Fiat iustitia, et pereat mundus. Potențialele efecte ale Deciziei nr. 152/06.05.2020 pronunțate de CCR

20 mai 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 497

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Situația în care ne aflăm este una inedită: pe lângă faptul că suntem în mijlocul unei pandemii, numărând peste 16.000 cazuri confirmate cu infecția SARS-CoV-2 și peste 1.000 de persoane decedate ca urmare a infectării cu acest virus și fără a fi fost afirmată atingerea vârfului de contagiune în România, ne aflăm și într-o criză politică și morală generată de acuzațiile de abuz de putere din partea Președintelui și a prim-ministrului în contextul sesizării de neconstituționalitate a OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și, implicit, a actelor emise în acest context.

Pe partea privind lupta dintre „palate”, pe fondul pandemiei, observăm că, inițial, Președintele a instituit starea de urgență prin Decretul nr. 195/2020[1], act aprobat de Parlament prin Hotărârea nr. 3/2020. Prelungirea decretului inițial a fost făcută prin Decretul nr. 240/2020[2], iar, în ciuda faptului că legislația vorbește doar de o încuviințare sau o respingere a stării de urgență, Parlamentul, prin Hotărârea nr. 4/2020, a aprobat decretul de prelungire stabilind amendamente și condiții suplimentare, cu mențiuni în preambul precum: „preocupați de modul în care Guvernul acționează în plan medical, sanitar pentru prevenirea răspândirii epidemiei, îngrijorați de lipsa unor măsuri riguroase și rapide de atenuare a efectelor economice ale crizei, ținând cont de necesitatea reluării cât mai grabnice a activităților economice și a funcționării instituțiilor autorităților centrale și locale”.

Conferința națională de Drept Penal al Afacerilor, ediția a VIII-a, ON-LINE

Avocatul Poporului a publicat pe site-ul oficial al instituției faptul că a depus o excepție de neconstituționalitate față de prevederile art. 9, 14 lit. c1)-f) și art. 28 din OUG nr. 1/1999[3], precum si OUG nr. 34/2020 prin care primul act normativ a fost modificat. Prin excepția ridicată, Avocatul Poporului argumentează că Președintele și-ar fi depășit atribuțiile arogându-și prerogative de putere legiuitoare (Parlamentul), situație facilitată de OUG nr. 1/1999 care ar încălca prin articolele contestate prevederile art. 53 din Constituție. Pe scurt, Avocatul Poporului spune că Președintele (potrivit Constituției) are doar un rol formal în declararea stării de urgență, având obligația de a stabili prin decret doar motivele, durata și zona de instituire și că decretul a fost emis cu depășirea atribuțiilor legale. În aceeași măsură, și persoane cunoscute din domeniul juridic au depus petiții și au afirmat încălcări ale legii și/sau Constituției, mergând până la acuzații grave pentru emitenți precum „lovitură de stat” sau „înaltă trădare”[4]. Toate acestea aruncă în rândul spectatorilor (persoanele fizice, juridice și alte entități) o serioasă îndoială asupra modalității adoptării și legalității măsurilor luate și actelor emise în contextul actualei stări de urgență.

A. Avocatul Poporului, prin excepția de neconstituționalitate[5], a contestat:

1. Art. 14 lit. c1)-f) din ordonanța privind regimul stării de asediu și stării de urgență (OUG nr. 1/1999):

Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență trebuie să prevadă următoarele:

c1) măsurile de primă urgență care urmează a fi luate;

d) drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu se restrânge, în limitele prevederilor constituționale și ale art. 4 din prezenta ordonanță de urgență;

e) autoritățile militare și civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului și competențele acestora;

f) alte prevederi, dacă se consideră necesare.

2. Art. 9 și art. 28 din ordonanța privind regimul stării de asediu și stării de urgență (OUG nr. 1/1999):

Art. 9 „(1) Conducătorii autorităților publice, ai celorlalte persoane juridice, precum și persoanele fizice au obligația să respecte și să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanță de urgență, în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite.

(2) Conducătorii autorităților publice și administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate publică în domeniile energetic, sănătate, agricultură și alimentație, alimentare cu apă, comunicații și transporturi au obligația de a asigura continuitatea furnizării serviciilor esențiale pentru populație și pentru forțele destinate apărării.”

Art. 28 „(1) Nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice.

(2) Pe lângă sancțiunea contravențională principală prevăzută la alin. (1), în funcție de natura și gravitatea faptei, se pot aplica și una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare:

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție;

b) interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate;

c) suspendarea temporară a activității;

d) desființarea unor lucrări;

e) refacerea unor amenajări.” (astfel cum textul de lege a fost modificat prin OUG nr. 34/2020)

3. OUG nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență:

Nu vom reda întreg conținutul acesteia întrucât modifică și introduce o serie întreagă de articole în conținutul OUG nr. 1/1999, dar vom preciza că principalele modificări vizează cuantumul amenzii care a crescut ajungând la 2.000 – 20.000 lei în cazul persoanei fizice și la 10.000 – 70.000 lei în cazul persoanei juridice, precum și introducerea unor sancțiuni complementare (precum confiscarea, suspendarea activității și desființarea de lucrări) și stabilirea unei maniere de distribuire a produselor confiscate în urma contravențiilor – derogatorie de la cea comună. Au mai fost stabilite măsuri derogatorii de la regimul general al contravențiilor precum faptul că plângerea contravențională nu suspendă executarea sancțiunilor complementare dar și faptul că legislația privind transparența decizională și dialogul social nu se aplică în această perioadă.

 

B. Decizia nr. 152/06.05.2020 a Curții Constituționale în soluționarea excepției ridicate de Avocatul Poporului

În urma depunerii excepției de neconstituționalitate, pe rolul Curții Constituționale (CCR) a fost format dosarul nr. 522D/2020 având termen pentru soluționare 06.05.2020. Printr-un comunicat de presă[6] publicat pe site-ul oficial al Curții Constituționale, a fost publicată soluția instanței de contencios constituțional:

„În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a decis:

1. A respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 14 lit. c1)-f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și ordonanța de urgență, în ansamblul său, sunt constituționale în raport de criticile formulate.

2. A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale.

3. A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său(s.n.).

Decizia Curții Constituționale nr. 152/2020[7](„Decizia”) a fost publicată, aici poate fi observată celeritatea (cel puțin în această cauză) de care instanța de contencios constituțional a dat dovadă, având în vedere că Avocatul Poporului a depus excepția de neconstituționalitate pe 16.04.2020, judecarea acesteia și publicarea soluției s-au făcut pe 06.05.2020 iar publicarea hotărârii integrale în Monitorul Oficial a avut loc pe 14.05.2020.

Prin pct. 88 din considerente, CCR a stabilit că rolul Președintelui în instituirea stării de urgență nu este doar unul formal, cum eronat afirma Avocatul Poporului, termenul de instituire nefiind echivalent cu simpla declarare, astfel instituirea presupune și identificarea drepturilor și libertăților al căror exercițiu poate/trebuie restrâns, desemnarea autorităților competente (civile și/sau militare, după caz).

Printre elementele reținute, CCR a confirmat prin opinia exprimată de noi (într-un articol publicat anterior[8] discuțiilor privind neconstituționalitatea) cu privire la natura juridică a actelor emise în perioada stării de urgență, respectiv faptul că procedura restrângerii drepturilor este stabilită prin OUG nr. 1/1999 iar actele subsecvente (Decretul Președintelui, ordonanțele militare și ordinele) sunt doar acte de punere în aplicare a ordonanței. În acest sens, CCR în mod judicios a reținut la pct. 98 din considerente că: „În ceea ce privește critica autorului excepției de neconstituționalitate, (…), care stabilesc că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale poate fi restrâns numai prin lege, Curtea reține că decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art. 14 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 constituind doar norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor” (s.n.).

Aceasta are perfect sens întrucât, dacă legiuitorul constituant a presupus că nu se poate avea încredere ca Parlamentul să răspundă cu celeritate unor situații urgente (întrucât derularea procedurilor parlamentare implică termene destul de lungi și îndeplinirea unor condiții de cvorum/vot pentru deputați și senatori – în prezent 465 -, motiv pentru care a instituit delegarea legislativă în temeiul căreia executivul să poată lua măsurile necesare care nu suportă amânare[9] prin acte cu putere de lege supuse confirmării Parlamentului) atunci, de ce am avea încredere în Parlament să facă aceasta în cadrul unor situații excepționale precum dezastre, sinistre sau calamități naturale, unde întârzierea se poate concretiza nu numai în pagube materiale, dar și în pierderi de vieți omenești? Răspunsul la aceasta este în sensul că nu se așteaptă nimeni ca în cazul unei stări de urgență Parlamentul să se adune și să voteze fiecare restrângere de drepturi, cadrul restrângerii fiind dat prin lege (OUG nr. 1/1999)[10] și pus în aplicare prin Decret și alte acte (ordonanțe militare și/sau ordine).

În privința excepției de neconstituționalitate pentru art. 28 și 9 din OUG nr. 1/1999, CCR s-a pronunțat doar asupra art. 28 care face trimitere la obligația generală de a respecta actele emise în perioada stării de urgență (art. 9), în sensul că prevederile art. 28 sunt neconstituționale întrucât încalcă cerințele de calitate ale normei juridice, respectiv – accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. În aceasta situație, instanța de contencios constituțional a apreciat că, din cauza generalității redactării art. 9, nu reiese care sunt actele, faptele sau omisiunile calificate drept contravenție, rezultând că o astfel de apreciere ar rămâne în sarcina agentului constatator.

CCR reține prin considerentul 128 că „(…) art. 9 alin. (1), care vorbește despre “toate măsurile stabilite în prezenta ordonanță de urgență, în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite”, nu poate fi considerat o normă de trimitere”, afirmând că acesta nu indică cu exactitate dispozițiile legale la care face trimitere. Cu toate acestea în același considerent CCR recunoaște că o definire efectivă a contravenției în cazul stării de urgență este imposibilă, legea presupunând în mod esențial un grad de generalitate, concluzia considerentului fiind recomandarea că norma nu trebuie sa fie precisă dar că ar trebui reconfigurat prin art. 9 astfel încât să devină o normă-cadru pentru aceste contravenții.

Împărtășim opinia Curții în sensul că definirea contravențiilor în aceste situații este cel puțin complicată dacă nu chiar imposibilă, asta întrucât spre deosebire de alte materii în care drepturile și obligațiile sunt cunoscute integral încă de la început (ex. codul rutier), caz în care contravențiile pot fi individual definite, în cazul situațiilor care determină instituirea stării de urgență nu se poate spune anticipat nici care sunt situațiile care determină instituirea stării (și intensitatea lor), iar cu atât mai puțin câte și care vor fi măsurile sau care este pericolul în cazul încălcării lor. În sensul celor menționate anterior, la nivel național au fost identificate generic 24 de tipuri de situații deosebite[11] care implică roluri specifice pentru zeci de autorități, fiecare situație (chiar și în cadrul aceluiași tip – e.g. epidemii – există multe boli contagioase care variază în intensitate, mod de răspândire si efecte, în mod similar și măsurile pentru prevenirea răspândirii și tratarea poate varia substanțial) poate presupune măsuri specifice și, implicit, necesitatea restrângerea drepturilor. Prin urmare, art. 9 nu poate fi normă de trimitere care să precizeze expres denumirea completă și numărul actului, ci cel mult la modul generic (în afara prevederilor art. 50 din normele de tehnică legislativă) stabilind tipul de acte (ordonanțe militare și ordine) față de care stabilește categorii de contravenții, asta întrucât actele de punere în aplicare (legislația secundară/actele infra legislative) se emit ulterior în executarea primei (nu putem face trimitere exactă la ceva ce nu există încă).

Totodată, CCR reține (pct. 130) că, în lipsa definirii faptelor/omisiunilor care reprezintă contravenție și în lipsa stabilirii de criterii și condiții pentru constatarea și sancționarea faptei, această sarcină revine implicit agentului constatator. Iar în lipsa elementelor constitutive ale contravenției, chiar judecătorul cauzei este lipsit de posibilitatea de a aplica și interpreta legea. Fără a insista în critici, nu putem să nu observăm că, în mod firesc, măsurile se dispun prin ordonanțe militare și ordine, acte care ar trebui să definească conduita interzisă dând repere necesare, în fond, cum a reținut CCR și mai sus, definirea precisă a contravenției în norma primară în aceste condiții este imposibilă. Iar, în cazul în care norma de punere în aplicare (ordonanța militară/ordinul) nu este suficient de clară – atunci contestatorul avea posibilitatea contestării acestora prin acțiune în anulare în contencios administrativ formulată împotriva unui act administrativ normativ.

În privința neconstituționalității OUG nr. 34/2020, CCR a reținut că domeniul reglementat de aceasta (restrângerea/afectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor) este un domeniu rezervat exclusiv legii (organice), prin urmare Guvernul, indiferent de situație, nu ar fi putut (nici ca legiuitor delegat) să emită norme cu putere de lege în aceste domenii.


[1] Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, Monitorul Oficial, Partea I nr. 212 din 16 martie 2020. Forma aplicabilă la 07 aprilie 2020. Astfel cum aceasta a fost aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr. 3/2020.

[2] Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, Monitorul Oficial, Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

[3] OUG nr 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență.

[4] https://sites.google.com/site/liviucp/home/stare-urgenta.

[5] Excepția de constituționalitate nr. 6786/16.04.2020, http://www.avpoporului.ro/exceptii2020/exceptia7_2020.pdf.

[6] https://www.ccr.ro/download/comunicate_de_presa/Comunicat-de-presa-6-mai-2020.pdf.

[7] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 387 din 13 mai 2020.

[8] https://www.juridice.ro/680249/ordonantele-militare-limite-natura-juridica-si-contestare.html.

[9] Art. 115 alin. (4) din Constituție.

[10] A se vedea considerentele 88 – 90 din Decizia nr. 152/2020.

[11] Anexa 1 la HG nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc.

Fiat iustitia, et pereat mundus. Potențialele efecte ale Deciziei nr. 152/06.05.2020 pronunțate de CCR was last modified: mai 19th, 2020 by Irina Dragnea

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autori:

Irina Dragnea

Irina Dragnea

Este Partner, Hristescu & Partners.
A mai scris:
Bogdan Corâci

Bogdan Corâci

Este Senior Associate, Hristescu & Partners.

Abonează-te la newsletter