Festivitatea de omagiere a prof. univ. dr. Liviu Pop. Lansare Liber Amicorum

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Într-o atmosferă festivă, demnă de cele mai importante ceremonii, în Aula Magna a universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a fost celebrată personalitatea prof. univ. dr. Liviu Pop cu ocazia lansării volumului omagial, Liber Amicorum, dedicat domniei sale de peste 50 de autori, colaboratori apropiați, prieteni, foști doctoranzi, colegi etc.

Emoțiile care au însoțit această manifestare au fost dintre cele mai intense, ceremonia bucurându-se de prezența a numeroase personalități ale mediului academic și nu numai. Au luat cuvântul Acad. Prof. univ. dr. IOAN-AUREL POP, Prof. univ. dr. FLORIN STRETEANU, Prof. DAN ANDREI POPESCU, Prof. univ. dr. RADU CATANĂ, Av. dr. LUCIAN BERCEA, Prof. univ. dr. SEVASTIAN CERCEL, Prof. univ. emerit LIVIU POP, Conf. univ. dr. IONUȚ FLORIN POPA, Lect. univ. dr. ANDREA ANNAMARIA CHIȘ și Nicolae Cîrstea, președintele Editurii Universul Juridic.

Acad. Prof. univ. dr. IOAN-AUREL POP, Rector al Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 

Distinse Domnule Profesor Liviu Pop,

Dragi oaspeți, Doamnelor și Domnilor Colegi,

Mă bucur să vă salut și să văd nu numai specialiști în științe juridice, care era firesc să fie aici, care au tot respectul nostru și văd specialiști de înaltă clasă din aproape toate cele 21 de facultăți ale universității noastre. Bine ați venit!

Mă bucur să vă urez bun venit celor care veniți de mai departe în cea mai veche, cea mai mare și, din multe puncte de vedere, cea mai prestigioasă universitate a acestei țări (42.000 de studenți, masteranzi și doctoranzi, cu trei limbi oficiale de studiu – română, maghiară, germană –, cu foarte multe secții în limba engleză, franceză, italiană). O universitate care încearcă să demonstreze că tradiția păstrată este o lege pentru acela care o respectă și o înțelege. De asemenea, le spun adesea colegilor și studenților mei că ceremoniile bine făcute și bine dozate sunt un atribut al popoarelor civilizate. Faptul că îi onorăm pe dascălii acestei universități, că îi onorăm pe studenți când ajung pentru prima oară discipoli ai magiștrilor lor, că îi onorăm pe acei dascăli care își încheie misiunea oficială a dăscăliei și cercetării și continuă să fie asociați cumva universității; faptul acesta arată că respectăm tradiția comunitară pe care orice universitate trebuie să o cultive: tradiția unității între magiștri și discipoli.

Facultatea de Drept este facultate fondatoare a acestei universități, în 1581, când s-a creat universitatea cu trei facultăți și 150 de studenți în primul an de studiu cu limbă de predare latina. Facultatea de drept era facultate fondatoare, ceea ce înseamnă că principiile juridice, într-o țară care abia ieșea din perioada medievală – cum era Transilvania atunci, Transilvania Renașterii și Transilvania reformei -, științele juridice ocupau un loc fundamental în organizarea vieții cetățenilor. Facultatea aceasta a tot crescut și în secolul al XVII-lea sub principi calvini, unde spiritul latinității acestei universități a fost mai puțin respectat. A avut o perioadă de glorie în secolul al XVIII-lea, sub habsburgi, când s-a predat și în latină și în maghiară și în germană. O altă perioadă de glorie când s-a refondat, în 1872, sub împăratul Franz Iosif, ca universitate modernă, cu limbă de predare exclusiv maghiară, și declarată universitate națională maghiară. Și ultima etapă, cea mai înfloritoare, a fost cea de după 1919, când Regatul României a găsit cu cale să creeze la Cluj „Universitatea Națională a Daciei Superioare”, devenită ulterior Universitatea „Regele Ferdinand I”, care a concentrat toate energiile națiunii cu profesori veniți de la Iași, de la Cernăuți, de la Viena, de la Budapesta, profesori români care au creat aici o tradiție. Între ei au fost juriști de mare marcă. Între rectorii acestei universități au fost juriști de mare marcă și îngăduiți-mi să vă spun că și generația mea, în timpul regimului comunist, a avut privilegiul să aibă în preajmă juriști de mare marcă. Eu fiind istoric, am și eu un privilegiu: nu există lucru pe această lume care să nu aibă istorie, și atunci și dreptul are o istorie a lui, cum are fizica, matematica, chimia; toate disciplinele au o istorie a lor. M-am apropiat de istoria dreptului mulțumită profesorilor de la această universitate. Marii profesori, care acum trăiesc printre stele și ne iluminează cu spiritul lor. Între profesorii tineri asistenți, era profesorul Liviu Pop. Profesorul Liviu Pop a ajuns între timp unul dintre cei mai mari specialiști în domeniul domniei sale, nu doar al universității, ci din această țară, și, aș îndrăzni să spun, recunoscut pe plan internațional. A creat școală la Cluj, cum au făcut toți marii profesori și faptul că dumneavoastră sunteți aici demonstrează că a creat școală și a lăsat în urma sa discipoli pe care să îi auziți încântându-vă cu ceea ce domnia sa a transmis drept moștenire și legat. Mai are mulți ani înainte să o facă în continuare pentru că porțile universității îi sunt mereu deschise. Facultatea de Drept, așa cum este ea astăzi, care ne aduce prestigiu și competență își are pietre de temelie ca facultatea adaptată exigențelor contemporane, pietre de temelie puse de Profesorul Liviu Pop.

Nu ar mai trebui să spun nimic, și nici nu am să spun, pentru că este destul această carte: cartea prietenilor, cartea profesorilor, cartea discipolilor, cartea celor care îl respectă și îl iubesc. Este de ajuns ca să dovedească că este un jurist între juriști, un om între oameni, care transmite mai departe mesajul lăsat de înaintași, îl continuă cu mare onoare, iar discipolii îl vor duce mai departe, continuându-i opera. De aceea mă bucur că am ajuns în clipa aceasta, în preajma Sărbătorilor, să îi facem o sărbătoare specială Domniei Sale.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Prof. univ. dr. FLORIN STRETEANU – Decanul Facultății de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 

Încercând să îmi pun câteva gânduri în ordine, mă gândeam că aș putea vorbi despre dascălul Liviu Pop, dar probabil aș spune lucruri pe care cei mai mulți dintre dvs. le știu, pentru că marea majoritate a avut privilegiul de a-l avea profesor. M-am gândit că aș putea spune ceva despre Cercetătorul Liviu Pop, dar cu siguranță sunt alții mult mai bine plasați decât mine pentru a face o exegeză a operei Domniei Sale. Și atunci, cred că din postura deținută astăzi, cel mai potrivit ar fi să spun câteva cuvinte despre Decanul Liviu Pop. Și dacă ar fi să spun în foarte puține cuvinte ceva despre asta, aș spune că a fost omul potrivit, la momentul potrivit.

Domnia sa și-a asumat conducerea Facultății în 1996-1997, într-o perioadă nu ușoară. Era o perioadă a căutărilor, așa cum ne-o amintim cu toții, era o perioadă în care, într-o anumită măsură, pierdusem startul relansării studiilor juridice de după 1990, în comparație cu alte facultăți din țară. Era o perioadă în care facultatea se afla într-o postură destul de ingrată din punctul de vedere al infrastructurii. Ne amintim cu toții clădirea de pe Republicii, în care, cândva, locuise o familie, și nicidecum nu fusese gândită ca sediu pentru o instituție de învățământ superior. Era perioada în care se încerca reînnoirea corpului academic; nu mai fuseseră făcute recrutări în facultate de la începutul anilor ’80 până la evenimentele din ’89, astfel încât la acel moment facultatea avea două categorii de angajați: erau marii noștri profesori, care se aflau aproape toți în pragul pensionării, și eram noi, câțiva proaspăt veniți în facultate de un an, doi, cinci, aflați la începutul carierei. Erau foarte puțini cei din generația dlui Profesor care se aflau la momentul potrivit pentru a prelua conducerea facultății și pentru a încerca să o ducă acolo unde îi era locul.

Așa cum vă spuneam, a fost momentul potrivit pentru omul potrivit. A fost, cu siguranță, pentru domnia sa, un moment de cumpănă, pentru că nu este ușor să renunți la postura de magistrat, și nu la orice postură de magistrat, ci aceea de judecător al Curții de Apel, în favoarea unei funcții de conducere în învățământul superior. Sunt evidente pentru oricine dezavantajele în plan material, dar, cu certitudine, era o misiunea care trebuia îndeplinită și Domnule Profesor și-a simțit chemarea pentru a o îndeplini. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în cei opt ani de mandat, putem spune, fără teama de a greși, că această misiune a fost îndeplinită cu succes.

Domnul Profesor a lăsat în 2004, la expirarea celui de-al doilea mandat, o facultate de drept consolidată, o facultate așezată pe valori trainice, o facultate în care, cei care au urmat, au încercat, fiecare, în măsura posibilităților, să ducă mai departe ceea ce s-a început atunci. Dar începutul a fost greu. Iar dacă astăzi Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai și-a redobândit statutul de facultate de frunte, în primul eșalon al facultăților de drept din țară, facultățile prietene și partenere care formează Hexagonul Facultăților de Drept, este, în bună măsură, datorat eforturilor, înțelepciunii și dăruirii Profesorului Liviu Pop.

Este unul dintre multele motive pentru care astăzi îi mulțumim, pentru care astăzi îi suntem alături, pentru care astăzi îi dedicăm aceste momente.

Domnule Profesor, vă dorim în continuare multă sănătate, multă putere de muncă și să vă avem alături întotdeauna la momentele plăcute pe care viața ni le va dărui.

Vă mulțumesc!

Prof. DAN ANDREI POPESCU – Directorul Departamentului de drept privat, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 

Am decis să fiu scurt, pentru că personalitatea Domnului Profesor Liviu Pop este binecunoscută de fiecare dintre noi.

Am fost realmente fascinat, student fiind în anul II, la drepturi reale și obligații, de maniera în care Domnul Profesor ținea cursurile și seminariile. Era realmente o manieră dialogală, umană; aveam de multe ori posibilitatea să intervenim, să ne abatem de la structura cursului pe care probabil Domnia sa inițial a stabilit-o și era un spirit de dialog profund, de încredere, ceea ce m-a ajutat să iubesc această disciplină, această știință a dreptului.

Domnul Profesor Liviu Pop a scris foarte mult. A scris „în pagină” și „în suflete”. Opera domniei sale, opera scrisă în pagină, este remarcabilă, scrisă foarte limpede, fără a folosi prețiozități inutile, și ar putea fi numită o Filocalie a scrierii juridice. Aproape toate tratatele, cursurile, studiile Domniei Sale sunt și articole de referință în aria instituțiilor  în care le-a scris.

Dar Domnul Profesor a scris și „în suflete”. Scrierea „în suflete” este o scriere care transmite vocea maestrului, metoda sa de gândire, este o scriere specifică spiritelor înalte. De altfel, creștinismul s-a transmis, în primul rând, prin această metodă. Această scriere se perpetuează din generație în generație, perpetuând vocea, căldura și metoda maestrului.

Am scris câteva rânduri, pe care i le dedic Domnului Profesor:

În interiorul nostru, 

al fiecăruia dintre noi,

există două oponente:

un generator de revolte și furtuni, dar și

un creator de liniște sufletească,

de strălucire solară.

Fiecare din aceste forțe există în 

adâncul nostru abisal,

de cele mai multe ori 

fără să conștientizăm acest lucru…

În fiecare zi, în funcție de 

gândirea și comportamentul nostru,

aducem „la guvernare”,

la guvernarea noastră de către noi înșine,

unul dintre acești veșnic opozanți.

Cel căruia îi permitem să ne conducă

ne va decide, în cele din urmă, soarta…

Ador să ascult cuvântul 

care era cândva,

ador să ascult muzica 

care nu se mai aude,

care-mi intră-n ureche

din timpul trecut,

așa cum cântată era cândva,

să ascult clapele pianului 

înțepenite-n timp,

mișcând repede cândva,

în timpul trecut…

Ador să ascult melodia

acestui „schelet de pian”,

întorcându-se la mine

după ce-a parcurs cerul întreg,

urcând în infinitul paradisiac

pentru a-L bucura pe Dumnezeu,

pentru a-I aduce slavă și preamărire.

Apoi, întorcându-se de unde-a plecat,

la cel ce-a aruncat-o-n cosmos,

la vechiul pian și la mine,

care-am lipsit de la concert.

M-a așteptat ca să mă nasc,

să fiu prezent absent fiind…

Este vie, cum sunt și eu,

este liberă, cum nu sunt eu…

Apoi pleacă iar, 

fără-a se mai întoarce,

decât după ce nu voi mai fi eu…

Ador mirosul pământului „putred” de ud,

lăsându-se amprentat de talpa fiecărui trecător,

pe care-l înghite treptat…

Ador să-i vad pe cei ce-mi vor urma mie,

pe cei ce vor asculta muzica pianului rămas,

după ce din nou se va întoarce, 

unind începutul și sfârșitul creației lumești.

La început a fost sfârșitul…

Pare ciudat… Absurd chiar.

Cum poate sfârșitul să prefigureze și să preceadă începutului?

Începutul există deja, iar sfârșitul încă nu s-a născut…

Cu siguranță există un sfârșit în toate,

dar el dansează pe ceea ce începutul deja a așternut.

Orice început are un sfârșit și

orice sfârșit cunoaște un început.

Începutul ni se arată, sfârșitul se ascunde.

Începutul îl facem noi, sfârșitul îl comemorăm.

Începutul îl alegem, sfârșitul îl primim.

Începutul și sfârșitul marchează cele două paranteze ale vieții,

ale timpului ce a fost alocat fiecăruia din noi…

„La început a fost cuvântul…” –  așa începe Evanghelia lui Ioan.

Cuvântul este puntea de legătură între oameni,

mijlocul prin care se realizează comunicarea interpersonală. 

Atunci când Dumnezeu a hotărât să ne comunice ceva esențial, 

a ales tot un Cuvânt, numai că acest Cuvânt era o Persoană,

era logosul divin…

Dacă Tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat ființă,

mie și întregii creații lumești căreia i-ai dat naștere,

tuturor celor văzute și nevăzute de mine

(visibilium meum et invisibilium),

cu siguranță ai avut un plan cu creația Ta.

Ai văzut începutul și sfârșitul în același timp,

ai dat naștere începutului văzând mai întâi sfârșitul,

ai dat start începutului  prefigurând și dorind sfârșitul,

sfârșitul lumii create de Tine,

sfârșitul meu,

așa cum Tu ți le-ai imaginat,

ca să renască din nou începutul,

începutul meu, un nou început…

Cuvântul Tău este început și sfârșit în același timp.

În planul Tău, văzând sfârșitul,

ai construit începutul,

lăsând apoi totul să curgă…

M-ai pus pe gânduri, Dumnezeul meu!

Am stat azi mai retras,

încercând să-mi imaginez sfârșitul,

sfârșitul meu… Nu mai aveam nicio putere, 

decât să privesc. Să te privesc pe Tine, 

gândindu-mă la câte aș face altfel dacă m-aș putea întoarce.

Apoi, mi-am adus aminte că încă nu am devenit sfârșit,

gândindu-mă la cât de fericit ar trebui să fiu.

Văzându-mi sfârșitul pot gândi un început,

un alt început,

pot umple un gol,

golul imens al sufletului meu,

pot clădi în interiorul, 

nu în exteriorul meu,

pot construi o viață care să fie a mea,

o viață în care să locuiesc acasă,

să nu mai fiu străin de viața mea.

La început a fost sfârșitul,

iar sfârșitul scop începutului a fost,

și începutul temelie sfârșitului a dat,

sfârșitul și începutul una au fost…

Vă mulțumesc foarte mult și cred că singurul lucru pe care aș putea să-l spun acum este un singur cuvânt, cu toată credința și din tot sufletul meu: Vă mulțumim!

Prof. univ. dr. RADU CATANĂ – Prorectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 

Domnule Profesor Decan Liviu Pop, omagiat astăzi,

Domnule Rector,

Domnule Decan Lucian Bercea, decanul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara,

Domnule Decan Sevastian Cercel, decanul Facultății de Drept a Universității din Craiova,

Domnule Decan Florin Streteanu,

Dragi membri ai familiei,

Distinși avocați, stimați colegi,

Cred că voi continua registrul sentimental început de colegul Dan Andrei Popescu, pentru că, la rândul meu, am încercat un exercițiu stilistic, respectiv am căutat câteva figuri de stil, estetic expresive referitoare la persoana și personalitatea Domnului Profesor Liviu Pop, iar acestea ar fi următoarele, într-o ordine absolut aleatorie.

Am zis, în primul rând, „stejar netăcut”.  Este ceva, cumva sacru, în simbolistica stejarului, pentru că stejarul are o oarecare atragere către fulger ceea ce a făcut ca mitologia să îl apropie cumva de Jupiter, de Zeus, de Thor.

Mai departe, „o arcă”; nu am găsit un epitet, dar „o arcă” pentru că ea poartă și salvează ceea ce este mai bun.

„Plăcută neliniște a puterii academice”, a puterii în scris; v-a plăcut, de asemenea, și ați făcut-o magistral să exersați puterea, atât în scris, cât și în comunitatea din care ați făcut parte și pe care ați condus-o atât ca Decan, cât și ca Director de Departament.

„Un fluviu de cuvinte care se desface în deltă”, pentru că vă place să vorbiți, vă place să scrieți și ați arătat că scrisul nu este un mod de a încetini gândirea, pentru că asta o spusese Nichita Stănescu, ați dovedit contrariul.

„Un soldat devenit general”; și aici este iar Nichita Stănescu: „Un soldat ținându-se cu mâinile / de marginea unui nor… / De bocancii lui, cu mâinile încleștate / se ține alt soldat. De bocancii lui / altul, apoi altul, apoi altul și altul, / și-așa până-n miezul pământului”.

„O sferă”, dacă suntem la Nichita Stănescu, o sferă perfectă ca și oul din poezia abstractă a lui Nichita Stănescu. O sferă, și nu un cub, pentru că eu, personal, nu v-am cunoscut colțurile.

Ce să mai spun… În ceea ce vă privește pe dvs., din punctul meu de vedere, „nepereche nicicând, totdeauna pereche”.

Îmi aduc aminte, în toamna anului 1996, eram student la Paris, v-am trimis o scrisoare prin care vă împărtășeam ce făceam acolo și ce aș avea de gând cu viața mea, un an mai târziu, datorită dvs., nu numai dvs., dar în mod special dvs., am fost primit în rândurile corpului academic al Facultății de Drept, în ciuda faptului că poate acolo unde am fost primit nu eram neapărat dorit.

„Și, mai presus de toate, un OM…” (fără „copilul meu”, cum zicea Rudyard Kipling în poezia sa „Dacă…”).

Eu dat mă dau bucuriei de a vă omagia, Domnule Profesor Liviu Pop și să ne trăiți nouă tuturor celor care am avut plăcerea să venim și să vă omagiem și să vă onorăm astăzi.

Să ne trăiți mulți ani alături de familia dvs. și de prietenii dvs!

Av. dr. LUCIAN BERCEA – Decanul Facultății de Drept, Universitatea de Vest, Timișoara

Domnule Profesor Liviu Pop,

Domnilor Decani,

Stimați colegi, distinși invitați

Este, în egală măsură, o sinceră plăcere și un lucru teribil de emoționant pentru mine să adresez un singur cuvânt astăzi, aici, în onoarea Profesorului Liviu Pop.

S-a vorbit aici despre marele Profesor Liviu Pop, s-a vorbit aici despre marele Cercetător Liviu Pop, s-a vorbit despre marele Decan Liviu Pop, și, în general, despre marele Om Liviu Pop. Însă poți să fii mare Om, fără să fii mare Profesor, poți să fii mare Om fără să fii mare Cercetător, poți să fii mare Om fără să fii mare Decan, însă, cu siguranță nu poți fi un mare Om, așa cum este Profesorul Pop, fără să fii un mare Prieten. Această calitate trebuie să i-o recunoaștem toți cei care îl înconjurăm astăzi, aici, cu prietenia noastră, cu admirația noastră, cu recunoștința noastră, și acest ultim cuvânt este cel care definește până la urmă relația Facultății de Drept din Timișoara cu Profesorul Liviu Pop, relația oamenilor din Facultatea de Drept din Timișoara cu distinsul Profesor Liviu Pop.

Sigur că, prin sine, un volum care numără aproximativ 1000 de pagini nu este suficient pentru a marca ceea ce prietenii care au găsit de cuviință să contribuie simt pentru Profesorul Liviu Pop.

Îmi permit să înlocuiesc celelalte cuvinte care s-ar cuveni să fie spuse în onoarea domnului Profesor, cu un gest, un gest pe care l-am pregătit de acasă: o Diplomă Aniversară conferită de Facultatea de Drept din Timișoara domnului Profesor Emerit Liviu Pop, Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara, în semn de sinceră admirație pentru contribuția la promovarea valorii în educație și cercetarea științifică și de profundă gratitudine pentru excelentele relații de colaborare academică.

Domnule Profesor, împreună cu urările noastre de sănătate, vă mulțumesc!

Prof. univ. dr. SEVASTIAN CERCEL – Decanul Facultății de Drept, Universitatea din Craiova

Domnule Decan Liviu Pop,

Domnilor Decani, Domnule Prorector, Doamnelor, Domnișoarelor și Domnilor

Dragi Prieteni,

Când este zi de sărbătoare la Facultatea de Drept a Universității din Cluj este sărbătoare în lumea dreptului românesc. Când sărbătorit este Profesorul Liviu Pop, este sărbătoarea științei  și a culturii juridice românești. Sunt onorat să fiu astăzi aici, în mijlocul dvs., la o sărbătoare a prietenilor  Profesorului Liviu Pop și mulțumesc pentru invitație organizatorilor acestui eveniment.

Am două gânduri să transmit, oltean fiind, posibil să fie mai multe cuvinte. Unul instituțional și altul personal. Cu permisiunea dvs., voi inversa susținerea lor.

În plan personal, nu am avut onoarea, nu am avut bucuria să îl întâlnesc la catedră pe dl Profesor Liviu Pop, pentru simplul fapt că, din Craiova fiind, a fost drum lung până la Cluj, student cum eram. De curând, nu sunt mulți ani de atunci, dar pentru mine sunt foarte importanți, prin mijlocirea unui om despre care aveam să aflu că este foarte bun prieten cu Profesorul Liviu Pop, domnule Decan Motica, aici de față, căruia îi mulțumesc și pe această cale, am avut șansa să cunosc Omul Liviu Pop. Multe lucruri s-au spus aici, și multe aș vrea să spun și eu. Voi spune doar atât: am învățat foarte mult în acești puțini ani și voi spunea doar un mic secret pe care l-am descoperit de la Domnia Sa: se numește simplu „punctualitate”. Aveam să înțeleg în timp că după programul de lucru al Profesorului Liviu Pop îți poți regla ceasul. Că ora exactă în dreptul civil se dă la Cluj-Napoca și sub semnătura Profesorului Liviu Pop. Aveam să observ cu această ocazie, în acest context fericit și onorant pentru mine, că Domnia Sa intra în învățământul juridic superior aproximativ în perioada în care subsemnatul, și mulți colegi din generația mea, dobândeam sau nu capacitate de folosință. Și după o viață în slujba dreptului civil și dreptului românesc în general, poți să constați că Profesorul Liviu Pop, Omul Liviu Pop a semănat în rândul colegilor, în rândul studenților, în tot dreptul românesc, semințe rodnice. Spunea foarte frumos Domnul Rector că ele vor rodi multă vreme de aici încolo. Pentru mine este un privilegiu că l-am cunoscut în ultima perioadă pe domnul Profesor Liviu Pop, pe Omul Liviu Pop, și, în acest context, un motiv în plus să fiu prezent astăzi aici. De altfel, și voi încheia latura subiectivă, am avut șansa să îl cunosc cu mult înainte de a-l întâlni. Era un nume pe o carte. În anii ’90, student la Facultatea de drept să fi fost și să nu ai pe masă cărțile de drepturi reale și de teoria generală a obligațiilor de la Cluj, ale Profesorului Liviu Pop, înseamnă că nu ai fost în bibliotecă. Între timp, lucrările domniei sale, nu doar pentru juriști, sunt bine-cunoscute. Ele astăzi duc mai departe gândul pe care Omul Liviu Pop l-a avut acum ani…nu îi socotesc eu pe toți, când a intrat în învățământul juridic românesc.

Instituțional, sunt onorat să aduc un mesaj al Rectorului Universității din Craiova pentru sărbătoarea de astăzi, în mod special pentru domnule Profesor Liviu Pop. Domnul Dan Claudiu Dănișor este jurist, pentru cei care nu îl cunosc, dar cei mai mulți de aici îl cunosc foarte bine, și a avut ocazia să se întâlnească în multe împrejurări cu Profesorul Liviu Pop. Domnia sa regretă că nu este astăzi aici, dar este alături de dumneavoastră și vă transmite multă sănătate și La Mulți Ani!

În plan instituțional, la nivelul facultății, Consiliul Facultății de Drept a Universității din Craiova m-a împuternicit să vă înmânez, cu acest prilej, o plachetă omagială care este scrisă în limba latină: „Cu aleasă prețuire, la 43 de ani în slujba dreptului civil românesc, Profesorului Liviu Pop”.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Prof. univ. emerit LIVIU POP, Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 

În succesiunea anilor care jalonează neîncetat trecerea ireversibilă a timpului și ne măsoară atât de cadențat existența, fiecăruia dintre noi ne este dat să trăim momente cu adevărat înălțătoare și zile binecuvântate de Spiritul suprem universal.

Pentru mine, ziua de astăzi este, fără îndoială, nepereche. Sunt profund mișcat și onorat de ceea ce mi se întâmplă, fiind cuprins de o inevitabilă și vie emoție, dublată de o sinceră, caldă și plăcută bucurie. Lansarea acum și aici a acestui impresionant volum, nu atât despre mine, ci mai degrabă pentru mine, îmi creează clipe de adevărat catharsis, atât de dorite și binefăcătoare pentru sufletul oricui, în aceste vremuri de gravă și regretabilă senescență. Așa fiind, permiteți-mi să exprim întreaga și sincera mea gratitudine foștilor studenți și masteranzi, foștilor doctoranzi, colaboratorilor mei, prietenilor, colegilor de la această facultate și de la celelalte facultăți de drept din țară, precum și câtorva mari juriști, profesori și cercetători ai dreptului din străinătate, pentru valoroasele lor contribuții științifice, care alcătuiesc conținutul ideatic și problematizat al celor 1000 de pagini ale acestui volum de studii și articole, dedicat mie cu generozitate, în semn de omagiu.

Mulțumesc domnului Rector pentru onoare pe care mi-o face fiind astăzi aici la această festivitate. Aceleași mulțumiri le adresez și domnului Decan Florin Streteanu.

În mod deosebit, se cuvine însă să mulțumesc conducerii Departamentului de drept privat de la facultatea noastră, sub egida căruia acest volum este editat, și în special domnului profesor Dan Andrei Popescu, directorul departamentului, reprezentant de frunte al școlii juridice clujene, a cărui inițiativă și ale cărui eforturi au făcut posibilă această întâmplare, cu valențe de eveniment. De asemenea, adresez aceleași mulțumiri și domnului profesor Ionuț-Florin Popa, unul dintre cei mai avizați și prolifici cercetători ai dreptului privat, fostul meu doctorand, a cărui contribuție s-a dovedit salutară și chiar necesară pentru finalizarea acestui minunat și inedit proiect. Domniile lor sunt, în opinia mea, doi corifei ai dreptului privat din țara noastră, care se află în fruntea elitei juriștilor români, făcând parte din categoria profesioniștilor și intelectualilor la superlativ, și constituind ceea ce se poate spune că reprezintă spuma decantată a generației lor.

Vreau să cred că apariția acestei impresionante lucrări constituie un gest de neîndoioasă generozitate, de respect, și, în ceea ce privește pe unii dintre autori, chiar de recunoștință sinceră și apreciere pentru ceea ce am înfăptuit în aproape patru decenii și jumătate de activitate didactică, managerială, științifică și practică pe care am desfășurat-o cu dăruire, cu pasiune, cu abnegație, cu tenacitate, cu bună-credință și, de cele mai multe ori, cu eficiență, corpul didactic al acestei prestigioase instituții academice, al cărei decan am fost timp de două mandate, și șef de catedră vreme de un deceniu și jumătate.

Vă asigur pe toți de stima, considerația și prețuirea mea. Este considerația pe deplin meritată de toate spiritele nobile care caută cu obstinație noi și noi argumente pentru promovarea adevărului și binelui, a dreptului și a justiției, componente de mare importanță ale valorilor umanității, cu deosebire în aceste vremuri, când omenirea traversează o perioadă plină de evenimente tragice și de incertitudini, tot mai frecvente în acest început de nebulos secol și mileniu.

Și, nu în ultimul rând, adresez calde mulțumiri prestigioasei Edituri Universul Juridic din București, care mi-a publicat câteva dintre cele mai importante lucrări apărute în ultimii zece ani; mulțumesc mai ales patronului, și în același timp, directorului acestei importante instituții, domnului Cîrstea, care a făcut lăudabile eforturi materiale, intelectuale și pecuniare pentru ca această lucrare să fie publicată în condiții grafice, după cum se poate constata, de excepție.

Și acum cred că se cuvine să rostesc câteva cuvinte despre mine. Nu știu dacă filele vieții mele interesează sau ar putea interesa pe cineva; sunt convins însă că ele nu au avut, nu au și nici nu vor avea vreo rezonanță aparte în istoria vremurilor trecute și a celor prezente. Un lucru însă trebuie reținut: viața mea a curs în fluxul timpurilor în care nașterea m-a aruncat, știut fiind că vremurile sunt deasupra noastră și nicidecum noi deasupra vremurilor. Pe cale de consecință, nicio viață individuală nu este în totalitate și exclusiv opera celui în cauză, ci este în bună parte opera împrejurărilor, a mediului social și familial, în ambianță cărora fiecare dintre noi s-a format, educat și a trăit cu bune și cu rele în fluxul istoriei. Cu toate că nu am nimic spectaculos de relevat, m-am gândit că este important să vă spun că m-am născut spre sfârșitul celei mai mari conflagrații mondiale, fiindu-mi dat evident să trăiesc vremuri schimbătoare. Cu toate acestea, Providența m-a ocrotit și m-a ferit de evenimente care mi-ar fi putut pune viața în pericol. Astfel, am copilărit până la vârsta de aproape 14 ani în localitatea mea natală, Suciu de Sus, situată între dealurile și pădurile fremătânde de sacru și mister, de poezie și extaz ale depresiunii Lăpușului, situată la poalele munților Țibleș, într-o zonă de vecinătate cu Ținutul Năsăudului. Nu a fost o copilărie lipsită de griji. Dimpotrivă, am avut parte de multe insanități, greutăți și nedrepte suferințe, care au lăsat urme adânci în sufletul meu în primele două decenii de viață, influențându-mi decisiv formarea personalității și a caracterului. Cu toate acestea, este important că nu am cedat; dimpotrivă, am fost conștient încă din acei ani ai fragedei tinereți, că viața omului este alcătuită din trăiri diferite, care înseamnă bucurii și deopotrivă greutăți și chiar suferințe. De altfel, am crezut și cred și astăzi că doar așa viața omului puternic și creator este și poate fi deplină. Numai că nu există bucurie veșnică și nici suferință neîncetată; de aceea am apreciat că suferința este la fel de necesară în viața omului ca bucuria; mai mult, suferința sporește și întărește vitalitatea și caracterul omului normal, conștient de valoarea sa, făcându-l mai activ, mai luptător și mai înțelept. Astfel, numai cel ce se luptă cu greutățile și cu suferința este în stare să înțeleagă și suferințele celorlalți. Numai dacă ai suferit te poți comporta la fel ca samariteanul din parabola biblică.

Așa am ajuns ca în întreaga mea viață să încerc a face binele ori de câte ori mi-a stat în putere, știut fiind că binele se răsplătește, în ultimă instanță, cu bine și caracterul cu caracter. Mai mult, nu am dorit nimănui și nu am provocat rău cu intenție semenilor mei, chiar dacă unii au dat dovadă de neprietenie. De aceea, răsplata pe care am primit-o, mai devreme sau mai târziu, a fost tot binele, numai că adesea a venit de la alții, decât de la cei care ar fi fost datori să mi-l întoarcă. Aceasta mi-a confirmat faptul că, în multe situații, răsplata binelui și a serviciului făcut altuia este ingratitudinea celui în cauză. De altfel, cei care fac binele este recomandabil să nu aștepte recunoștință continuă de la nimeni, deoarece recunoștința veșnică, la fel ca ingratitudinea veșnică, sunt deopotrivă păguboase, uneori chiar dezastruoase. Și aceasta știu fiindcă la noi, la români mai ales, recunoștința, inclusiv recunoașterea meritelor unui om are loc, deseori, numai în varianta sa postumă.

După cum rezultă din cele spuse, cu majoritatea greutăților și insanităților m-am întâlnit și confruntat mai ales în primii ani ai tinereții; ele s-au asanat, în bună parte, numai odată cu alegerea profesiei, care, ce-i drept, a avut loc destul de târziu din cauza unui curriculum școlar sinuos și întârziat, care a durat peste două decenii. Așa se explică faptul că mi-am încheiat studiile universitare cu durata de cinci ani abia la împlinirea vârstei de 28 de ani, când, fiind șeful promoției mele, am fost reținut asistent la Catedra de drept civil. În schimb, destul de repede, în nici cinci ani de la absolvirea facultății, am devenit doctor în drept, specialitatea drept civil, sub conducerea științifică a imperialului și exigentului profesor, care a fost și va rămâne în memoria noastră, Aurelian Ionașcu. Cariera universitară mi-a oferit, de atunci și până astăzi, șansele și condițiile de care aveam trebuință pentru a trăi o viață de împliniri și satisfacții. Este o dovadă a ceea ce s-a spus: «Destinul ne conduce pe fiecare, de regulă, acolo unde trebuie să fim».

În întreaga mea carieră academică de 43 de ani m-am ferit de efuziuni gratuite și de gesturi risipitoare, preocupându-mă cu preferință de stabilitatea profesională, materială și morală a vieții, căutând să-mi valorific capabilitățile și șansele, prin eforturi susținute și la momente oportune – e foarte important momentul oportun – cu bunul simț al omului care trudește și înțelege să respecte și truda celorlalți. De asemenea, m-am ferit pe cât posibil să am maniere ipocrite, înțelegând să practic o simplitate francă, de o politețe sinceră și deschisă, prin refuzul trucajului, dedublării și confuziei, ceea ce uneori nu a fost în beneficiul meu. De aceea, cu timpul am ajuns să nu mă încânte aproape deloc edificiul, precar dintotdeauna, al unor elogii, chiar și atunci când am apreciat că ele sunt îndeajuns de justificate. Complimentele fără acoperire și laudele rostite în decorul frazelor de circumstanță, mai ales de către oameni diagnosticați duplicitari, nu fac parte astăzi din arsenalul comunicării mele. Dimpotrivă, am crezut, și cred că simplitatea în gesturi și conduita sinceră pot fi și sunt cele mai elocvente probe de omenie și noblețe. Așa se face că m-am ferit să dezmierd cu orice prilej, fără a fi selectiv și drept, spinarea cuvintelor pe care le-am cuibărit în căușul frazelor rostite sau scrise.

În cursul vieții academice am învățat multe de la colegii mei, de la studenții mei și de la toți colaboratorii și profesorii mei, fără deosebire. Tuturor, în viață sau trecuți în veșnicie, le păstrez o caldă și sinceră recunoștință. Ceea ce sunt astăzi, în bună parte, lor le-o datorez.

La toate acestea se adaugă viața de familie, plăcută și armonioasă, pe care mi-a oferit-o nonagenara mea mamă, frații mei, sora mea, precum și prudenta și înțelegătoarea mea soție, împreună cu fiul meu, cu nora și cei doi nepoți, cu toții în bună înțelegere, echilibru, loialitate și devoțiune reciprocă, și într-o atmosferă de susținută încurajare și solidarism familial.

Activitatea mea științifică se obiectivează într-un număr considerabil de volume – tratate, cursuri, monografii – și peste 100 de studii, articole, comentarii, prefețe, în bună parte publicate în edituri de prestigiu, sau, după caz, în revistele de specialitate cu distribuție națională. Vreau să cred că cel puțin câteva dintre lucrările mele au avut și vor avea impact fertil și incitant în spațiul teoriei și practicii dreptului civil. Această credință are ca temei argumentativ faptul că îndeosebi lucrările pe care le-am publicat în ultimii 10 ani – 5 volume și 38 de studii de mare întindere – cuprind analize, ipoteze și soluții cu valoare de noutăți paradigmatice în știința noastră juridică. Or, dacă afirmația mea este corectă, constatarea de mai sus ar putea fi cea mai mare răsplată a vieții mele.

În întreaga mea activitate academică, mai ales în cea științifică, nu am fost nici manierist și nici exclusivist. Dimpotrivă, am căutat să fiu circumspect, reținut, admițând aproape întotdeauna alteritatea, știut fiind că în cunoașterea științifică totul are caracter provizoriu. Ceea ce aflăm căutând în demersurile noastre prezente sunt doar trepte spre adevăr și rareori adevăruri definitive. Realitatea fiind neîncetat în mișcare și schimbare, adevărul se află și el în permanentă reînnoire. Așadar, avem mereu doar adevăruri parțiale.

Doamnelor, Domnișoarelor și Domnilor,

Sper ca Providența să mă învrednicească să mă bucur în continuare de darurile vieții, pentru a-mi putea duce la bun sfârșit căutările pe care le presupun cele câteva viitoare proiecte ale mele. Numai că, așa cum spune un vechi proverb tibetan: «Dintre viața viitoare și ziua de mâine, nu putem ști niciodată care va veni mai întâi».

În final, dați-mi voie să vă îmbrățișez spiritual și să vă mulțumesc tuturora că sunteți acum și aici și să cred mai departe, în ceea ce mă privește, că voi fi și voi rămâne profesor totdeauna și chiar după ultimele clipe ale vieții mele.

V-aș da totuși un sfat, mai ales celor tineri, care conține un strop de înțelepciune ce vine din Talmud:

«Fii atent la gândurile tale, că vor deveni cuvintele tale;

Fii atent la cuvintele tale, că vor deveni faptele tale,

Fii atent la faptele tale, că vor deveni obiceiurile tale;

Fi atent la obiceiurile tale, că vor deveni caracterul tău;

Fii atent la caracterul tău, că va deveni destinul tău».

Dragii mei,

Vă doresc tuturor să dați vieții ani și anilor viață, răspândind în jurul dumneavoastră cu generozitate, cu modestie, cu încredere și bunătate parfumul plăcut al virtuților, binelui și al caracterului, și să urmăm cu toții sfatul prorocului Isaia, «Să nu spunem niciodată la bine – rău și la rău – bine».

Sărbători fericite, Crăciun fericit!

Conf. univ. dr. IONUȚ FLORIN POPA, Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca 

Cine este Profesorul Liviu Pop? Dincolo de biografia oficială universitară pe care toată lumea poate să o cunoască citind un rezumat și care este realmente impresionantă, nu putem să nu observăm câteva trăsături prețioase și rare în universitate: pragmatismul și claritatea. Să facem un scurt exercițiu de memorie! Ca profesor, mulți dintre cei aici de față, își pot aminti cursurile de teoria generală a obligațiilor: niște cursuri bazate pe simplitatea expunerii și totdeauna pe „conceptele tari” ale materiei, cu excluderea emfazei (care reprezintă unul din pericolele frecvente în Universitate). Astăzi, îmi dau seama că metoda Domnului Profesor este remarcabilă pentru că, după douăzeci de ani, îmi pot aminti cam toate cursurile la care am participat. De fiecare dată când recitesc o temă centrală în studiul obligațiilor, „ancorele de memorie” (imagines agentes – în Ad Herennium, 86-82, Roma) folosite în timpul acelor cursuri, își fac datoria. Cred că nu mulți profesori au această virtute pedagogică!

Cine este omul de știință Liviu Pop? Prima calitate o regăsim în tot ce este scris sau poartă amprenta profesorului. O abordare tranșantă a obligațiilor și drepturilor reale, care respectă exigențele științei dreptului și abordează întotdeauna instituțiile și întrebările centrale, fără a se ascunde în spatele fațetelor «oculte» ale textelor legale (care pentru alți teoreticieni au avut și au un pregnant rol disuasiv) sau în spatele exprimărilor echivoce. Un scolastic și modern, în același timp! Abordările sale au urmat întotdeauna linia tradițională a discursului juridic, fără ca prin aceasta să aibă nimic desuet.

Trebuie să ne amintim că Domnul Profesor a trecut prin cel puțin două stări de necesitate. Prima este cea a anilor ’90, moment în care domnia sa era deja un jurist consacrat și ar fi putut să refuze beneficiile rescrierii dreptului. Observăm însă că lucrările sale din perioada 1990-2000 au devenit puncte de referință pentru știința drepturilor reale și a obligațiilor în România. După 2000, maturitatea sa științifică ne-a oferit cel mai impozant tratat de obligații publicat în România după al doilea Război Mondial – un tratat în două volume, întrerupt de survenirea celei de a doua stări de urgență (așteptăm în continuare volumul dedicat răspunderii). Această lucrare este de neocolit pentru orice jurist serios, fiind prima lucrare care în domeniul obligațiilor, după anii ’90, trece de la stadiul de curs la cel de tratat. A doua stare de necesitate a fost marcată de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil. Atitudinea juriștilor a fost diversă: unii au abdicat, alții au scris în continuare drept ca și când nimic nu s-ar fi schimbat, alții au conștientizat reforma profundă a dreptului privat. Domnul Profesor a adoptat această atitudine, cu relaxarea unui cercetător încercat – o atitudine care trebuie să ne impresioneze. Încă o dată studiile sale în noul drept civil au devenit bazilare pentru dreptul privat. Așteptăm în continuare contribuțiile sale și mai ales volumul dedicat răspunderii civile!

Câteva cuvinte despre studiile sale: calitățile pe care adineauri le-am subliniat în privința cursurilor se regăsesc și în studii: expunere fără emfază și axată pe probleme centrale ale dreptului. Cititorul nu poate să nu înțeleagă. Discursul «prietenos» pe care l-a întreținut vădește interes pentru a comunica celorlalți cunoștințele sale. Nu este vorba de un exercițiu de admirație intelectuală. Este vorba de magisterium. Discursul său ne amintește de observațiile lui Primo Levi: scrisul prețios nu ascunde neapărat o gândire valoroasă, după cum scrisul limpede nu vine dintr-o gândire nesofisticată. Și cred că observațiile aceluiași autor dintr-o excepțională scriere (Sullo scrivere oscuro) ne dau măsura modului de a scrie, dar și de a preda al Domnului Profesor: „Cine nu știe să comunice sau comunică rău, într-un cod care este doar al său sau al câtorva, e nefericit și răspândește nefericire în jurul său. Cine comunică rău în mod deliberat, este de rea-voință sau cel puțin necuviincios, pentru că obligă pe cei care îl urmăresc la oboseală, la chin sau la plictis”. Și credem că niciodată Domnului Profesor, în cursuri sau în scris, nu i s-ar putea reproșa lipsa de comunicare!

Cine este omul Liviu Pop? Nu este neapărat disociabilă calitatea sa umană față de cea de profesor sau invers. Merită făcută însă distincția, pentru că uneori, între un profesor și viața sa există o mare distanță. Nu se întâmplă aici. Cine îl cunoaște nu poate să nu fi observat vitalitatea sa, simțul umorului și buna sa dispoziție. Un intelectual disponibil pentru cei din jur și prietenos. Prietenia sa, dublată de un spirit de observație neobișnuit, manifestat printr-o ironie, uneori acidă, dar niciodată injustă, maschează o conștiință nu întotdeauna optimistă cum pare la prima vedere. Înțelegerea sa pentru oameni și neajunsurile lor, lipsa de ranchiună dizolvată aproape totdeauna în umor sunt calități rare. Experiența a două epoci atât de diferite a generat o personalitate cu abilitatea de a înțelege și a tolera, într-un mod înțelept, realități și persoane față de care noi cei mai tineri am fi manifestat reticențe adesea nedrepte. Probabil că avem cu toții de învățat din această formă profundă de înțelegere a lucrurilor.

Noi toți ca foști studenți, colaboratori, coautori, prieteni, admiratori, trebuie să îi mulțumim. Trebuie să îi mulțumească și cei care au avut parte de ironia sa, dacă aceasta le-a servit la ceva. În ceea ce mă privește, îi mulțumesc pentru darul pe care mi l-a făcut fiindu-mi cu adevărat profesor și pentru prietenia cu care m-a îndreptat și susținut. Ultimii 12 ani de colaborare au fost o reală onoare pentru mine.

Volumul omagial pe care astăzi i-l dedicăm este o modestă mulțumire față de eforturile sale. În mare parte, efortul pentru apariția lui și mai ales pentru conținutul său extrem de serios, se datorează entuziasmului de neoprit (manifestat chiar și în abilitățile poetice din Laudatio) al d-lui prof. Dan Andrei Popescu (de amintit, în special, studiile coordonate de prof. Erik Iyame privind forma în dreptul internațional privat – un studiu reper în materie, precum și studiul prof. Reinhard Zimmermann, ca să ne rezumăm la două mari studii existente în acest volum, fără să însemne că minimalizăm în vreun fel celelalte contribuții, despre care, astfel cum veți putea observa, vor deveni studii-pilot pentru dreptul privat).

Lect. univ. dr. ANDREA ANNAMARIA CHIȘ, judecător la Curtea de Apel Cluj

Stimate Domnule Profesor, dacă îmi permiteți. În inima mea simt și în mintea mea știu că toți din această sală gândim același gând și sentiment de aleasă prețuire și o bună recunoștință… dar cum sufletul uman a fost creat în așa fel încât are nevoie de exprimarea sentimentelor în cuvinte … și mulțumirile nu sunt niciodată de prisos și trebuie să recunoaștem.

Țin, în numele foștilor dvs. studenți, să vă mulțumesc, pentru că ați sădit în sufletele noastre pasiunea pentru studiul dreptului civil și al dreptului în general.

În numele foștilor și actualilor dvs. doctoranzi, țin să vă mulțumesc pentru că, foarte de timpuriu, încă din anul 2 de facultate, ați văzut în noi cercetătorul pe care la vremea aceea nici nu îndrăzneam să gândim măcar că se ascunde undeva în străfundul ființei noastre.

În ceea ce-i privește pe cei care au rămas la catedră, ați fost, sunteți și rămâneți mentorul nostru.

Colegul Dan Andrei Popescu vorbea despre scrierea în suflete și transmiterea creștinismului prin scrierea în suflete. Eu cred că Iisus nu a fost un lider, a fost un zen, iar noi v-am urmat pe dvs., spiritul creației dvs.

Mulțumim pentru că ne-ați învățat ce este iubirea. Mulțumim pentru că ne-ați învățat ce este iertarea și ne-ați iertat atunci când am greșit față de dvs.

Mulțumim că ne-ați învățat ce este bunătatea și că ne-ați învățat să fim exigenți cu bunătatea. Sunteți nemuritor dle profesor! Nu doar pentru lucrările pe care le-ați scris sau cele care s-au scris în onoarea dvs., ci pentru tot ce-ați pus în sufletele noastre și vom transmite și noi studenților și copiilor noștri.

V-am ales deja decanul de suflet.

Pentru toate acestea trebuie să vă mulțumim!

Prof. univ. dr. MARIAN NICOLAE, Facultatea de Drept, Universitatea din București

Omul este măsura tuturor lucrurilor, spunea acum mai bine de 2000 de ani Protagoras.

Dacă în ceea ce privește adevărul științific aserțiunea este, așa cum a demonstrat Platon, în Theaitetos, pe bună dreptate, mai mult decât discutabilă, în ceea ce privește adevărul paideic, formator și creator, ea rămâne, în principiu, deplin valabilă.

Și acest lucru poate fi verificat și demonstrat pe de-a-ntregul în cazul profesorului LIVIU POP.

Într-adevăr:

În plan uman, prof. LIVIU POP a fost și este măsura tuturor lucrurilor atât ca homo singularis, cât și ca pater familias. Soț ireproșabil și părinte atent și devotat, prof. LIVIU POP este un model și rămâne deci pentru totdeauna un reper demn de urmat.

În plan profesional, prof. LIVIU POP a fost și este, de asemenea, un dascăl autentic, un profesor remarcabil, distins, sobru și exigent, mereu atent la evaluarea cunoștințelor științifice ale studenților, dar și a aptitudinilor practice ale acestora.

În plan științific, prof. LIVIU POP a marcat, în mod definitiv, știința și disciplina dreptului civil, prin contribuțiile sale remarcabile, în special în domeniul dreptului obligațiilor, și oricine va investiga de acum înainte această arie a dreptului nu va putea ocoli studiile, articolele și tratatele de drept civil ale prof. LIVIU POP. Tratatul de drept al obligațiilor, deși neterminat și deși elaborat sub imperiul vechiului Cod civil din 1864, rămâne o piatră de hotar și nu poate fi ocolit de niciun cercetător adevărat și nici de vreun practician responsabil al dreptului.

În plan administrativ, prof. LIVIU POP a salvat și a consolidat școala de drept clujeană și, dacă, în viitor, se va vorbi de școala de drept de la Cluj, fie că e vorba de materiile dreptului civil (privat), fie că e vorba de materiile dreptului public, acest lucru se datorează voinței, dragostei, abnegației, sacrificiului și muncii neobosite ale domnului decan LIVIU POP.

În sfârșit, în plan social, prof. LIVIU POP a fost și este un homo civitatis. Pentru meritele profesionale, administrative, academice și științifice, prof. LIVIU POP a fost recompensat, pe bună dreptate și în mod pe deplin meritat, cu numeroase premii, distincții și recunoașteri academice și/sau administrative.

Personal, îi datorez prof. LIVIU POP dragostea și pasiunea lucrului bine făcut. Orice scriitură marca LIVIU POP este un exemplu de seriozitate, dragoste și responsabilitate. Puțini doctrinari români reușesc acest lucru formidabil.

Desigur, misiunea prof. LIVIU POP nu este încheiată. Domnia Sa este dator cel puțin cu următorul lucru: un Tratat complet de obligații civile în lumina noului Cod civil. Iar această datorie profesională este nu numai o datorie morală, am zice chiar o datorie sacră, nestinsă, ci și un adevărat imperativ social de la care prof. LIVIU POP nu se poate deroba! Misiunea Domniei Sale pe aceste minunate meleaguri, pe care le îndrăgește nespus de mult, nu este și nu poate fi socotită isprăvită!

Iată de ce contribuția noastră și, de altfel, întregul volum omagial LIBER AMICORUM LIVIU POP nu sunt decât un modest, prea mic și pios omagiu adus OMULUI, PROFESORULUI, CIVILISTULUI, DECANULUI și CETĂȚEANULUI LIVIU POP cu ocazia împlinirii frumoasei și tulburătoarei vârste de 70 de ani (!) și ele reprezintă, deopotrivă, o respectuoasă rugăminte de a-și duce la bun sfârșit misiunea ce i-a fost, neîndoielnic, hărăzită de Providență pe acest pământ!

De aceea, nu ne rămâne decât să spunem, în acord, credem, cu voințele și credințele tuturor celor care l-au întâlnit, l-au cunoscut, au colaborat și au trăit ori, după caz, au avut privilegiul de a sta în preajma marelui sărbătorit:

VIVAT ILLUSTRIS NOSTER MAGISTER!

Nicolae Cîrstea, președintele Editurii Universul Juridic

Vă rog, Domnule Profesor, să primiți salutul Uniunii Juriștilor din România, al domnului președinte Ioan Chelaru și al directorului publicațiilor DREPTUL, domnul Ovidiu Predescu, care, știind că sunt astăzi aici, m-au rugat să transmit acest salut și, de asemenea, din partea dlui profesor Marian Nicolae și dlui profesor Bogdan Dumitrache care vă prețuiesc, vă rog să primiți omagiile domniilor lor.

Aș vrea să mulțumesc pentru această realizare deosebită pe care am reușit-o în coordonarea dlui profesor Dan Andrei Popescu și dlui profesor I. Florin Popa și aș vrea să vă spun că Editura Universul Juridic ar fi fost mult mai săracă dacă nu am fi reușit să concretizăm acest proiect editorial. Vă mulțumesc pentru această muncă deosebită și pentru ceea ce am reușit să realizăm.

Din punct de vedere personal, Domnule Profesor, vă mulțumesc pentru prietenia din ultimii 10 ani cu care m-ați îmbrățișat și pentru toată dragostea cu care ați fost alături de Editura Universul Juridic și vă rog să îmi permiteți și să va daruiesc din partea Editurii Universul Juridic o diplomă de excelență.

Dacă îmi dați voie să citesc:

„Diplomă de excelență cu ocazia aniversării a 14 ani de activitate editorială se conferă dlui Profesor universitar doctor Liviu Pop pentru contribuția substanțială la dezvoltarea doctrinei juridice românești și, în egală măsură, la creșterea și consolidarea școlii juridice clujene.”