrie 2014 și 29 noiembrie 2014 01 decembrie 2014. reținându-se. în fapt, următoarele:

Persoana solicitată A. este membru al unui grup infracțional organizat ce cuprinde cel puțin 42 de persoane, grup constituit pentru comiterea de furturi prin efracție din obiecte industriale, în special firme cu profil electric și întreprinderi de prelucrare a metalelor. La datele anterior menționate, pentru realizarea rezoluției infracționale a grupului infracțional, învinuitul A. a pătruns prin efracție. împreună cu alți membrii ai grupului, în diferite obiective industriale.

Astfel, la data de 13 noiembrie 2014, învinuitul și alți co-făptuitori au sustras, în localitatea Mitters-kirchen, o autoutilitară al firmei prejudiciate SC B. SRL. în valoare de circa 10.000 euro.

În intervalul 29 noiembrie 2014 – 01 decembrie 2014, învinuitul și alți co-făptuitori au sustras, în localitatea Allersberg, cupru și fier de la firma prejudiciată C. în valoare de 9.876 euro.

La data de 07 ianuarie 2014, învinuitul și alți co-făptuitori au pătruns prin efracție în localitatea Hebertsfelden în obiectivul industrial al părții vătămate D. pentru a căuta bunuri care să merite să fie furate. Deoarece au fost deranjanți în timpul comiterii faptei, învinuitul și ceilalți co-făptuitori au fugit, fără să fi putut sustrage ceva.

La data de 29 noiembrie 2014. învinuitul și alți co-făptuitori au pătruns prin efracție în localitatea Allersberg în obiectivul industrial al firmei prejudiciate C. pentru a căuta bunuri demne de a fi furate. întrucât au declanșat alarma, învinuitul și ceilalți co-faptuitori au fugit, tară să fi putut sustrage ceva.

Faptele reținute în sarcina persoanei solicitate A., astfel cum au fost expuse în cuprinsul mandatului european de arestare, au corespondent în legea penală română, întrunind conținutul constitutiv a patru infracțiuni de furt calificat, respectiv tentativă la furt calificat – prevăzute de art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv de art. 32 raportat la art. 228 alin. (1) – 229 alin. (1) lit. d) C. pen. – însă permit predarea în condițiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (modificată), respectiv tară a fi necesară verificarea condiției dublei incriminări.

Din examinarea tuturor datelor existente în cauză, Înalta Curte constată, de asemenea, inexistența vreuneia dintre situațiile expres prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 300/2013) ca motive obligatorii ori opționale de refuz al executării mandatului european de arestare.

În fine. având în vedere stadiul cercetărilor întreprinse de autoritățile germane, apreciază că buna administrare a probatoriului necesar lămuririi complete a cauzei și soluționării sale cu celeritate este în mod obiectiv posibilă doar ca urmare a predării persoanei solicitate către autoritățile statului emitent.

Aceste considerente, alături de necesitatea executării mandatului european de arestare în virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre, impun a se dispune punerea în executare a aceste! decizii judiciare și predarea persoanei solicitate. în vederea efectuării urmăririi penale de către autoritățile judiciare ale statului emitent.

Prin urmare, instanța de control judiciar, similar primei instanțe, conchide că mandatul european de arestare conține toate informațiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată prin Legea nr. 300/2013, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, precum și că nu există în cauză niciun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2014.

Față de aceste împrejurări, apărările formulate în cel de-al doilea grad de jurisdicție de către apărătorul desemnat din oficiu pentru contestator (în sensul că persoana solicitată nu recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa) nu pot face obiectul cenzurii instanței de executare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în precedent, potrivit art. 84 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 302/2004, rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului european de arestare, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz ale predării, condiții deja analizate în cuprinsul hotărârii contestate.

În considerarea argumentelor expuse, apreciind că hotărârea penală atacată este legală și temeinică, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 113/F din data de 17 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorui persoană solicitată la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorui persoană solicitată, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.